Şarpele şi porumbelul - părintele Savatie Baştovoi

1

Întîmplarea despre care vom povesti s-a petrecut cu mai bine de o mie cinci sute de ani în urmă. Qidunul era un sătuc din apropierea Edessei în care, ca în toate satele mici, nu se întîmpla nimic deosebit. Oamenii de aici trăiau ca şi toţi ceilalţi ţărani din Siria, îndeletnicindu-se cu trebi care abia dacă le puteau asigura hrana de zi cu zi. Acest sătuc poate că s-ar fi cufundat pentru totdeauna în uitare dacă în apropierea lui nu s-ar fi sălăşluit un om a cărui faimă a ajuns cunoscută în toată lumea. Numele lui, dacă este să-l pomenim, cel mai probabil că nu va spune cititorului nimic. Totuşi a fost o vreme cînd în cinstea acestui om se cîntau cîntări şi imnografi de seamă îi închinau imne. Secole de-a rîndul Siria a transmis viaţa lui ca pe una din cele mai frumoase poveşti despre puterea dragostei şi a prieteniei.
Omul despre care vorbim se numea Avraamie. Nu ştim de unde a venit şi cum a ajuns să rămînă în apropierea Qidunului, dar nimeni nu şi-ar mai fi putut închipui micul sătuc fără chilia Bătrînului Avraamie. „Bătrîn” este un fel de a spune, căci aşa s-a obişnuit în Orientul creştin să fie numiţi monahii care au ajuns la desăvîrşire. Vîrsta părintelui Avraamie trebuie să fi fost între 40 şi 45 de ani. Nu se ştie nici dacă acesta a fost sau nu căsătorit înainte de a alege vieţuirea singuratecă.
Cum se întîmpla de obicei în astfel de cazuri, sătenii n-au întîrziat să dea tîrcoale sfîntului poposit lîngă satul lor. Însă vizitele lor nu se alegeau cu nimic. Puţini se puteau lăuda cu faptul că l-au văzut pe Avraamie, darămite să fi vorbit cu el. Probabil că Avraamie n-ar fi răspuns niciodată nimănui, dacă nu i s-ar fi descoperit aceasta de către Dumnezeu însuşi. Aşa pustnicul a început să primească la sine pe cei care veneau să-i ceară sfatul şi sfintele rugăciuni.
Nu puţine erau minunile care se săvîrşeau prin Avraamie. Oamenii veneau la el pentru a se izbăvi de boli, dar şi pentru alte nevoi din cele mai felurite. Faţa călugărului însă nu o vedea nimeni, căci el le vorbea tuturor pe ferestruică, numai în anumite ore ale zilei, dimineaţa. Restul vremii părintele Avraamie o petrecea în rugăciune şi în contemplarea lui Dumnezeu. De fapt, numai Dumnezeu însuşi ştie adevărata taină a petrecerii robului Său…
Aici ar fi trebuit să se încheie istorisirea despre viaţa călugărului Avraamie. Aşa sfîrşesc vieţile marilor sihaştri dintotdeauna. Petrecerea lor fiind una lăuntrică, nimeni nu poate povesti mai mult decît minunile care se săvîrşesc prin rugăciunile lor. De fapt, este şi greu să spunem dacă minunile fac parte din însăşi viaţa sfinţilor, sau dacă ele sînt ceva ce depăşesc limitele acesteia. Cei care au cunoscut călugări sfinţi, au văzut că minunile pe care le săvîrşeau aceştia erau cumva paralele cu viaţa lor de zi cu zi. Adevărata viaţa a sihastrului a rămas întotdeauna undeva adînc în inima lui.
Poate că şi părintele Avraamie s-ar fi amestecat cu miile de călugări anonimi din acea perioadă pentru care sfinţenia devenise un lucru obişnuit. S-a întîmplat însă ca viaţa lui să capete o întorsătură neobişnuită pentru un sihastru, atît de neobişnuită încît unii din cronicarii săi de mai tîrziu nu s-au sfiit să pună gestul său la graniţă cu nebunia, dar o nebunie pe care cu toţii o vor numi sfîntă.
Într-una din zile, în Qidun poposi un străin însoţit de o copilă. Acesta spunea că vine din satul lui Avraamie şi că trebuie să-l vadă neapărat. Sătenii i-au zis să aştepte pînă a doua zi dimineaţă, cînd părintele ar putea să-l primească. Străinul însă nu se lăsa înduplecat. Aflînd de la săteni unde se află chilia părintelui, a pornit îndată într-acolo. Ajuns la faţa locului, bătu cu nerăbdare în uşa mică a chiliei. Pentru că nu auzi nici un răspuns, străinul bătu cu şi mai multă înverşunare. Urmă aceeaşi tăcere care începu să-l scoată din sărite.
– Deschide, sau o las aici şi plec! Mă auzi, Avraamie? Eu mi-am făcut treaba! – striga străinul ca şi cum ar fi avut vreo înţelegere cu călugărul pe care acesta n-o onorase.
– Deschide sau plec! Sînt flămînd şi obosit, n-am chef să înoptez în pustietatea asta! Vreau să merg la un han, să mănînc şi să mă culc! Cu toate că banii lui frate tu’ nu-mi ajung nici ca să mă întorc acasă! Gata! Ia-ţi odrasla şi s-a terminat! Eu mi-am făcut treaba!
Tăcerea apăsătoare a pustiului se ridică ameninţătoare asupra străinului. El simţi cum cedează în faţa ei şi o uşoară spaimă îl cuprinse. Dacă Avraamie nu mai e aici? Oare ar putea lăsa el copila în această pustietate? Nu, niciodată! Dar ce să facă? Să o ia cu el? Nici asta n-ar face-o. Străinul avea acasă copiii săi, iar o gură în plus însemna pentru el o povară prea mare. Lehămesit, se aşeză pe o piatră de lîngă chilia pustnicului şi acum îi părea rău că nu a ascultat de sătenii care l-au sfătuit să vină dimineaţa. Cu siguranţă cineva l-ar fi găzduit şi i-ar fi dat de mîncare. Făptura lui costelivă fu cuprinsă în întregime de oboseala drumului şi de foame.
– Cine-i acolo? – se auzi pe neaşteptate vocea călugărului din chilie.
– Sînt eu, Şenoda…
– Cine-i Şenoda?
– Vin din satul tău…
– Avraamie n-are sat! Avraamie e călugăr!
– De la fratele tău care a murit…
– Fratele meu a murit?
– Da.
– Şi ce doreşti?
– A lăsat o fiică, e aici…
– Avraamie n-are fiică!
– A zis să o aduc la tine…
– Ţi-am zis că Avraamie nu are fiică! Să o ducă la mamă-sa!
– N-are mamă… Adică are, dar nu ştie unde e. A fugit cu nişte măscărici, se zice că e la un bordel…
– Să o dea la neamuri!
– N-are neamuri. A zis că numai pe tine te are, fratele lui. M-a plătit pe mine înainte de moarte să o aduc la tine. Mi-a dat cam puţini bani…
– Ai înnebunit? Avraamie s-a făcut călugăr şi acum să-şi ia femeie să trăiască cu el?
– E doar o copilă!
– Niciodată!
– Bine, eu mi-am făcut treaba! – începu străinul să se enerveze din nou – să ştii că eu n-am de gînd s-o cresc! Dacă n-o vrei, o duc la un bordel şi o las acolo! Aşa o să-mi scot şi banii pe călătoria asta blestemată! Mă auzi?
Se lăsă o linişte apăsătoare în care străinul aştepta speriat să vadă dacă nu cumva a stricat totul cu această îndîrjire care, de altfel, nu-i stătea în fire. Soarele începu să-l ardă şi el îşi dădu seama că îi era şi foarte sete.
– Cîţi ani are? – se auzi în cele din urmă glasul înmuiat al călugărului.
– Şapte.
– Zici că e a lui frate-meu?
– Da, că doar n-am făcut atîta drum ca să-ţi spun o minciună.
– Şi cum o cheamă?
– Maria.
Se auzi oblonaşul. Străinul se ridică bucuros de pe piatra pe care stătu toată această vreme. Se apropie şi luă pîinişoara din mîna întinsă a călugărului. Nu-i văzu faţa, dar mîna lui era atît de copleşitoare încît străinului i se păru că Avraamie l-a privit prin acea mînă. Apoi luă şi vasul cu apă. Nu-şi putea veni în fire. Gîndul că acest călugăr vede cu mîinile îl răvăşi. Simţea că nu făcuse bine vorbind cu atîta îndrăzneală.
– Bine, Şenoda – se auzi glasul dinlăuntru – lasă copila şi pleacă. Maica Domnului te-a trimis la mine, căci ea este ocrotitoarea acestei copile. Acum du-te. În curînd vei avea şi banii după care acum îţi pare rău.
Străinul, care mai devreme arăta atîta nerăbdare să plece, acum simţi că totul s-a terminat prea repede. Ar fi vrut să mai rămînă lîngă chilia călugărului. Nu-şi mai simţea nici oboseala, iar pîinea mică îi săturase foamea. „Şenoda”… Suna atît de dulce numele său în gura sfîntului. Îşi dădu seama că a fi strigat pe nume de un sfînt este tot una cu a te naşte din nou. Se simţea chemat la viaţă pentru a doua oară. Glasul acesta îl chemase pe nume spre o altă viaţă, spre un alt rost. Copleşit de aceste gînduri, Şenoda dispăru în întinsul pustiei.

2

Pustnicul Avraamie s-a trezit la uşa chiliei cu un copil. Numai aceasta nu făcu parte din închipuirile sale despre viaţa pustnicească. Renunţase la plăcerea de a fi cu o femeie ca acum să-şi ia asupra sa greutatea creşterii unui copil? Ar fi trecut el şi peste asta dacă copilul ar fi fost un băiat. Dar ce să facă cu o fată? O femeie în chilia unui pustnic? Aşa ceva nu s-a mai pomenit! S-a zis cu liniştea lui Avraamie!… Toate acestea i-au trecut pustnicului prin cap înainte de a deschide uşa chiliei.
Era pentru prima dată, de cînd a venit aici, cînd a văzut pămîntul luminat de soare. În toţi aceşti ani ieşea afară numai noaptea, pentru nevoile firii. Totul i se părea atît de mare şi de inutil. Se obişnuise cu întunericul chiliei, acolo era lumea lui. Lumea aceasta de afară nu mai exista, uitase de ea… Se simţea ca şi cum ar fi scăpat un ulcior de apă din mîini. În acest ocean inutil de lumină o văzu pe copilă. Era singurul lucru cu rost. Stătea ţeapănă, cu mîinile atîrnînd, privindu-l cu ochii ei mari şi negri printre părul care îi ajungea pînă la marginea sindonaşului cusut dintr-o pînză folosită. Părea că ar fi putut să stea aşa şi o săptămînă, dacă nu i s-ar fi poruncit să se mişte.
– Hai, intră! – rosti pustnicul cu vocea lui de om care nu mai vorbise demult.
Copila îşi mişcă picioruşele rănite şi intră în chilie. Aici era răcoare şi bine, deşi nu se vedea nimic. Avraamie o aşeză pe scăunelul mic, iar el rămase în picioare. Scoase de sub măsuţă nişte finice uscate pe care i le aduse cineva în ziua paştelui. Le înmuie într-o străchiniţă cu apă şi i le dădu. Copila nu mînca. Într-un tîrziu, Avraamie îşi dădu seama că aceasta nu vede şi deschise uşa ca să intre soarele. În fîşia de lumină care tăie chilia copila începu să mănînce finicele.
În timp ce Maria mînca, monahul se apucă să scotocească pe sub masă. Negăsind ce căuta, îşi scoase capuşonul şi-l puse pe capul fetiţei.
– Ascunde-ţi părul – mormăi el cu vocea lui aspră.
Copila lăsă jumătatea de finic muşcată şi începu să-şi strîngă părul cu mîinile ei ude. Arăta însă atîta neîndemînare, încît Avraamie hotărî să i-l strîngă el. Adună cu brutalitate pletele copilei şi le îndesă, răsucindu-le, sub gluga pe care i-o legă sub bărbie.
– Aceasta să nu o mai scoţi de pe cap, nici cînd dormi! – zise Avraamie aproape răstindu-se. Apoi ieşi afară şi reveni peste cîteva ore. Umblă prin pustiu rugîndu-se şi gîndindu-se cu nelinişte la viaţa sa de mai departe. Cînd reveni în chilie, găsi copila dormind pe rogojina lui.
Avraamie înţelegea că viaţa lui nu va mai fi ca înainte. Nu putea dormi într-o chilie cu o femeie, chiar dacă aceasta era copil şi îi era rudă. Rînduielile călugăreşti nu-i îngăduiau să ţină în chilie nici măcar un copil de parte bărbătească, darămite o fetiţă.
Copila a continuat să doarmă pe rogojina lui, iar el îşi petrecea nopţile afară, rugîndu-se şi dormind puţin, spre dimineaţă, pe pămîntul gol. N-a durat mult şi el îşi găsi un loc care îi plăcu. În fiecare noapte Avraamie se ducea acolo şi, curînd, îşi făcu o nouă chilie, lăsînd-o pe cea veche Mariei.
Dacă pînă atunci îşi putea îngădui să petreacă mai toată vremea în rugăciune, de acum nu mai era aşa. Puţina hrană pe care o folosea spre întărirea trupului nu mai ajungea pentru doi. În plus, nu putea da copilului numai pîinea uscată şi apa pe care o folosea de obicei. Avea nevoie de fructe, de lapte şi poate chiar şi de ceva mai bunişor. La urma urmei, copilul nu a venit aici ca să se facă pustnic. Nu e decît o orfană nefericită.
Părintele Avraamie începu să muncească mult, împletind coşuri din vlăstare de finic şi cruci din piele pe care le trimitea în oraş printr-un călugăr tînăr. Acesta venea la el dintr-o mănăstire apropiată. De banii cîştigaţi călugărul cumpăra din oraş fructe, iar în zilele de sîmbătă şi duminică lapte şi brînză pe care le ducea copilei la chilia ei. Peste zi Maria venea şi ea la chilia părintelui Avraamie, care o învăţa literele spre a putea citi Scriptura, dar şi felul cum trebuie să petreacă în chilie fără să se plictisească. Curînd Maria a învăţat să citească şi să împletească cruciţe din piele şi lînă care mergeau şi ele la vînzare în oraş. Totul începea să reintre în albia firească a lucrurilor şi viaţa aceasta în trei părea un lucru binecuvîntat de Dumnezeu.

3

Maria deprindea repede tot ce-i spunea părintele şi unchiul său Avraamie. Curînd ea se obişnuise cu viaţa în pustie şi oricine o vedea zicea că a fost născută pentru a fi călugăriţă. Acum copila purta un sindon călugăresc şi avea capul acoperit cu o gluguşoară bărbătească pe care era brodată o cruciţă purpurie. Maria se lupta cu neastîmpărarea proprie vîrstei şi cu singurătatea care o cuprindea de multe ori, mai ales în amiezile fierbinţi şi parcă fără de sfîrşit ale pustiului.
Atunci cînd starea de melancolie şi singurătate devenea nesuferită, Maria mergea la unchiul său care o îmbărbăta spre răbdare. Aceste vizite au început să fie prea dese şi tulburau liniştea pustnicului. Pentru a o deprinde să rabde, Avraamie i-a interzis Mariei să-l viziteze peste săptămînă, îngăduindu-i o singură întrevedere, duminica.
Părintele Avraamie o învăţa pe Maria să biruie aceste stări prin răbdare şi rugăciune, alungîndu-le ca pe un duşman viclean şi parşiv. Mai întîi melancolia se furişează în suflet sub forma unei uşoare nemulţumiri şi neastîmpărări, făcîndu-te să te simţi inutil şi dezorientat. După aceea ea îţi înfăţişează minţii amintiri dulcege sau visări în care totul ar putea să fie mult mai bine decît este. Inima începe să tînjească între ceea ce este, ceea ce a fost şi ceea ce ar putea fi, pricinuind o apăsare nesuferită.
Nu numai sufletul, ci şi întreg trupul devine greoi şi leneş, nevrînd să se mai supună minţii. Oricît îşi repeta Maria că trebuie să se ridice şi să se roage, nu reuşea, simţindu-se înţepenită în această stare ca într-o mlaştină. Uneori petrecea ceasuri întregi pe rogojină, sprijinită într-un cot şi privind pe ferestruica mică prin care nu vedea nimic decît lumină, o lumină la fel de leneşă ca şi trupul ei, care, în loc s-o trezească, o îmbia spre somn.
Tînăra pustnică a observat că această stare de moleşeală şi visare bolnăvicioasă o părăsea de îndată ce auzea paşi apropiindu-se de chilia ei. Sătenii şi oamenii din împrejurimi, aflînd că pustnicul Avraamie are o însoţitoare, au început să vină mai des, transmiţînd prin Maria necazurile lor şi cerîndu-i sfintele sfaturi şi rugăciuni. Pelerinii aduceau totodată fiecare cîte ceva, unii fructe, alţii pîine, iar alţii piele şi lînă pentru rucodelie.
Aşadar, ori de cîte ori Maria auzea paşi apropiindu-se de chilie, simţea o înviorare ciudată care o ridica îndată de pe rogojină îndemnînd-o să aprindă candela şi să tămîieze, iar atunci cînd auzea bătăi în uşă inima ei începea să bată cu putere şi faţa îi era cuprinsă ca de nişte flăcări uşoare şi răcoroase. Mica pustnică ieşea în grabă înaintea oaspeţilor şi se arăta de fiecare dată foarte vioaie, dulce la vorbă şi la înfăţişare.
De fiecare dată cînd se vedea cuprinsă de această vioiciune în faţa oaspeţilor, Maria îşi aducea aminte de cuvintele părintelui Avraamie care îi spunea că această stare, cît şi moleşeala care o cuprinde în singurătate, de fapt, sînt doi demoni răi care se înlocuiesc unul pe celălalt, unul al melancoliei şi altul al slavei deşarte. Aceste cuvinte ale părintelui rămîneau neînţelese pentru fetiţă şi ea încerca să-şi închipuie demonii şi felul în care aceştia ar putea să pătrundă pînă la sufletul ei şi să-l pornească spre stări atît de diferite.
Undeva în adîncul ei Maria refuza să creadă cele zise de unchiul său, deşi se vedea pe ea însăşi purtată de aceste stări contradictorii ca de o mînă puternică fără să li se poată împotrivi. Maria nu putea crede că toate aceste gînduri şi porniri care îi umpleau inima cufundînd-o într-o visare uneori dulce, alteori apăsătoare şi dureroasă nu sînt gîndurile ei, ci demoni nesuferiţi cărora trebuie să li se împotrivească…
După ce plecau pelerinii, Maria rămînea iar singură în chilie. Urechile ei mai păstrau vocile vizitatorilor, iar mintea îi era plină de chipuri care se schimbau unul pe altul. Oamenii care veneau aduceau cu ei un aer diferit şi nou care străbătea din felul lor de a vorbi, de a se mişca şi chiar din mirosul lor pe care Maria nu-l putea alunga uneori şi cîteva zile.
Întinsă pe rogojină, ea îşi închipuia acum că unii dintre ei au fost poate şi în oraşe, în Edessa sau în Emesa şi au văzut acolo case mari şi uliţe petruite. Maria îşi aminti piaţa în care a fost odată, pe cînd era mică de tot, purtată în braţe de mama sa. Ea nu putea să uite trupa de dansatori îmbrăcaţi în haine colorate. Tînăra pustnică fu cuprinsă iar de dorinţa de a îmbrăca macar o singură dată o rochie ca a dansatoarei frumoase pe care o văzuse în piaţă. Gîndul că aceasta nu se va întîmpla niciodată o umplea de o durere surdă şi de o revoltă mocnindă împotriva acestui pustiu nesuferit şi chiar a iubitului ei unchi Avraamie.

Continuarea aici.