Misiunea Bisericii în epoca noastră* - arhimandritul Gheorghios Kapsanis

Misiunea nu este o funcţie dintre multele slujiri ale Bisericii. Ea reprezintă modul de exprimare al fiinţei Bisericii ca şi comuniune fondată pe Taina Sfintei Treimi. Sfânta Treime dăruieşte oamenilor viaţa, iubirea, slava Ei, încât lumea întreagă să participe la Ea. În măsura în care, însă, mădularele Bisericii se împărtăşesc de viaţa dumnezeiască, ele vor să-i facă şi pe ceilalţi oameni părtaşi acestei vieţi.

În acest sens, în dumnezeiasca Liturghie ne rugăm pentru lumea întreagă: ”Încă aducem această slujbă duhovnicească pentru toată lumea...Gustăm viaţa dumnezeiască şi apoi suntem trimişi să o mărturisim”.

Scopul Bisericii nu este să-şi facă adepţi pentru ca să aibă o putere lumească, ci să ofere lumii întregi posibilitatea să trăiască în comuniunea şi în mărirea lui Dumnezeu.

Scopul Bisericii nu este cucerirea lumii, ci transfigurarea lumii.

Scopul Bisericii este să elibereze lumea de puterea diavolului şi de sclavia morţii, de stricăciune, de păcat şi de toate celelalte sclavii. Această eliberare reprezintă o evanghelizare reală pentru om. De aceea, misiunea Bisericii de a propovădui evanghelia către lume este o lucrare de eliberare.

În epoca noastră misiunea nu se adresează numai păgânilor, popoarelor idolatre sau neamurilor de altă religie. Ateismul - sclavia faţă de diavol - este răspândit astăzi pretutindeni şi, pentru aceasta, misiunea de evanghelizare se adresează atât creştinilor, cât şi celor ce fac parte din Biserică doar cu numele. Vom menţiona în continuare cele mai importante obstacole care se opun lucrării de evanghelizare.

1.Obstacole împotriva evanghelizării

Diavolul

Prin evanghelizare şi extinderea Bisericii se anulează şi se limitează împărăţia diavolului. Aşa cum diavolul s-a opus Domnului când a instaurat în mod treptat împărăţia lui Dumnezeu, în calea Sa mesianică pe pământ, la noi, la fel şi astăzi cu influenţa lui interioară şi exterioară încearcă să facă zadarnică lucrarea Bisericii. Căci taina fărădelegii se şi lucrează, până când cel care o împiedică acum va fi dat la o parte. ( II Tesaloniceni, 2/7)

În zilele noastre, diavolul lucrează prin noi moduri în structurile civilizaţiei noastre. El foloseşte educaţia, tehnica, mijloacele mass-media pentru ca să-l descreştineze şi să-l separe pe om de Biserică.

Încă din pruncie, omul modern se formează în cadrul tuturor acestor forme de civilizaţie, nu după chipul lui Dumnezeu, ci după chipul diavolului, fără măcar să aibe conştiinţa stării lui căzute, pe care o consideră conformă firii lui. Tot ceea ce mâncăm este aproape otrăvit de îngrăşămintele chimice şi de combustibile. De altfel, şi tot ceea ce auzim, vedem, citim este, de asemenea, contaminat de păcat.

Numai Sfinţii au rămas oameni în afara stricăciunii. Potrivit Sfântului Macarie, aceştia au devenit prin asceză şi rugăciune întregi ochi, întregi lumină şi întregi duh, încât pot să pătrundă întru adâncul lucrurilor şi să nu se lase amăgiţi de suprafaţa înşelătoare a lucrurilor, pot să distingă duhurile şi să arate ceea ce este de la Dumnezeu şi ceea ce este de la diavol. Numai Sfinţii pot să exorcizeze duhurile rele şi să-i elibereze pe copiii lui Dumnezeu. Acest neam de demoni nu iese decât cu rugăciune şi cu post. ( Matei 9/29)

Starea de păcat

Păcătoşenia noastră nu lasă focul Duhului Sfânt să ne aprindă, să ne umple de râvna sfântă, de entuziasm, de credinţă, încât să transmitem şi altora lumina în suflete aşa cum s-a întâmplat cu Sfinţii Apostoli când focul care s-a aprins la Ierusalim a fost transmis de aceştia la întreaga lume. Nu numai că nu transmitem focul Duhului Sfânt, dar împiedicăm pe toţi cei ce caută adevărul, din cauza răutăţii noastre, să îl găsească, chiar dacă noi pretindem că suntem adepţii creştinismului.

Fiecare păcat, fiecare compromis şi fiecare complicitate ale noastre cu situaţiile păcătoase, care nu exprimă iubirea, dreptatea şi libertatea lui Dumnezeu ne îndepărtează pe noi, oamenii, de Biserică. De asemenea, când prin divizări, dezbinări şi scindări nu revelăm Taina Bisericii ca taină divino-umană în Hristos, ca Taină a uniunii şi comuniunii, cum poate omul modern dispersat şi revoltat să vină în Biserică pentru ca să găsească aici ceea ce îi lipseşte, adică unificarea fiinţei lui în comuniunea adevărată cu Dumnezeu şi cu fraţii lui?

Primii creştini au câştigat lumea cu iubirea lor sfântă şi cu mărturisirea credinţei lor. În timpul ciumei care a devastat Karhidona, numai creştinii, fără să se teamă, i-au îngrijit pe duşmanii lor care se închinau la idoli şi care, înainte, au trimis la moarte şi la chinuri pe copii, pe părinţii şi pe fraţii lor. Acest fapt i-a uimit pe închinătorii la idoli, care au zis: ”priviţi cum iubesc creştinii!”. Chiar în sinaxare citim că mulţi ostaşi, judecători şi conducători păgâni au crezut când au văzut pe creştini că dispreţuiau pe tirani şi moartea şi se aruncau cu bucurie la fiare, în foc, la locurile de chinuri, în închisori sau în temniţe. Sfinţii Martiri şi Mărturisitori au avut convingerea că nu se poate prefera o soluţie de compromis în locul martiriului. În acest sens, menţionăm cu bucurie pe cunoscutul scriitor ortodox rus Soljeniţîn care în zilele noastre ne aduce aminte, prin exemplul lui, de necesitatea primordială a mărturisirii credinţei împotriva fiecărui compromis purtător de moarte pe care îl facem cu „principele” acestei lumi.

Secularizarea

Un alt obstacol este secularizarea, adică organizarea vieţii omului modern în mod independent de Dumnezeu sau ca şi cum Dumnezeu nu ar exista.

Societatea noastră secularizată nu este împotriva lui Dumnezeu, ci fără Dumnezeu, adică indiferentă faţă de Dumnezeu. În cadrul acestei societăţi nu se pune problema lui Dumnezeu. Se acceptă doar faptul că Biserica e una dintre valorile civilizaţiei noastre sau una dintre instituţiile societăţii noastre, care cu sărbătorile şi ceremoniile ei dă o anumită „culoare festivă” vieţii noastre. De exemplu, oamenii care trăiesc în mod total în afara Bisericii acceptă să săvârşească nunta lor sau înmormântarea rudelor în Biserică. Ei neagă însă, dreptul Bisericii de a fi centru şi izvor al transformării tuturor evenimentelor vieţii lor.

În plus, oamenii Bisericii trăiesc religios după acest mod al secularizării. Ei trăiesc toată săptămâna ca şi cum nu cred în Hristos. Duminica însă, petrec la Biserică o singură oră sau aprind o lumânare. Aceasta se numeşte „religia creştină de duminică”.

Omul secularizat este autarhic şi despot. El se simte autoîndreptăţit şi nu vrea să caute nimic în afară de el însuşi şi de puterile proprii. În acest mod, el se închide în mod iremediabil faţă de harul divin şi faţă de Cuvântul lui Dumnezeu.

2. Depăşirea obstacolelor

Asceza şi pocăinţa

Prima măsură necesară pentru depăşirea obstacolelor este aceea pe care Domnul a luat-o la începutul propovăduirii Lui: Pocăiţi-vă şi credeţi în Evanghelia Mea!( Marcu, I/15) Căci, dacă nu vom pătimi şi nu pătimim continuu, prin pocăinţă şi asceză pentru înstrăinarea noastră, cum vom chema şi pe alţii să se pocăiască? Căci, dacă suntem morţi , datorită patimilor noastre, cum vom putea fi un mijloc pentru a le oferi şi altora Viaţa? De altfel, aşa cum observăm în viaţa marilor dascăli, păstori şi misionari ( Sfinţii Ioan Gură de Aur, Chiril şi Metodie, Gherman din Alaska, Nicolae din Japonia) a existat lupta împotriva patimilor, purificarea, iluminarea, strălucirea. În acest sens, Duhul Sfânt i-a folosit pe aceşti Sfinţi pentru ajutorul şi convertirea necreştinilor.

Sfinţii

În plus, orice om care se va dărui lui Dumnezeu cu iubire şi smerenie şi se va curăţi, va deveni un vas şi organ al harului Duhului Sfânt.

Duhul Sfânt nu sălăşluieşte în inima nepocăită şi dacă Duhul Sfânt nu va veni, atunci fiecare organizare, sistematizare şi programatizare a lucrării misionare şi pastorale nu va rodi şi nu va fi eficientă.

În mod contrar, acolo unde nu există organizare sistematică, există Sfinţii, adică oamenii lacrimilor şi ai rugăciunii neîncetate, cei care devin semne ale prezenţei lui Dumnezeu şi a revelării persoanei Lui şi pentru aceea atrag în chip fermecător şi mântuirea. Renaşterea monahismului, enoriei (parohiei) şi a teologiei vor ajuta la înflorirea şi dezvoltarea misiunii Bisericii.

Mănăstirile

Istoria noastră ne arată că din mănăstiri au izvorât toate misiunile. De asemenea, misionarii au creat mănăstiri în zonele în care au vestit Cuvântul lui Dumnezeu. Mănăstirile au fost mitropolii, dar şi colonii, baze şi locuri de început pentru realizarea misiunii Bisericii. Hristos aduce o viaţă nouă. În mănăstirile bune, monahii trăiesc această viaţă. Monahii devin purtători, misionari ai acestei vieţi. Înşişi oamenii din lume vin la mănăstiri, gustă această viaţă şi pentru ca să-şi schimbe propria lor viaţă. Aşa cum spune Sfântul Ioan Scărarul: „lumina monahilor sunt îngerii, iar lumina tuturor oamenilor sunt monahii sau vieţuirea monastică”.

Parohiile

Sinaxa sau adunarea euharistică în parohie este de asemenea o sursă de schimbare a omului, dar şi de misiune. În sinaxa euharistică parohială credincioşii au posibilitatea să se unească într-un singur trup şi să trăiască Paştele lor, adică trecerea de la moarte la viaţă şi să se bucure ca o singură familie întru Hristos, prin adunarea tuturor „într-un singur loc”(epi to havto).(Sfântul Ignatie, Epistola către Efeseni V,3)

Când enoriaşii, credincioşii unei parohii trăiesc în enoria lor în chip bisericesc, ca o familie întru Hristos, atunci parohia constituie o invitaţie şi pentru cei din afara Bisericii sau a familiei ecleziale de a deveni mădularele ei, pentru ca să se împărtăşească de bucuria comuniunii în Hristos, cu Dumnezeu şi cu aproapele.

Fiecare încercare de revenire a parohiei la etosul şi duhul primei comunităţi-parohii creştine misionare a celei din Ierusalim se face pentru ca parohia să nu fie o adunare impersonală de indivizi, ci o frăţie, o sinaxă a persoanelor întru Hristos, care vrea ca „într-un singur cuget”( Faptele Apostolilor I,14; II,46) să săvârşească în mod hotărâtor evanghelizarea şi reevanghelizarea lumii. În sinaxa euharistică parohială credincioşii realizează în mod concret şi real taina Bisericii ca taină a comuniunii divino-umane. În acelaşi mod, în lucrarea de propovăduire a Evangheliei se va săvârşi în mod decisiv şi rebotezarea teologiei noastre în spiritul sau duhul teologiei patristice.

Teologia vie şi pastoraţia

Influenţele occidentale şi devierile greşite nu numai după conţinut, ci şi după metodă, care au fost observate de marii teologi ortodocşi contemporani răspund de marile denaturări ale vieţii noastre ecleziale şi de suspendarea propovăduirii Evangheliei. După Sfinţii Părinţi teologia nu este o lucrare raţională exterioară sau contrară Bisericii. Pastoraţia, Teologia şi Asceza se îmbină şi se luminează în mod indestructibil încât una să nu fie posibilă fără cealaltă. Numai teologia care se hrăneşte de la altar, Tainele, cultul, Spovedania, monahismul sunt teologie dătătoare de viaţă sau teologie vie şi luminează drept calea creştinului şi a Bisericii şi răspunde necesităţilor practice şi problemelor reale ale omului. Fără această teologie şi pastoraţie şi misiunea Bisericii se va fărâmiţa şi se va epuiza în eticism, psihologie, organizare exterioară care nu îl vor pune pe om în legătură cu Sfânta Tradiţie Ortodoxă a profeţilor, apostolilor şi părinţilor, adică cu Tradiţia vie a domnului Iisus Hristos şi a Trupului Lui şi a Bisericii Lui.

În cadrul acestei Sfinte Tradiţii a lui Hristos, credinciosul se încercuieşte cu pocăinţă, smerenie şi credinţă şi devine purtător şi mărturisitor al Tradiţiei. În primul rând credinciosul devine purtător al lui Hristos, apoi teolog; sau prima dată devine ucenic, apoi misionar.

Dumnezeu să ne dea nouă harul Lui pentru ca să stăm cu o stare de smerită cugetare înaintea Tainei lui Hristos, să ne schimbăm înăuntrul nostru şi dacă Dumnezeu vrea să-L mărturisim în epoca noastră să o facem, mărindu-L pe Tatăl, pe Fiul şi pe Duhul Sfânt! Amin.

* Traducerea aparţine părintelui dr. Cornel Toma, s-a făcut după lucrarea Themata ekklesiologias kai poimantikes, arhimandritul Gheorghios Kapsanis, Editura Sfintei Mănăstiri a Cuviosului Grigorie, Sfântul Munte, 1999, p. 169-177 şi a apărut în cartea „Asceză şi îndumnezeire”, arhimandritul Gheorghios Kapsanis, Editura Marineasa, Timişoara, 2006