În ultima vreme există multe dezbateri teologice despre unirea „Bisericilor”. În realitate este vorba despre unirea creştinilor eterodocşi, îndepărtaţi sau separaţi de Biserica Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească cu Biserica Ortodoxă. De altfel, nu există mai multe biserici ca să se unească între ele. Domnul nostru, Dumnezeu-Omul, a întemeiat o singură şi unică Biserică. Iar Biserica noastră Ortodoxă Universală constituie continuarea acestei Biserici de pretutindeni, deplină şi adevărată. De Biserica Ortodoxă, Una şi Universală s-a separat Papa în anul 1054, din cauza refuzului ortodocşilor de a se supune pretenţiilor necreştine cu privire la puterea primatului asupra întregii Biserici şi a altor învăţături greşite. Datorită mai multor devieri sau abateri teologice ale papismului în anul 1517 a început în Apus lupta protestanţilor, reformatorilor şi evangheliştilor împotriva papismului, care i-a condus pe creştinii apuseni la o mulţime de congregaţii sau divizări creştine. În perioada noastră există mai multe sute de grupări protestante, în special în Statele Unite ale Americii.
Cu toate acestea, Biserica adevărată a lui Hristos nu s-a scindat, nu s-a divizat, încât să vorbim depre unirea Bisericilor. În mod contrar, putem observa că în pofida persecuţiilor şi a neputinţelor mădularelor ei, Biserica Ortodoxă a păstrat şi a propovăduit aceeaşi Evanghelie şi aceeaşi credinţă a Mântuitorului Hristos, a Sfinţilor Apostoli şi a Sfinţilor Părinţi, încât numai abuziv putem să vorbim despre „Unirea Bisericilor”. Din punct de vedere ortodox, potrivit acriviei sau rigorii teologice, se poate vorbi numai despre reîntoarcerea eterodocşilor la Biserica Ortodoxă, întrucât aceştia s-au separat de Biserica dreptmăritoare şi, conştient sau inconştient, se află în rătăciri teologice şi învăţături greşite.
Oricine crede fără ezitare că Biserica Ortodoxă este Biserica Una, Sfântă, Catolică, Apostolică, a Sfântului Simbol al Credinţei nu trebuie să vorbească despre unirea Bisericilor, ci despre reîntoarcerea sau revenirea eterodocşilor la Biserica adevărată. În acest sens, distinsul teolog contemporan, părintele Gheorghe Florovsky afirmă: „Pentru mine re-unirea tuturor creştinilor înseamnă în mod precis întoarcerea lumii întregi la Ortodoxie” (Cuvântul 1, 1968, p.6).
Din nefericire însă, pe tema aceasta există astăzi multă confuzie fie datorită necunoaşterii teologiei, fie datorită puţinei credinţe. Pentru aceasta auzim de multe ori -chiar şi din declaraţii oficiale- că între ortodocşi şi eterodocşi nu există diferenţe fundamentale, că Biserica Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolică este constituită nu numai din toate Bisericile Ortodoxe -în măsura în care nici o biserică istorică nu poate să pretindă că deţine adevărul integral- şi că e necesar orice sacrificiu pentru ca să se facă unirea cu eterodocşii şi, desigur, să ne împărtăşim din acelaşi sfânt potir. Toate acestea şi multe alte opinii reprezintă o abatere gravă de la credinţa Apostolilor şi Părinţilor şi constituie o învăţătură greşită (eroare teologică) pentru că atentează la temeliile credinţei noastre.
Poporul nostru ortodox, care este păstrătorul credinţei ortodoxe, trebuie să cunoască adevărul. Şi adevărul este acesta:
1. Există multe diferenţe fundamentale între ortodocşi şi eterodocşi, romano-catolici şi protestanţi. Aceste diferenţe teologice sunt cunoscute şi predate în şcolile teologice. Toate aceste diferenţe în parte sunt rezumate în învăţătura despre Biserică. Cine constituie centrul hotărâtor sau autoritatea cea mai înaltă în Biserică? Dumnezeu-Omul Iisus Hristos sau omul? În credinţa noastră ortodoxă Conducătorul, Capul Adevărat, criteriul şi izvorul Adevărului este Domnul Dumnezeu, Omul şi Duhul Cel Prea Sfânt care s-a pogorât nu numai peste un om, ci peste întreaga Biserică.
În romano-catolicism însă, autoritatea cea mai înaltă şi criteriul adevărului este omul infailibil, Papa Romei. Biserica nu poate să existe şi să fie unită fără Papa. La protestanţi, criteriul şi izvorul adevărului nu este Papa, ci fiecare protestant poate să găsească adevărul sau cel puţin o parte a adevărului, fără să fie necesară autoritatea întregului trup al Bisericii. În cele două cazuri există un subiectivism sau individualism eslezial, fie că este vorba despre individualismul papal, fie că este vorba despre individualismul protestant. În romano-catolicism există un Papă. Însă la protestanţi sunt atâţia papi câţi protestanţi sunt.
În esenţă distingem acelaşi mare păcat: o izolare a lui Hristos, Dumnezeu-Omul, de om. Occidentalii înlătură pe Dumnezeu-Omul şi îl pun în centru pe om. În acest caz, ei devin antropocentrici. Antropocentrismul constituie esenţa tuturor învăţăturilor greşite ale Apusului. În mod contrar, ortodocşii rămân în Sfânta Tradiţie teantropocentrică a Ortodoxiei.
În sfârşit, tema centrală este tema mântuirii. Cine poate să se mântuiască într-o Biserică ce îl are în centru nu pe Dumnzeu-Omul, ci pe omul infailibil, Papa sau protestantul?
Pentru aceea, noi ortodocşii nu vom accepta niciodată să co-existăm cu romano-catolicii şi cu protestanţii, în măsura în care continuă să rămână la antropocentrism. Fiecare unire cu eterodocşii, înainte de reîntoarcerea acestora la Tradiţia ce pune în centru divino-umanitatea, constituie o trădare a lui Hristos, care pentru aceasta S-a răstignit, a pătimit, a înviat, S-a înălţat şi a fondat Biserica Lui pentru ca să devină centrul mântuirii noastre şi să şteargă orice antropocentrism, care constituie repetarea păcatului strămoşesc, egoismul ce distruge adevărata comuniune dintre Dumnezeu şi oameni, necredinţa în Dumnezeu şi refuzul omului să se predea fără limite harului lui Dumnezeu care-l mântuieşte.
2. O altă temă evidenţiată destul de des în mesajele reprezentaţilor oficiali ai Bisericilor şi în ziarele ecleziale este numită „Potirul comun”. Se spune că pentru ca să obţinem unirea, trebuie să începem să ne împărtăşim în bisericile altora. Eterodocşii să se împărtăşească în Bisericile Ortodoxe şi ortodocşii în celelalte biserici. Cum ne vom împărtăşi în bisericile eterodocşilor care se găsesc într-o stare de eroare teologică? Potirul comun presupune credinţă comună. Dacă avem o credinţă diferită şi ne împărtăşim în mod reciproc, aceasta înseamnă că ne împărtăşim de învăţătura eterodocşilor. Dacă eu ca şi ortodox mă împărtăşesc într-o biserică romano-catolică, aceasta înseamnă că mă împărtăşesc cu credinţa catolică şi accept pe Papa ca înlocuitor al lui Hristos pe pământ, infailibil şi stăpân şi deţinător al puterii peste cele pământeşti, cereşti şi de sub pământ.
Este caracteristic faptul că Sfintele Canoane ale Bisericii noastre, pe care toţi trebuie să le respectăm şi să le păstrăm, pentru că au fost decretate de bărbaţi sfinţi şi de Sinoade de Dumnezeu insuflate, tâlcuind potrivit spiritului lor, interzic nu numai Potirul comun, ci şi rugăciunile în comun cu eterodocşii. Şi aceasta pentru că rugăciunea împreună cu eterodocşii, participarea la credinţa celui cu care împreună se roagă îi dă acestuia o pseudosimţire că nu se găseşte în rătăcire sau eroare şi, în consecinţă, nu trebuie să se întoarcă la adevăr.
Hristos al Sfintelor Taine şi al Cultului şi al Dogmelor este unitar şi nu putem să ne unim în chip sacramental şi cultic atunci când nu suntem uniţi în chip dogmatic. Unirea sacramentală şi cultică fără unirea dogmatică constituie un mod al schizofreniei şi al ruperii lui Hristos Cel unitar, aşa cum învaţă Noul Testament: „Un Domn, o credinţă şi un Botez”(Ef. 4, 5).
3. În sfârşit, trebuie să menţionăm că planul Vaticanului cu privire la unirea ortodocşilor cu Roma preconizează cultivarea relaţiilor bune, contacte, simpozioane, rugăciuni comune şi folosirea comuniunii sacramentale, încă de la început într-un cadru restrâns, denaturarea cugetării ortodoxe a creştinilor ortodocşi, încât ortodocşii să se obişnuiască să se împărtăşească în Bisericile romano-catolice. Când se va reuşi acest lucru, se va face şi unirea. Pentru că ce altceva este unirea decât să ne împărtăşim în Bisericile altora? Acesta este numit „ecumenismul laic”, întrucât unirea nu se va face de către episcopi şi teologi, ci de popor. Prin toate aceste mijloace, unirea Bisericilor va fi pregătită în mod psihologic pentru că poporul nu vrea să reacţioneze sau să respingă pe cei care susţin unirea.
Planul „ecumenismului laic” a început să se aplice deja cu succes. Unii ortodocşi, influenţaţi de climatul universal al indiferenţei religioase, însă şi de predicile promotorilor ecumenismului laic, spun: ce înţeles au dogmele? Iubirea le precede. Iubirea impune să ne unim, chiar dacă există diferenţe dogmatice.
Mult mai grav este că Biserica Ortodoxă Rusă a îngăduit dăruirea Sfintelor Taine la romano-catolici, care nu pot să se împărtăşească în Bisericile lor.
Planul „ecumenismului laic” explică obiceiul cu privire la necesitatea substituirii sau a priorităţii ”dialogului iubirii” faţă de „dialogul teologic”. Aceasta înseamnă că, în măsura în care dialogul teologic, prin diferenţele dogmatice, nu grăbeşte unirea, să-l dăm la o parte pentru ca să ne unim în pofida diferenţelor teologice.
În cadrele limitate ale unui articol nu este posibil să se vorbească mai mult despre importanţa acestei teme. Vremurile sunt critice. Este vreme de multă atenţie să păstrăm credinţa noastră adevărată, nefalsificată şi să o predăm fără compromisuri urmaşilor. Această credinţă a salvat şi neamul nostru în îndelungata şi încercata lui istorie.
Iubirea creştină cere să-i iubim pe fraţii noştri eterodocşi şi să recunoaştem ceea ce au bun. Să ne rugăm şi să acţionăm fără fanatism pentru ca să se descopere şi acestora adevărul Ortodoxiei. Aceasta nu trebuie însă să se facă prin sacrificarea credinţei şi datorită unei unităţi care nu se bazează pe adevăr, ci pe compromis, pe diplomaţie şi pe o anumită oportunitate. Voinţa lui Dumnezeu - aşa cum o exprimă Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie - este „unirea în Adevăr”.
În acest moment numai Biserica Ortodoxă deţine adevărata Evanghelie a lui Hristos şi, pentru aceasta, constituie singura speranţă a lumii. Şi din acest punct de vedere, cea mai mare ofertă a noastră către eterodocşi şi către lume este să ne păzim neschimbaţi şi să trăim sfânta noastră credinţă apostolică şi a Sfinţilor Părinţi.
(Diortosire din limba greacă de părintele Cornel Toma din cartea TEME ECLEZIOLOGICE ŞI PASTORALE a Arhimandritului GHEORGHE, stareţ al Sfintei Mănăstiri a Cuviosului Grigorie, Muntele Athos, Editura Sfintei Mănăstiri a Cuviosului Grigorie, Sfântul Munte, 1999. Articolul a apărut în cartea „Asceză şi îndumnezeire”, arhimandritul Gheorghios Kapsanis, Ed. Marineasa, Timişoara, 2006)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu