joi, 2 octombrie 2008

Stareţul Sofronie de la Essex (1896 - 1993) – iubitor de Vecinicie şi trăitor al Luminii Necreate – Eufemia Toma


old rectory - exterior
old rectory - interior
biroul părintelui Sofronie; scaunul pe care se aşeza părintele cînd spovedea



intrarea spre mormîntul părintelui Sofronie

mormîntul părintelui Sofronie şi icoana Mîntuitorului pictată de ieromonahul Nikolai Saharov

icoana Învierii Mîntuitorului nostru Iisus Hristos pictată pe pereţii Bisericii sfinţilor Ioan Botezătorul şi Siluan Atonitul, Tolleshunt Knights
Sfîntul Altar-Biserica sfinţilor Ioan Botezătorul şi Siluan Atonitul, Tolleshunt Knights

Moscova ţaristă

În data de 31 septembrie 1896, în Rusia, mai precis la Moscova, se năştea într-o familie ortodoxă numeroasă, Serghei Simeonovici Saharov. De la o vârstă mică a arătat înclinaţii deosebite pentru cultură - citind scriitori clasici precum Gogol, Turgheniev, Tolstoi, Dostoievski şi Puşkin – şi artă – între anii 1915-1921 a studiat atât la Academia de Artă, cât şi la Şcoala moscovită de Pictură, Sculptură şi Arhitectură. În timpul acestei perioade a început să se lepede de Ortodoxia pe care o ştia de mic copil şi să se adâncească în mistica religiilor indiene, fiind fascinat de idea de absolut impersonal, care i s-a părut mai profundă în comparaţie cu dragostea personală creştin - ortodoxă, pe care o definea ca fiind mărginită.

Parisul – oraşul luminilor şi al artiştilor

Ca urmare a instaurării regimului comunist ateu în Rusia, tânărul artist Serghei Saharov ia drumul exilului şi, după ce, în 1921 se perindă prin Italia şi Berlin, în anul 1922 se stabileşte la Paris. Aici găseşte locul prielnic pentru a-şi continua cariera artistică şi are mai multe expoziţii de artă, expoziţii ce atrag aprecierea publicului şi comentariile favorabile ale presei franceze. Dar, inima lui nu simte împlinirea spirituală nici acum, deoarece îşi dă seama că nu poate exprima imaterial materia şi că are nevoie de experienţa personală a dragostei lui Dumnezeu. « Cei ce nu cred în Dumnezeu nu cunosc ce este părăsirea lui Dumnezeu. Această durere este trăită numai de aceia care au cunoscut deja bunătatea lui Dumnezeu şi năzuiesc cu toate puterile să rămână în El şi cu El ». De aceea, în Sîmbăta Mare a anului 1924, Serghei se reîntoarce la creştinism şi începe să caute şi să aprofundeze lucrarea Duhului Sfînt, a Luminii necreate, în sine însuşi, în oameni, în lume. A urmat pentru un an şi studii la Institutul Teologic Ortodox al Sfîntului Serghie din Paris, unde a avut profesori renumiţi precum părintele Serghei Bulgakov şi Nicolai Berdiaev. « Am cunoscut nume, date..., greutăţile Bisericii de-a lungul istoriei... dar eu doream să aud numai despre cum să dobândesc vecinicia ».

Muntele Atos – cetatea monahismului ortodox

În anul 1926, Serghei ia calea anevoioasă a ascezei şi iubirii monahale şi ajunge la Mănăstirea Panteleimon din Atos. În 1930 este hirotonit diacon de sfîntul Nicolae Velimirovici din Ohrida şi Jice şi devine ucenicul sfîntului Siluan Atonitul. Cei doi sfinţi atoniţi au avut o mare influenţă în formarea spirituală a părintelui Sofronie, mai ales în ceea ce priveşte verticalitatea gîndirii dogmatice ortodoxe, dar şi experienţa personală a dragostei lui Dumnezeu. De asemenea, trebuie amintit şi faptul că, în această perioadă părintele poartă o corespondenţă teologică cu părintele David Balfour - un romano-catolic convertit la Ortodoxie, corespondenţă ce îl ajută să adîncească gîndirea teologică, să apeleze la textele Sfinţilor Părinţi şi să aprofundeze diferenţele de ordin dogmatic şi mental de netăgăduit dintre cele două culturi şi tradiţii europene – răsăritul/ Ortodoxia şi apusul/ romano-catolicismul.

După adormirea sfîntului Siluan, urmînd ascultarea faţă de acesta, părintele Sofronie pleacă din Mănăstire timp de aproape nouă ani, vieţuind în Karulia şi într-o peşteră situată în apropierea Mănăstirii sfîntului Pavel. Aici cunoaşte momente tainice de trăire spirituală, de rugăciune neîncetată, dar şi de slăbire a puterilor trupeşti. Un alt moment important din viaţa părintelui s-a petrecut în anul 1941, cînd a fost hirotonit preot şi a devenit duhovnic al mai multor fraţi atoniţi.

După război, din nou la Paris

Au existat mai multe motive pentru care părintele Sofronie a luat decizia de a părăsi Muntele Atos şi de a se reîntoarce la Paris. Unul dintre aceste motive este acela că a dorit să îşi continue studiile teologice. Din păcate, vremurile erau foarte tulburi şi acest lucru nu s-a îndeplinit, pentru că a refuzat să nege existenţa harului în Patriarhia Moscovei. S-a stabilit la un azil de bătrîni din Sainte Genevieve-de-Bois sau Casa Rusească şi l-a ajutat pe părintele de acolo ca duhovnic. Alte motive au fost dorinţa lui de a face cunoscute scrierile sfântului Siluan prin tipărirea manuscriselor, înrăutăţirea stării de sănătate şi greutăţile pe care le-a avut în Muntele Atos din pricină că nu era grec.

În 1948 publică pentru prima dată, într-o ediţie şapirografiată, scrierile sfîntului Siluan şi explică conceptele fundamentale ale teologiei experimentale a acestui sfînt ortodox – rugăciunea pentru lumea întreagă, părăsirea de către Dumnezeu şi ideea existenţei unei legături între toţi oamenii.

Tolleshunt Knights, Essex – oază de spiritualitate ortodoxă în apus

În tot acest timp, în jurul părintelui Sofronie se strîng mai mulţi tineri iubitori de Dumnezeu, care vor să urmeze învăţăturile sfîntului Siluan şi să întemeieze o obşte ortodoxă. Pe parcursul anului 1958 aceştia caută un loc pentru Mănăstire şi fosta secretară a preşedintelui francez Charles de Gaulle îl găseşte în localitatea Tolleshunt Knights, din judeţul Essex, Anglia. Astfel, în anul 1959, cu blagoslovenia vrednicului de amintire părinte mitropolit Antonie Bloom, se încheagă o obşte formată din şase monahi, bărbaţi şi femei. În anul 1965, avînd blagoslovenie de la patriarhul Alexei, Mănăstirea sfîntului Ioan Bătezătorul trece sub jurisdicţia Patriarhiei Ecumenice şi este ridicată la rangul de stavropighie (Instituţia stavropighială este o Mănăstire care trece sub jurisdicţia directă a Întîi-stătătorului unei Biserici, în loc de a fi sub jurisdicţia episcopului locului din acea eparhie). Mănăstirea sfîntului Ioan Botezătorul devine astfel locul de unde se propagă spiritualitatea ortodoxă în această parte a Europei – prin paradigma ortodoxă a dragostei frăţeşti între oameni, dar şi învăţătura sfîntului Siluan Atonitul - prin mai multe editări de cărţi. Stareţul Sofronie publică şi de aici, cu dragoste şi mare erudiţie teologică, scrierile adâncite în taina iubirii Dumnezeieşti ale părintelui lui duhovnic. Cu timpul însă, din pricina înrăutăţirii sănătăţii, se retrage în chilia lui în rugăciune, dar, din dragoste faţă de toţi oamenii, care veneau să îl vadă din diferite părţi ale lumii, se plimba adesea pe aleile Mănăstirii şi vorbea cu aceştia, întărindu-i în credinţă mântuitoare şi în dragoste neţărmurită. În 11 iulie 1993 stareţul Sofronie adoarme întru Domnul şi, astfel, trece la Vecinicia pe care a dorit-o cu atâta ardoare. Scrierile lui au fost traduse în limba română de părintele Rafail Noica, unul dintre ucenicii stareţului Sofronie şi de părintele Ioan I. Ică jr. la Editurile Reîntregirea – Alba Iulia şi Deisis – Sibiu.

Concepte fundamentale teologice ale stareţului Sofronie

1. Părintele Sofronie defineşte creştinismul ortodox pe baza unei triade teologice: Biserică - dogmă – asceză. Un creştinism fără unul din aceste elemente esenţiale nu ar fi un creştinism ortodox integral şi autentic. "Trei lucruri nu înţeleg: 1) o credinţă adogmatică, 2) un creştinism nebisericesc, 3) un creştinism fără nevoinţă. Şi aceste trei: Biserica, dogma şi asceza (adică nevoinţa creştină) sânt pentru mine un tot al vieţii." Mulţi dintre credincioşii contemporani adoptă un creştinism secularizat, fără Biserică, cu excepţia momentelor esenţiale din viaţă (naştere, nuntă, înmormântare); un creştinism fără cunoaşterea dogmelor şi a spiritualităţii ortodoxe, pe care le consideră doar o teorie, o filosofie teologică sau, cel mult, o doctrină; şi, nu în ultimul rând, un creştinism fără cruce sau un creştinism comod şi confortabil, fără nevoinţă şi iubirea răstignită pentru aproapele.

2. În teologia stareţului Sofronie predomină modul în care credinciosul Îl concepe pe Dumnezeu. Sfântul Maxim Mărturisitorul spune că fiecare credincios se împărtăşeşte de Dumnezeu în funcţie de credinţa sau concepţia lui despre Dumnezeu. Această idee maximiană este dezbătură de părintele Sofronie prin prisma celor două sisteme religioase: panteism – susţinut de filozofia hegeliană şi de gândirea mistică orientală de tip yoga şi creştinism ortodox - bazat pe credinţa unui Dumnezeu – Cel Unul în Fiinţă şi Întreit în Persoane. Sistemul panteist se bazează pe un absolut „transpersonal”, suprapersonal sau pe o realitate impersonală în care absolutul, omul şi lumea se contopesc într-un ocean al fiinţei impersonale. În schimb, în învăţătura ortodoxă a Sfinţilor Părinţi, Dumnezeu este principiul personal al fiinţei şi al existenţei. „Aceasta este viziunea noastră creştină atât în ceea ce priveşte Dumnezeu, cât şi lumea. Dumnezeul personal, Creatorul cerului şi al pământului, al celor văzute şi nevăzute S-a revelat nouă. El este Dumnezeul iubirii nedescrise şi veşnice”.

3. Urmând Tradiţia Patristică, reprezentată de marii mistici ortodocşi – sfântul Simeon Noul Teolog, sfântul Grigorie Palama, sfântul Siluan Atonitul – părintele Sofronie aprofundează cunoaşterea lui Dumnezeu prin experienţa Luminii Necreate. În experienţa sa spirituală trăieşte mai multe tipuri de lumină: „lumina inspiraţiei artistice”, „lumina contemplaţiei filozofice”, „lumina cunoaşterii ştiinţifice”, „apariţiile luminoase aduse de duhurile vrăjmaşe” şi „Lumina Divină Necreată”. „Lumina cea fără de început le-a întunecat pe toate celelalte întocmai cum soarele ce răsare nu permite să se vadă nici chiar stelele cele mai luminoase”.

4. Pe baza „chenozei (smereniei lui Dumnezeu) Fiului lui Dumnezeu în actul Întrupării, în pustie, în rugăciunea din Ghetzimani şi pe Golgota” părintele Sofronie deosebea două genuri de smerenie – smerenia lui Hristos şi smerenia ascetică. Smerenia lui Hristos este smerenia desăvârşită şi se bazează pe golirea de sine şi orientarea spre alte persoane, până la dăruirea totală a fiinţei sau a vieţii pentru ceilalţi. Smerenia ascetică, în schimb, este echivalentă cu expresia regăsită în Evanghelia după Matei – „sărăcia cu duhul” – şi este înţeleasă ca o golire de sine, ca o lipsă de interes faţă de propria persoană. Acest tip de smerenie este realizată prin efortul ascetic pentru împlinirea poruncilor divine şi este exprimată de stareţul Sofronie prin sintagma „eu nu sunt nimic”. În hristologie, ca şi în soteriologie, există o relaţie strânsă între chenoză şi teoză sau golirea de sine şi îndumnezeire. Adică, cu cât te goleşti de tine şi de omul vechi, de omul păcatului ce sălăşluieşte întru tine, cu atât mai mult poţi să te umpli de harul lui Dumnezeu şi „să nu mai trăieşti tu în tine, ci Hristos să trăiască în tine”.

5. Un alt aspect esenţial al lucrării duhovniceşti a părintelui Sofronie a constat în îmbogăţirea şi înnoirea imnografiei ortodoxe, prin crearea unor rugăciuni care umplu inima de prezenţa Duhului Sfânt (Rugăciunea pentru unire, Rugăciunea de dimineaţă, Rugăciuni înainte şi în timpul Sfântei Liturghii). De asemenea, stareţul Sofronie a adus o contribuţie esenţială în iconografia creştină, subliniind două aspecte fundamentale ale acesteia: 1. accentuarea icoanei Învierii, ca scenă centrală a spiritualităţii ortodoxe, prin zugrăvirea tuturor evenimentelor legate de Înviere, ce sunt reliefate atât în Vechiul Legământ, cât şi în Noul Legământ; 2. dezvoltarea tradiţiei liturgice slave (Kiprian Kern, Nicolai Afanasiev şi Alexander Schmemann) pe baza identificării Bisericii cu Euharistia, prin poziţia centrală a icoanei Cinei Celei de Taină pe peretele frontal din Sfântul Altar. În această icoană Iuda părăseşte Cina, nu participă la ea şi prin aceasta simbolizează pe cei care nu participă direct la Euharistie.

Niciun comentariu: