miercuri, 23 februarie 2011

Părintele PETRONIU Tănase: Sfaturi pentru ortodocşii de astăzi


- Preacuvioase Părinte Stareţ Petroniu, ce înseamnă a nu judeca pe celălalt?

- Sfinţii Părinţi, Biserica în totalitatea ei consideră mare păcat judecarea altuia. Uite, în Postul Mare, la slujbe se zice rugăciunea Sfântului Efrem Sirul şi se rosteste în tot timpul Postului Mare, în afară de sâmbăta şi duminica. Se rosteşte de câte 8-9 ori şi se spune în Tipic ca preotul să o rostească cu mâinile ridicate şi cu metanii şi închinăciuni. Această rugăciune se încheie cu cuvintele: „Dăruieşte-mi, Doamne, să-mi văd păcatele mele şi să nu osândesc pe fratele meu”. E făcută cu stăruinţă pe toată durata Postului Mare. Te-ai aştepta ca, atunci când te rogi cu aşa mare stăruinţă să te păzească Dumnezeu de păcate, să fie pomenite păcatele cele mai grave: crimă, desfrânare, pe care noi le socotim a fi mai mari şi mai rele, dar Sfântul Efrem nu le pune acolo pe acestea, ci zice: „Dăruieşte-mi să văd păcatele mele şi să nu osândesc pe aproapele”. Osândirea aproapelui este mare păcat. Sfinţii Părinţi spun că se face o mare greşeală atunci când osândim păcatele, căci atunci tu te faci singur judecător al fratelui tău, iar aceasta după mintea ta. Nu avem calitatea aceasta şi nu avem nici un drept să facem aşa. Acest drept nu îl are decât cel care l-a făcut pe om, Dumnezeu. Doar El are dreptul să îl judece pe om, iar noi, judecând pe aproapele, împietăm asupra dreptului lui Dumnezeu, Care este Judecătorul cel drept. Fiecare om este făcut după chipul lui Dumnezeu, fiecare om este o entitate unică în viaţa omenirii de la începutul până la sfârşitul lumii. Niciodată nu o să fie doi oameni aceeaşi. Oamenii nu pot face lucruri identice. De exemplu, eu recunosc un tablou de Grigorescu, de Tonitza după anumite trăsături, după stilul personal.

Suntem datori cu cinstea şi cu respectul unii faţă de alţii.

Omul este mărginit, posibilităţile lui fiind limitate. Dumnezeu este Fiinţă nemărginită, iar puterea Sa creatoare este infinită. Dumnezeu creează în mod unic, nu repetă; fiecare fiinţă este o creatură nouă, oglindind în fiinţa ei ceva din strălucirea şi infinitatea dumnezeiască. De aceea Sfinţii Părinţi spuneau: „Ai văzut omul, ai văzut pe Dumnezeu!”. Tocmai de aceea în cinstirea sfintelor icoane nu cinstim lemnul şi culoarea, ci pe cel reprezentat. Tot aşa, întâlnind omul, care este chipul lui Dumnezeu, cinstea dată omului se ridică la Creatorul lui. De aceea suntem datori cu cinstea şi cu respectul unii faţă de alţii şi nu avem nici un drept să judecăm pe aproapele. Dar atunci când eşti într-o poziţie de conducere şi ai subalterni care greşesc uneori, ce atitudine trebuie să ai? Judecata înseamnă să îl condamni pe om, să îl osândeşti. Dacă atragi atenţia cu respect şi cuviinţă, părinteşte şi cu îndemn, asta nu înseamnă judecată, ci trebuinţă, necesitate şi firesc: să îl iubeşti pe om şi să-l lămureşti că a greşit.

Să căutăm fericirea care nu are sfârşit.

- La vârsta şi la experienţa pe care le aveţi, ce mesaj aţi transmite tinerilor din ziua de astăzi?

- Nu pune problema aşa... Nu am nici un mesaj, pentru că nu am nici o calitate să fac asta. Ne sfătuim şi dacă mai vin pe aici şi întreabă fraţii, le spunem că trebuie să avem în vedere un lucru: ne-a făcut Dumnezeu marea cinste de a ne crea după chipul Lui, fiinţe cugetătoare, fiinţe nobile şi ne-a hărăzit fericirii veşnice. Trebuie să ne străduim - e interesul nostru! - să moştenim fericirea dăruită de Dumnezeu. Dacă în viaţa aceasta ne străduim să avem o familie liniştită, o locuinţă, condiţii de trai şi sănătate, ajungem să spunem că suntem fericiţi în această viaţă. Dar mă întreb: este oare fericirea deplină? Nu-i deloc! În viaţa noastră vin boala, necazurile, inevitabil vine şi moartea. Şi aşa, toată fericirea pământească ia sfârşit. Dacă pentru starea aceasta de câţiva ani, scurta viaţă pe pământ, noi dăm toată grija noastră şi ne străduim aşa de mult, pentru fericirea veşnică noi nu facem nimic? Căci ştim că Dumnezeu a rânduit ca, după încheierea vieţii pe pământ, să înceapă veşnicia. Iar veşnicia poate să fie fericită sau nefericită, după cum am făcut-o noi înşine.

Fiecare va merge cu bagajul lui sufletesc

Sfântul Nicodim Aghioritul spunea: „Dumnezeu mi-a rânduit împărăţia veşnică, iar eu trebuie să mă pregătesc pentru ea, în toată vremea vieţii”. Ce fac eu ca să intru acolo, căci acolo vreau să fiu, unde Dumnezeu mi-a pregătit loc? Sfinţii erau foarte grijulii: permanent se gândeau la dobândirea împărăţiei veşnice, iar grija aceasta era uneori istovitoare, căci îi mistuia.

Sfântul Pimen, fiind pe patul de moarte, era îngrijorat, iar ucenicii l-au întrebat: „Te mai îngrijorezi, părinte, după tot ceea ce ai făcut?”. „Am făcut ceea ce am putut, dar ştiu eu că voi ajunge la Dumnezeu?, se întreba avva Pimen. Diavolii îl ispiteau pe Sfântul Sisoe cel Mare, zicându-i: „Ai scăpat de noi!”. Dar el le spunea: „Încă nu am scăpat, ci abia când voi ajunge în rai”. Să-i ascultăm şi pe Sfinţii Părinţi, care ne încredinţează: „Puţină osteneală şi veşnică odihnă!”. Asta aş spune tineri-lor: să vă gândiţi cu tot dinadinsul la fericirea veşnică! Există două situaţii - tertium non datur (o a treia nu mai există): ori viaţa veşnică pentru cei care au împlinit poruncile lui Dumnezeu, ori osânda veşnică pentru cei care nu au trăit după voia lui Dumnezeu şi au făcut voia vrăjmaşului. Pe aceştia o să-i aştepte diavolul, după cuvântul: „Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic, care este gătit diavolului şi îngerilor lui” (Matei 25, 41). Fiecare va merge, după această viaţă, cu tot ceea ce a agonisit în această viaţă, cu bagajul lui sufletesc, de cugetare, de simţire şi de fapte.

- Vă mulţumim foarte mult, Preacuvioase Părinte Stareţ, pentru toată dragostea şi calda înţelegere!
(http://www.agoracrestina.ro/biblioteca/stelian_gombos-interviu-cu-parintele-petroniu-tanase.html)

SursA: luptapentruOrtodoxie

Poziţia părintelui arhimandrit PETRONIU Tănase faţă de ecumenismul contemporan. Eonia i mnimni tou!


Cum este privit spiritul ecumenic, la Sfântul Munte?


Părintele Petroniu Tănase - Aici, în Grecia, spiritul ecumenic nu are prea multă trecere. De fapt, ecumenismul are şi el unele neajunsuri. Pentru că protestanţii şi catolicii nu se gândesc să renunţe la nimic din rânduielile lor. În schimb, Ortodoxia, care le este superioară prin trăirea duhovnicească (şi cu asta a fost de acord şi un teolog catolic german, care a fost aici), jenează şi trebuie să renunţe la diferenţe. Pe vremuri, catolicii ne considerau eretici; sloganul lor era: “Înapoi la staulul lui Petru, oi rătăcite !”. Încetul cu încetul, s-au mai îndulcit, iar acum se vorbeşte de Biserici surori. Catolicii ţin foarte mult la primatul papal. Papa se consideră conducător al Bisericii. Noi, ortodocşii, credem că Dumnezeu este prezent şi El conduce Biserica. Nu înţelegem noi cum vine această prezenţă, pentru că suntem limitaţi; dar toate rugăciunile le adresăm la persoana a două singular: “Tatăl nostru care eşti în Ceruri”, nu “Tatăl nostru, care este în Ceruri”. Ştim că Dumnezeu e prezent şi ne rugăm Lui. Creştinismul este unul ! Numai dezvoltările lui istorice sunt diferite. Şi Biserica creştină e tot una.

Părintele Petroniu Tănase, stareţul Schitului românesc Prodromu

interviu din Lumea credintei, anul III, nr. 7(24)

SursA: luptapentruOrtodoxie

luni, 21 februarie 2011

Sankt Peterburg: Catedrala Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel - Cripta familiei imperiale ROMANOV



Intrarea spre piaţa în care se află Catedrala Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel


Sankt Peterburg: Catedrala Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel





Canonizarea
Pe 4 august 2000, Nicolae și membrii apropiați ai familiei lui au fost canonizați drept sfinți de Sinodul Bisericii Ortodoxe Ruse. Ei nu au fost denumiți „mucenici”, atâta vreme cât moartea lor nu a fost un rezultat imediat legat de credința lor creștină; în schimb ei au fost canonizați drept „cuvioși (supuși pătimirii)”. Ei erau deja venerați de unii membri ai bisericii ortodoxe ruse din afara Rusiei de câțiva ani înaintea canonizării. Cuviosul părinte Serafim Rose păstra în chilia lui o icoană cu cei şapte Sfinţi ai familiei imperiale ROMANOV.

Execuția
Guvernul Provizoriu a hotărât la început să-i țină pe Nicolae, Alexandra și pe copiii lor închiși în reședința imperială, Palatul Alexandru. În încercarea de a-i îndepărta din capitală și de a-i feri de posibile vătămări, guvernul lui Alexandr Kerenski i-a mutat în Tobolsk, în Siberia, în august 1917. Ei au rămas acolo pe durata Revoluției din Octombrie, ca mai apoi să fie mutați de guvernul bolșevic într-un oraș controlat de Armata Roșie, Ecaterinburg. Țarul și familia sa, inclusiv țareviciul Alexei grav bolnav, precum și câțiva servitori care îi însoțiseră, au fost împușcați în subsolul Casei Ipatiev de un pluton de execuție bolșevic condus de Iacov Iurovski în noaptea de 16 iulie spre 17 iulie 1918. Execuția a fost grăbită de avansarea către Ecaterinburg a subunităților Legiunii Cehe în drumul lor de retragere din Rusia. Temându-se că Legiunea Cehă va cuceri orașul și-l vor elibera pe Nicolae, temnicerii lui bolșevici au hotărât lichidarea imediată a familiei imperiale. Dovezile că această execuție s-a făcut cu știința și cu aprobarea lui Lenin sunt suficient de multe, mulți istorici văzând în aceasta o răzbunare pentru condamnarea la moarte a fratelui mai mare al liderului bolșevic, Alexandr Ulianov, în urma tentativei eșuate de asasinare a țarului Alexandru al III-lea în 1887.

Deoarece CEKA se temea ca soldații ruși nu vor trage asupra țarului lor, plutonul de execuție a fost format din soldați maghiari, printre ei și viitorul lider comunist Imre Nagy.

S-a crezut multă vreme că trupurile lui Nicolae și ale familiei lui au fost aruncate într-un puț de mină în locul numit Patru Frați. La început așa a fost—cadavrele au fost într-adevăr aruncate în acel loc în noaptea de 16/17 iulie. În dimineața următoare—când zvonuri despre locul în care se aflau trupurile celor din familia regală au început să se răspândească prin orașul Ecaterinburg—Iurovski a ridicat morții pentru a-i ascunde în altă parte. Atunci când vehiculul care transporta trupurile s-a defectat în timpul deplasării către noul loc desemnat, el a ales altă soluție și a îngropat cele mai multe cadavre într-o groapă comună pătrată, lată de 2,5 m și adâncă de 1,8 m, a turnat acid sulfuric pe chipurile morților și a mascat locul stivuind traverse de cale ferată deasupra. Groapa se afla pe un drum de căruțe părăsit, Șoseaua Kroptiaki, la circa 19 km nord de Ecaterinburg. Două cadavre au fost arse.

Zvonuri despre supraviețuitorii din familia imperială
Secretul ținut asupra execuției și asupra îngropării trupurilor a dus la zvonuri conform cărora împăratul sau membri ai familiei lui ar fi fost încă în viață. Mai mulți oameni au pretins că l-au întâlnit pe împărat în lagăre de muncă din Siberia prin deceniul al patrulea al secolului trecut.
Aceste afirmații nu au fost luate niciodată în serios, dar până prin 1940, un număr de oameni au pretins în mod mai credibil că ar fi fost copiii țarului. Cel mai cunoscut caz a fost cel al lui Anna Anderson, care a afirmat că ar fi fost Marea Ducesă Anastasia și chiar a reușit să convingă de acest fapt pe mai mulți membri ai familiei Romanov aflați în exil. Este foarte posibil ca până și ea să fi crezut că este Anastasia, dar testele ADN făcute post-mortem au arătat că acest lucru nu e adevărat.

Imediat după dezmembrarea Uniunii Sovietice, trupurile Romanovilor au fost localizate, exhumate și identificate în mod oficial. Un raport secret al lui Iurovski, care a fost descoperit cam prin 1980, dar care nu a devenit public până în 1992, a ajutat autoritățile să localizeze trupurile. Testele ADN au fost modalitățile principale folosite la identificare. O probă de sânge a Prințului Philip, un descendent al Reginei Victoria și prin aceasta văr cu Alexandra, a fost folosită pentru a identifica pe împărăteasă și pe fiicele ei cu ajutorul genelor mitocondriale. O altă metodă de identificare a fost noua tehnică medico-legală de supraimpresionare a fotografiilor făcute craniilor.

Două trupuri nu au fost găsite încă: acela al lui Alexei și al uneia dintre fiice — Tatiana, Maria sau Anastasia. În conformitate cu raportul lui Iurovski, trupurile lui Alexei și al uneia dintre fiice, identificată de el în mod greșit drept Alexandra, au fost arse lângă locul de îngropare iar cenușa lor a fost amestecată și îngropată și ascunsă. Unele persoane din Rusia, în special clerici ai bisericii ortodoxe ruse, au susținut că trupurile nu sunt ale celor din familia imperială, dar după îndelungate tergiversări birocratice și politice, toate rămășițele pământești au fost înhumate în cadrul unei ceremonii impresionante în cripta familiei Romanov din Catedrala Sfinții Petru și Pavel în 1998, la a 80-a aniversare a execuției.
Viața lui Nicolae a fost dramatizată în filmul Nicolae și Alexandra.




SursA: wikipedia
SursA FotO: arhiva personală E.T.

vineri, 18 februarie 2011

Mii de ruşi s-au adunat ca să se închine icoanei ţarului Nicolae al II-lea


Sute de credincioşi au venit astăzi (17 februarie) în Sankt Peterburg ca să se închine icoanei "făcătoare de minuni" a ultimului ţar al Rusiei, Nicolae al II-lea, cel care a fost ucis de bolşevici şi a fost canonizat sfînt de Biserica Ortodoxă Rusă în anul 2000.


"Sînt rus şi ortodox şi pentru mine sfîntul mucenic Nicolae al II-lea este un simbol al Rusiei", a spus Anatolie Kruklov, în vîrstă de 65 de ani, în timp ce aştepta la coada din faţa icoanei, care se află într-un centru expoziţional din fosta capitală imperială.


Icoana ultimului ţar este o copie a originalului care se află în SUA şi care în anul 1998 a fost declarată "făcătoare de minuni" deoarece din ea a curs mir cu bună mireasmă. Patriarhul de atunci al Rusiei, Alexie al II-lea, a amplasat icoana pe un avion care a zburat deasupra întregii Rusii.


"Renaşterea Rusiei va începe odată cu renaşterea credinţei. Sînt foarte mulţumit că văd multă lume aici, aproape de icoana ţarului mucenic", a spus Serghei Adocenkov, în vîrstă de 57 de ani.


Nicolae al II-lea împreună cu soţia sa Alexandra şi cu cei cinci copii au fost ucişi de CEKA, poliţia politică a bolşevicilor în 17 iulie 1918, la Ecaterinburg. Moaştele lor au fost îngropate în 1998 în Sankt Peterburg, în capela familiei imperiale Romanov.

Traducere din limba greacă de E.T.


SursA: romfea.gr

joi, 17 februarie 2011

Maica Magdalena: CUM să comunicăm COPIILOR credinţa ORTODOXĂ

SursA FotO: orthphoto.net

Uneori vedem semne îmbucurătoare că mesajul nostru pozitiv atinge sufletele copiilor.

O fetiţă (7 ani): "Ce este acel văl pe care ţi-l pune preotul pe cap cînd îţi spune rugăciunea pentru iertarea păcatelor?"

Maica Magdalena: "Se numeşte epitrahil, dar, ca să fiu sinceră nu ştiu exact de ce se procedează astfel#. Ştiu că te simţi ca atunci cînd eşti mic şi ai făcut ceva rău, dar mămica te iartă şi tu te ghemuieşti în fusta ei. Dar de ce nu-l întrebi pe părintele N.? (Fratele N. ajunsese de curînd preot şi duhovnicul copiilor. Mi s-a părut o bună ocazie de a intra în legătură cu el.)

Fetiţa: "Nu-i nevoie să-l întreb pe părinte. Ştiu pentru ce este."

Maica Magdalena: "Spune-ne şi nouă atunci. Noi nu ştim."

Fetiţa: "Ei bine, ai spus că mărturisirea este ca şi cum ţi-ai spăla sufletul, nu-i aşa? Atunci acesta este prosopul cu care te ştergi şi te usuci din nou."
...
Un adult către un copil: "Eşti fericit aici de unul singur?"

Copilul: "Ei bine, am fost la mărturisire şi mă simt bine, aşa că nu vreau să încep să mă cert cu sora mea."
...
Unui grup de copilaşi (3-6 ani)

Maica Magdalena: "Şşş, mai încet, la uşa de alături se fac mărturisiri."

Copilul: "Ce-i aia mărturisire?"

Maica Magdalena: "Cînd în faţa lui Dumnezeu îţi pare rău de tot ce ai făcut şi mărturiseşti preotului toate relele. Şi Dumnezeu îţi iartă lucrurile pentru care te căieşti".

Copilul: "Putem merge şi noi?"

Maica Magdalena: "Dacă ţii neapărat."

Cîţiva copii s-au hotărît să stea şi ei la coadă pentru mărturisire. Am răspuns cîtorva întrebări despre ce anume trebuie să facă, asigurîndu-i, de exemplu, că trebuie să spună ceea ce vor să spună şi că părintele le va spune cînd să îngenuncheze."

O fetiţă (3 ani): "Mi-e teamă, nu vreau să mă duc."

Maica Magdalena: "E în regulă, nu eşti obligată."

O fetiţă (6 ani), sora celei dintîi: "Nu-i nimic - voi spune eu păcatele ei."

Cîţiva adulţi care erau de faţă au rîs, dar am explicat pe tonul cel mai serios că trebuie să spunem numai şi numai păcatele noastre. De fapt, adulţii n-aveau niciun drept să rîdă. În parte explicaţia le era adresată lor.


# Am aflat abia ulterior ce reprezintă epitrahilul. Pentru informaţii suplimentare despre veşminte, a se vedea p.339-348


Din cartea "CUM să comunicăm COPIILOR credinţa ORTODOXĂ. Convorbiri, reflecţii şi alte sfaturi" - Maica Magdalena, trad. Cristian Pop şi diac. Ioan I. Ică jr, ediţia a III-a, Ed. Deisis, Sibiu, 2008, p. 95-96

marți, 15 februarie 2011

Conferinta „Mărturisitorii – Minuni. Mărturii. Repere” - Bucuresti, Aula Magna de la Facultatea de Drept, 17 februarie, ora 18:00




Asociaţia Tinerii Creştin Ortodocşi vă invită JOI, 17 FEBRUARIE 2011, ORA 18.00, la conferinţa „Mărturisitorii – Minuni. Mărturii. Repere”.

Locaţie: Aula Magna a Facultăţii de Drept, Universitatea Bucureşti.

Vor vorbi: Părintele Mihai Andrei Aldea, Laurenţiu Dumitru, Ciprian Voicilă şi alţi invitaţi.
Cartea „Mărturisitorii – Minuni. Mărturii. Repere” poate fi descarcata pe http://www.sfintii-inchisorilor.ro