Autobiografia scrisă după arestarea de către Securitate de Ieromonahul Arsenie

" Subsemnatul m-am născut în 1910, septembrie 29, în Vața de Sus, jud. Hunedoara. Școala primară și liceul în orășelul Brad, același județ. De pe atunci mi se remarca o anumită înclinație spre singurătate și spre probleme de religie, chiar peste puterile mele de atunci. Așa spre pildă am o carte a lui Immanuel Kant: „Religia în limitele rațiunii” iscălită: „Boca Zian cl. IV. lic.”La intrarea în cursul superior de liceu am rămas orfan de tată, care era cizmar de meserie și foarte bun pedagog cu fiul său. Știu până astăzi că m-a bătut odată pentru ca să nu mai pierd timpul – ceea ce i-am făgăduit cu lacrimi și n-am uitat până acum, și de multe ori mi-a folosit în viață. În cursul liceului mi-au plăcut foarte mult: matematicile, fizica, religia, desenul și muzica. Terminând liceul și luând bacalaureatul la prima prezentare, înclinam spre științele pozitive, dar dacă aveam avere sau garantau tutorii pentru mine intram la aviație la Cotroceni – ceea ce n-a fost, împiedicându-mă sărăcia. Drept aceea a biruit înclinația contemplativă, sau speculativă și în 1929 m-am înscris la Academia Teologică din Sibiu. În cursul teologiei mi-am vândut casa părintească spre a-mi putea continua studiile. Eram și bursier. Mamei nu i-am cerut niciun ajutor și nici nu mă înduram, întrucât era divorțată de tata iar eu eram dat tatii prin sentința de divorț, ca fiind, pe baza meseriei, mai sigur că mă va da la școală. În timpul teologiei mi se lămurea frumusețea chipului viețuirii călugărești și doream să mă instruiesc, pe cât puteam, mai temeinic, cu deosebire în latura mistică a vieții. Cu prilejul acela aveam următoarele note caracteristice: deprindeam pe mama cât mai fără mine și cât mai fără corespondență, ca oarecum să mă uite și să nu-i vie greu când va afla că m-am călugărit. Apoi, de la plecarea din Brad, mi-am pus o anumită disciplină austeră, care avea mai multe amănunte greu de crezut. Așa de pildă mi-am propus ca toată vremea teologiei să nu fac nici o cunoștință cu fete. Ceea ce n-am reușit, întrucât tocmai în anul acela 1929 Ministerul îngăduie și fetelor să studieze teologia, și m-am pomenit cu câteva colege. Dar cunoștințe în oraș am izbutit să n-am. Asta am reușit toată vremea teologiei, deși făceam parte și din „Reuniunea de muzică Gh. Dima” din Sibiu, de sub dirijorul N. Oancea, și care era mixtă. Aveam problema voinței în stăpânirea simțurilor. Mai mult chiar, mă preocupa, studiind mistica comparată a diferitelor religii superioare, ca să văd prin proprie experiență, cât se întinde sfera voinței în domeniul vieții sufletești și biologice. Mă interesa să văd dacă e adevărat ce afirmă cărțile asupra actelor reflexe, și asupra instinctelor, că anume sunt independente de voință și controlul conștiinței. Experiența mea personală însă mi-a dovedit că acțiunea voinței și a conștiinței se poate întinde și peste instincte și actele reflexe după o oarecare variabilă. Mă ajutau la aceste adânciri și studiile ce le făcea pe vremea aceea Mircea Eliade la Calcutta, trimis de Universitatea din București, pentru studii orientalistice. Iar parte de studii le tipărea în Revista de filosofie din București, și-mi parveneau pe această cale. Toate acestea mă interesau să le aflu și să le probez în vederea călugăriei. Mă abțineam de la „voia în oraș”, ci stam în curtea școlii cu poarta deschisă. Cu colegii nu ieșeam în oraș decât dacă trebuia în interesul școlii, a vreunui profesor, sau însoțiți de profesori, cum era cazul cu reuniunea de muzică. N-am dansat și n-am învățat lucrul acesta. Îmi dase tata grija asta – și mai cu deosebire când eram teolog nu-mi puteam închipui să fac așa ceva. De viața altora în afara zidurilor teologiei am fost în cea mai perfectă indiferență și necunoștință. Toate preocupările mele erau și sunt până astăzi interioare, nu exterioare. Vorbirea mi-a fost urâtă de când mă știu. Chiar numele călugăresc l-am ales pentru că Avva Arsenie își alesese nevoința tăcerii, prin care s-a desăvârșit interior. Teza de licență în Academia Teologică rezuma strădaniile mele spre acea desăvârșire interioară a omului, și purta titlul: „Încercări asupra vieții duhovnicești”. Terminam teologia prin 1933. În vacanță mă ocupam cu pictura. Pictura mi-a lungit școala. Căci aflând Mitropolitul Nicolae Bălan că am talentul acesta, m-a trimis anul următor 1933/34 la Academia de Arte frumoase din București, care am terminat-o în cinci ani. Profesori principali aveam pe dl. Francisc Șirato, Costin Petrescu și Fr. Reiner, ultimul de la Facultatea de medicină. La medicină de multe ori nu puteam merge din cauza frământărilor și grevelor studențești, care mă supărau pentru motivul că pierdeam vremea și cunoștințele de anatomie și antropologie cu profesorul meu, care de multe ori era pus în imposibilitatea să-și țină cursul. Abia aci m-am lovit de mișcările politice studențești, care mi-au produs o impresie neplăcută. În mișcări studențești n-am intrat nici de fapt, nici de drept, întrucât Academia de Arte frumoase nu era considerată în cadrul Universității, ci ca o școală aparte. Deci pe noi de la Bellearte ne tratau ca fiind înafară de studenții ce să se poată înscrie în centrul studențesc București. Am fost complet în afară de orice mișcare studențească sau înscriere în vreo mișcare politică. Vremea în București am petrecut-o nelipsind de la școală niciodată. Bolnav încă n-am fost, ca să lipsesc pe pricina asta. Lucram la atelier foarte mult. Primăvara mergeam de la 5 dimineața și mă întorceam la internatul Radu Vodă unde locuiam, seara la cină. Trei ani am stat la internat, ca să fie o garanție pentru mine că nu mă ocup cu nici o pierdere de vreme. Pe-acolo mai veneau și studenți legionari care ne chemau cu ei. Nu m-am dus niciodată. Școala mă absorbea total și n-aveam vreme de pierdut. (Bătaia din copilărie pentru a nu pierde vremea mă urmărea ca un înger păzitor.) Studiam foarte mult. Timpul ce-mi mai rămânea liber acasă îl foloseam citind și discutând teologie cu încă un coleg de-al meu care studia Conservatorul. Așa s-a întâmplat că odată, plăcându-mi foarte mult scrierea mistică a sfântului Ioan Scărarul, am tradus-o în românește, în vreme de 5 luni. M-a ajutat foarte mult la încheierea convingerii mele de-a intra în călugărie. În vremea aceea, mișcarea legionară era în toi și se discuta de ea în toate părțile. Eu ca un independent de politic, nu mi-am găsit înclinație către mișcare. Apoi s-a întâmplat că nici nu m-a mai chemat nimeni. Singura mea participare a fost asta: când se întorceau din Spania, morți, Moța și Marin, am ieșit cu colegi întâmplători prin curte până la trotuarul străzii „Calea Griviței”, pe care trecea convoiul de la Gara de Nord spre Calea Victoriei. Căci Academia noastră era pe Calea Griviței. Deci am privit o parte din convoi și pe cei doi morți. Atâta tot. Colegi la școală am avut de toate soiurile și neamurile. Aveam, la alți profesori, pe unul Vulpescu; ăsta era comunist, purta cravată roșie, însă discuții n-am avut împreună niciodată. Aveam coleg de clasă pe un evreu Ițhoc Steinberg – eram prieteni. Îi spuneam câteodată: Măi Steinberg, tu ești evreu și eu creștin, deci ar fi să fim unul împotriva altuia. Eu însă am să fiu mai bun ca tine și tu n-ai să te poți supăra pe mine, dacă în felul acesta te voi concura în viață. Mai pe urmă, când am citit Biblia, am văzut că ultima misiune mondială e a evreilor, eventual a unei idei a evreilor. Am terminat Belleartele cu bine, am făcut anul de practică, ce însă a fost mai scurt; am plecat, trimis de Mitropolitul Nicolae Bălan, în Sfântul Munte, ca să deprind călugăria de acolo. La plecare erau cele mai aspre cercetări ca nimeni din cei ce-au fost legionari vreodată să nu poată ieși din țară. Eu, neavând absolut nimic la activ, am obținut pașaport de călătorie: în Europa „sans Russie”, de la Prefectura poliției din Sibiu. Iar întrucât eram diacon, am obținut și încuviințările speciale de la cele trei Patriarhii: a României, a Constantinopolului și a Atenei, precum și a celor două guverne: român și grec, precum că n-am nimic suspect la activ, ci simpla chemare către desăvârșirea interioară prin meșteșugul călugăriei. M-am întors în țară la 8 iunie 1938. Țin minte data pe aceea, că intrând în țară prin Moravița am văzut drapelele românești, de acel 8 Iunie de odată.   De la data aceasta, până la Paștile anului viitor când am intrat în călugărie, mi-am adunat unelte de pictură, materiale, am mai învățat la Chișinău cu niște meșteri ruși poleitura cu aur „cicanca”, și alte lucruri trebuitoare unui atelier de pictură. În Vinerea Izvorului după Paștile anului 1939, am fost tuns în călugărie primind numele Arsenie. Un an m-am ocupat cu gospodăria, eram primul și singurul călugăr la Mănăstirea Brâncoveanu – Sâmbăta de Sus jud. Făgăraș. De pictură nu-mi mai rămânea vreme. Al doilea an la fel. Până când m-am luat de grijă că am învățat pictura degeaba. Se întâmplă în vremea asta că ne veneau oameni cu durerile lor și evlavie la Mănăstire și călugări. Mai intrase în călugărie Părintele Serafim Popescu. L-am rugat pe el să primească preoția – eu simțindu-mă nevrednic. A primit-o. Așa au început slujbele la Mănăstire după puteri. Într-o iarnă, probabil prin 1941, ne trezim cu o avalanșă de oameni de toate vârstele și treptele, năpădindu-mă să stau de vorbă cu ei despre necazurile lor. Aci m-am trezit să fac duhovnicie cu oamenii, deși nu eram preot. Știam că tot ce pățesc oamenii, li se trage de pe urma greșelilor sau păcatelor. Așa m-am văzut silit să primesc preoția și misiunea majoră a propovăduirii lui Hristos-Dumnezeu adevărat și Om adevărat, precum și a sfințirii omului, ca să aibă pacea lui Dumnezeu în sine, absolut în orice împrejurări s-ar afla în viață. I-am învățat să fie curați față de oameni și față de Dumnezeu; să dea Cezarului ce e al Cezarului (ascultare cetățenească, dajdie etc.) și lui Dumnezeu ce e al lui Dumnezeu (cuget curat, suflet purificat și trup curățit de patimi). Despre această învățătură, martori îmi sunt toți cei ce-au ascultat povețele cele după Dumnezeu pe care li le-am dat: iubirea de Dumnezeu, iubirea de toți oamenii, fără deosebire, și viața curată, care fac cu putință reîntoarcerea noastră, a împlinitorilor, iarăși în Împărăția de obârșie, de unde ne-a trimis Dumnezeu spre scurtă cercare a cumințeniei și a iubirii noastre, pe pământ, în stadia și arena vieții. Asta îmi este toată misiunea și rostul pe pământ, pentru care m-a înzestrat cu daruri – deși eu sunt nevrednic. Pentru asta sunt solicitat în toate părțile, ca să propovăduiesc iubirea lui Dumnezeu și sfințirea oamenilor prin iubire. De alte gânduri și rosturi sunt străin. " R. Vâlcii. 17 iulie 1945 Ieromonahul Arsenie. SursA: wikipedia

Conferința Maicii Siluana Vlad la adunarea eparhială de la Nürnberg

FotO: Parohia Sfînta Ana

La adunarea eparhială ce a avut loc la Nürnberg în zilele de 18 și 19 mai 2012, Maica Siluana Vlad a susținut două cuvântări despre boala trupească și sufletească, despre cauzele acesteia și despre vindecarea ei. Înregistrările cuvântărilor pot fi găsite pe următoarele legături:

• Maica Siluana Vlad - cuvantare partea I
• Maica Siluana Vlad - cuvântare partea a II-a + întrebări
• Maica Siluana Vlad - cuvântare partea a III-a

SursA: Centrul Bisericesc Munchen

Icoane ale Bunei Vestiri aflate în atelierul de restaurare de la Mănăstirea Ormylia (Grecia)

http://www.annunciation.gr/index.php?lang=en

Şi prezentarea Mănăstirii Ormylia:

http://www.annunciation.gr/A2.php#

Film despre parintele Mihail, Manastirea Banceni si romanii din Ucraina

Cuvioasa Anastasia din Kiev: o noua rugatoare in ceruri

Iarăşi ne bucură Domnul!... Şi ce vom răsplăti Domnului pentru toate câte ne-a dat nouă?... Odinioară, am păşit pe urmele acestei plăcute a lui Dumnezeu. Nu ştiam nimic despre ea, dar ea – după mai bine de un secol de la naşterea ei în Cer, ne-a deschis larg uşile ospitalităţii Mănăstirii ei de pe pământ – „Pokrovskii Manastâr” sau „Mănăstirea Acoperământului”. Şi astăzi, cine ajunge în Kiev şi nu are unde să poposească peste noapte, este îndrumat spre Mănăstirea Matuşkăi celei Mari, unde nepoatele duhovniceşti ale monahiei de viţă regală, oferă o ospitalitate avraamică tuturor pelerinilor. Dar atenţie!, dacă nu faceţi corect semnul crucii, veţi fi mustraţi pentru asta şi catehizaţi...

Dacă în vremea aceea ne-am bucurat de ospitalitatea Matuşkăi celei Mari, şi n-am ştiut să-i mulţumim, astăzi ne bucurăm de proslăvirea ei în rândul sfinţilor şi ca un mic prinos de mulţumire, scriem aceste rânduri pentru a o face cunoscută lumii ca maică nevoitoare în timpul vieţii pământeşti, iar astăzi sfântă rugătoare în ceruri pentru tot sufletul creştinesc cel necăjit şi întristat.

Întru una din şedinţele sale din ultimele zile ale lunii noiembrie a.c., Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Ucrainene - sub preşedinţia Preafericitului Vladimir, Mitropolitul Kievului şi a toată Ucraina, a audiat raportul Înaltpreasfinţitului Ioan, Arhiepiscop de Herson şi Tavra, Şeful Comisiei de Canonizare a Sfinţilor din Biserica Ortodoxă din Ucraina, raport privind trecerea în rândul sfinţilor cu cinstire locală în Eparhia Kievului a întemeietoarei Mănăstirii de maici cu hramul Sfântului Acoperământ din Kiev:

Cuvioasa nevoitoare monahia Anastasia (Marea Prinţesă Aleksandra Petrovna Romanova) (+13/26 aprilie 1900).

Examinând viaţa, faptele, nevoinţele şi minunile şi luând în considerare cinstirea pe care poporul o aduce Cuvioasei nevoitoare monahia Anastasia (Romanova),

DISPUNEM:

1. Se binecuvintează proslăvirea pe plan local şi cinstirea monahiei Anastasia (Marea Prinţesă Aleksandra Petrovna Romanova).

2. Se aprobă reprezentarea iconografică a sfintei.

3.Se aprobă proiectele prezentate pentru Troparul şi Condacul Sfintei Cuvioase Anastasia din Kiev.

4. Rămăşiţele Sfintei Cuvioase Anastasia de la Kiev să fie considerate sfinte moaşte.

5. Pomenirea Sfintei Cuvioase Anastasia să se facă Joi în Săptămâna Luminată şi în ziua aflării moaştelor ei 20 octombrie/2 noiembrie.

6. Se aduce mulţumire Atotmilostivului Dumnezeu, minunat întru sfinţii Săi, că ne-a arătat o nouă rugătoare pentru Sfânta noastră Biserică şi pentru poporul nostru.

MONAHIA DE NEAM ÎMPĂRĂTESC

de Olena Karetnik

Mulţi nu au înţeles viaţa ei. Cei care erau obişnuiţi să o vadă în catifea, în palatele împărăteşti, nu şi-o puteau închipui în veşmântul monahal. Nu oricine va putea înţelege de ce Marea Prinţesă cu numele Romanov şi-a părăsit palatul. Ea era convinsă că trebuie să caute nu o împărăţie pământească, ci Împărăţia Cerească.

Prinţesa Alexandra a mers la Kiev. Rămăseseră deja în urmă Sankt Petersburg-ul, Moscova, Ţarskoe Selo, deşertăciunile lumii... Împreună cu copacii de dincolo fereastră pluteau amintirile vieţii trecute: „Prinţesa Alexandra Frederika Vilhelmina, fiica prinţului Oldenburg a trecut la Ortodoxie şi s-a căsătorit cu Nikolai Nikolaevici - fiul lui Nikolai I şi fratele lui Aleksandr al II - lea”.

Iată copii mici de tot... soţul Nikolai Nikolaevici... amanta lui – balerină la teatrul imperial... un echipaj strălucitor... Apoi, nouă ani lungi – doar la pat...

Starea de sănătate a Prinţesei Alexandra era destul de pretenţioasă după sosirea la Kiev. Guvernatorul-general A.R. Drenteli a primit ordinul „ca în ziua sosirii Înălţimii Sale să pregătească trei schimburi de hamali pentru transportarea Înălţimii Sale la catedrală şi palat”. Alexandrei îi plăcea Kievul, catedralele sale, cupolele aurite, sunetul clopotelor Lavrei. Tot timpul presimţise că numai la Kiev se va face bine. Prinţesa avea intenţia serioasă de a-şi continua activitatea sa de mecenat cu care se ocupase şi la Sankt Petersburg. „... Mă tem nu de moarte, ci mă tem că nu voi reuşi să fac tot ceea ce trebuie să fac aici, pe pământ” – repeta ea adesea.

Visa la mănăstirea ei, la orăşelul ei, în care să fie biserici, catedrale, spitale. În care să se ofere adăpost celor sărmani, să fie hrăniţi cei flămânzi, şi să se aducă mulţumire lui Dumnezeu pentru fiecare zi, pentru fiecare rază de soare, pentru fiecare răsuflare.

Aşa s-a şi întâmplat. Pe 11 ianuarie 1889 pe pitorescul munte Voznesenski din Kiev a fost sfinţit un loc şi a fost pusă temelia bisericii Acoperământului Preasfintei Născătoare de Dumnezeu. Din fonduri proprii, Marea Prinţesă a început să construiască o mănăstire. Această mânăstire fusese prevestită încă de la începutul secolului de către Fericitul Teofil cel Nebun pentru Hristos. Bătrânul spusese negustorului kievean Dikovski: „Roagă-te, robule al Domnului. Locul pe care stăm este sfânt. Aici va străluci harul lui Dumnezeu şi în acest loc pe care stăm va fi ridicată o biserică a lui Dumnezeu. Stejarul acesta va fi tăiat şi va sluji drept loc de construcţie a Sfintei Mese a Bisericii, iar livada va fi transformată în mănăstire de fecioare, şi o femeie de neam împărătesc va fi organizatoare şi conducătoare a acesteia”.

Mănăstirea s-a dezvoltat cu timpul şi s-a transformat într-un orăşel înfloritor. Încetişor s-a pus pe picioare şi însăşi Prinţesa. Mulţumind lui Dumnezeu pentru vindecarea sa minunată, se ocupa de dimineaţă până seara de bună-starea mănăstirii. Aici trăia şi aici lucra. În 1889 a scris soţului ei că doreşte să îmbrace veşmântul monahal. Marele Prinţ nu a avut obiecţii, şi şi-a dat permisiunea pentru viaţa ei monahală şi ţarul Alexandru.

Totul în mănăstire se făcea sub supravegherea personală a Prinţesei. Nu era plantat niciun copac, nu se bătea niciun cui fără binecuvântarea Alexandrei – Marea Matuşkă, după cum începuseră s-o numească. Au fost construite un spital, o farmacie gratuită, o şcoală pentru fetele orfane, un azil pentru orbi, un adăpost pentru femeile suferinde de boli incurabile, un azil pentru bătrâni, spălătorii, bucătării, chilii pentru monahii. De asemenea, în cadrul spitalului a fost creată una din cele mai bune secţii de chirurgie din oraş. Marea Matuşkă, fără să ţină seama de starea sa precară de sănătate, muncea în spital împreună cu doctorii şi surorile. Adesea asista timp de 5-6 ore la operaţii, îndeplinind sarcinile unei asistente de chirurg. Toate monahiile din mănăstire aveau ascultări în spitalele mănăstirii. Tocmai acest lucru Marea Matuşkă îl numea „monahism viu”.

Fără să ţină seama de disputele din societate, Marea Matuşkă a continuat să lucreze pentru oameni. Ea insista asupra faptului că în mănăstirea ei, cele necesare pentru îngrijirea medicală nu doar că nu abat de la rugăciune, ci ele se realizează prin rugăciune. Rugăciunea oferă putere şi iubire pentru aproapele.

Vieţuitoarele mănăstirii au descris detaliat în jurnalele lor modul de viaţă şi programul Alexandrei, în care nu era răgaz de odihnă. „Matuşka se aşeza să ia prânzul la orele 5 seara. Istovită, plină de sânge după operaţii, uneori nici nu-şi schimba hainele. Nu permitea închiderea uşilor pentru a auzi zgomotul făcut de bolnavi sau glasul acestora. Lăsa totul şi fugea, dădea ploşti sau lighene. Înainte să se ducă la culcare, mergea cu tămâie şi cu o lumânare aprinsă prin saloane şi tămâia bolnavii şi întregul spital. După aceea citea rugăciuni. Se trezea devreme, la orele 4. Întocmea meniul, scria scrisori, mergea la Liturghie. Pe sugarii care se aflau în spitalul mănăstirii, Marea Matuşkă îi legăna cu mult drag, iar leagănul îl aşeza lângă canapeaua ei. Noaptea ea însăşi verifica ca nu cumva copilaşii să strice cusăturile de după operaţie.”

Uneori doctorii îi reproşau Alexandrei că nu se îngrijeşte de propria-i sănătate, că se odihneşte puţin, că ţine uşile deschise. Dar ea spunea: „Pe mine zgomotul nu mă deranjează deloc, pe mine mă trezeşte liniştea”.

În fiecare an Alexandra Petrovna dădea pentru întreţinerea mănăstirii 50 000 de ruble, iar pentru spital 80 000 de ruble. De asemenea, pe lângă mănăstire exista o farmacie fără plată unde fiecare persoană putea primi orice medicament dorea.

<În anul 1892, Alexandra Petrovna a suferit o operaţie de îndepărtare a unei tumori canceroase. Prinţesa a mulţumit lui Dumnezeu pentru faptul că a lăsat-o în viaţă, şi imediat ce a putut să meargă şi-a reluat obligaţiile cotidiene. Slava „mănăstirii prinţesei” şi a „spitalului alb” (aşa îl numeau, deoarece pereţii erau vopsiţi în alb) s-a răspândit în întreaga lume, departe de graniţele Kievului. Şi însăşi Mănăstirea Acoperământului s-a dezvoltat şi s-a consolidat. Aproape toate călugăriţele lucrau cu mâinile lor în gospodăria mănăstirii. Unele lucrau în grădina de zarzavat şi în livadă, în sere. Lucrau în ateliere, brodau cu fir de aur, coseau veşminte. Ultimii ani din viaţă, Prinţesa i-a dedicat construcţiei unor noi corpuri medicale şi unei Catedrale în cinstea Sfântului Nicolae. Schiţele faţadelor Catedralei au fost elaborate de fiul Prinţesei – Piotr Nikolaevici. Punerea temeliilor Catedralei în mod festiv a avut loc în anul 1896. La sărbătoare, au sosit la Kiev împăratul Nicolae al II – lea şi împărăteasa Alexandra Feodorovna.

Sănătatea prinţesei s-a înrăutăţit în mod semnificativ şi ea a început să se pregătească de ultimul drum. În acele grele zile, lângă ea s-au aflat copiii ei şi rudele. Marea Matuşkă a plecat la Domnul şi a fost înmormântată modest, aşa cum ceruse prin testament, pe teritoriul mănăstirii. Toată ziua şi toată noaptea au venit oameni să-şi ia rămas bun de la Marea Prinţesă, să se închine ca unei adevărate nevoitoare a credinţei ortodoxe. În Kiev tot timpul s-a considerat că Marea Prinţesă fusese tunsă în monahism, dar acest lucru a devenit clar doar după moartea Alexandrei Petrovna. Atunci a fost făcut cunoscut testamentul ei duhovnicesc, care se păstra în Catedrala Sfânta Sofia. De acolo s-a aflat că Înălţimea Sa devenise monahie în taină cu numele de Anastasia.

Cea mai scumpă operă a prinţesei – Mănăstirea de maici Acoperământul Maicii Domnului, a avut parte de necazuri în epoca sovietică, dar cu toate acestea a rezistat. Cu ajutorul lui Dumnezeu şi cu mâinile femeilor bisericile distruse au fost reconstruite şi au fost retrocedate şi reparate şi cele mai multe corpuri de clădiri.

Mănăstirea continuă să activeze şi rămâne una din cele mai respectabile din Kiev. În biserica superioară a Catedralei Sfântului Nicolae se slujeşte Sfânta Liturghie la marile sărbători, iar Liturghiile zilnice se ţin în biserica de jos şi în biserica Acoperământului. De asemenea, se slujeşte şi într-o biserică de spital în cinstea Sfântului Agapit în bolniţa pentru călugăriţele în vârstă.

Mai sunt încă multe de făcut: Catedrala Sfântului Nicolae îşi aşteaptă cele 15 cupole. Este posibil ca mănăstirii să-i fie restituite spitalele şi din nou se va naşte „monahismul viu”. Acelaşi din care a început şi Mănăstirea Acoperământului. Venerând-o pe Marea Matuşkă Anastasia, pelerinii cred în sfinţenia ei, cred în faptul că o dată cu trecerea timpului va fi canonizată şi va fi cinstită de către Biserica Ortodoxă ca o sfântă a Kievului.

MEGALINARIE:

Roagă-te, plăcută lui Dumnezeu,

Pentru pacea lumii şi unirea Bisericii,

Căutând din ceruri, Sfântă Anastasia,

Spre cei care te cântă şi te cinstesc cu dor.

Sfântă Cuvioasă Anastasia, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi!

(versiune în limba română: Paula Oprea şi monahul Leontie)

Sfinta Anastasia este praznuita in 20 octombrie/2 noiembrie.

SursA: Lumea Credintei

Lansare de carte: Diavolul este politic corect, părintele Savatie Baştovoi

Iermonah Savatie Bastovoi la Nasul - Lansare "Diavolul este politic corect" from Apologeticum.wordpress.com on Vimeo.

Via Dulce Casa
Mulţumesc, Irina!

Veşnică pomenire, iubite părinte Teofil!

În ultimele zile de suferinţă, părintele Teofil avea acelaşi optimism şi maximalism pascal. A rămas un părinte al bucuriei, chiar şi în faţa morţii. Parafrazîndu-l pe Sfîntul Ioan Scărarul spunea - într-o altă formă- "Nu pot să mă văd mort în sicriu, ci doar viu". Mai spunea şi că va pleca la Domnul pentru că "de aceea a făcut Dumnezeu raiul, ca să îl umple cu cei ce Îl iubesc". Iar cînd încercam să îl încurajez şi îi spuneam că va fi bine, îmi răspundea "Oricum sînt bine, deoarece cu Hristos, fie aici sau dincolo, întotdeauna sîntem bine".

De astăzi, comunitatea noastră ortodoxă, pe care de multe ori a întărit-o cu rugăciune şi cu cuvînt ziditor, îl va purta în rugăciunile Sfintei Liturghii şi îl va avea ca mijlocitor şi solitor înaintea Domnului bucuriei, în latura cea cerească a celor drepţi şi sfinţi din Biserica lui Hristos.

Odihnească-se în pace, părintele nostru şi al bucuriei celei veşnice!

Părintele Cornel Toma

cuvinte din Pateric - avva Pafnutie

PENTRU AVVA PAFNUTIE

1) A zis avva Pafnutie : calatorind pe o cale, mi s-a intamplat de am ratacit din pricina negurii si m-am aflat aproape de sat. Si am vazut pe unii ca se impreunau fara rusine. Asa am stat, rugandu-ma pentru pacatele mele. Si iata, ingerul a venit, avand sabie si mi-a zis : Pafnutie, toti cei ce judeca pe fratii lor, de aceasta sabie vor pieri; iar tu pentru ca nu ai judecat, ci te-ai smerit inaintea lui Dumnezeu, ca si cum tu ai facut pacatul, pentru aceasta numele tau s-a scris in Cartea celor vii.

2) Se spune despre avva Pafnutie, ca degraba nu bea vin. Dar calatorind odata s-a aflat intr-o ceata de talhari si i-a gasit pe ei band vin. Deci il cunostea pe el mai marele talharilor si il stia ca nu bea vin. Vazindu-l tare ostenit, a umplut un pahar cu vin si luand sabia in mana, i-a zis batranului : de nu vei bea, te omor. Si cunoscand batranul ca porunca lui Dumnezeu va sa faca si vrand sa-l castige, a luat si a baut. Iar mai marele talharilor si-a cerut iertare de la el, zicand : iarta-ma, avvo, ca te-am necajit ! Si a zis batranul : cred lui Dumnezeu, ca pentru paharul acesta va face cu tine mila si in veacul de acum si in cel viitor. Zis-a mai marele talharilor : cred lui Dumnezeu ca de acum nu voi mai face rau nimanui. Si a castigat batranul toata ceata, lasandu-si voia sa lui Dumnezeu.

3) A zis avva Pimen ca zicea avva Pafnutie : in toate zilele vietii batranilor, de doua ori pe luna ma duceam la dansii, avand pana la dansii departare ca douasprezece mile si tot cugetul il spuneam lor si nimic altceva nu-mi ziceau, decat aceasta : in orice loc vei merge, nu te numara pe tine si vei fi odihnindu-te.

4) Era un frate la Schit cu avva Pafnutie si era luptat spre curvie si zicea : de voi lua zece muieri, nu-mi implinesc pofta mea. Iar batranul il mangaia zicand : nu, fiule, razboiul este al dracilor. Si n-a ascultat fratele, ci s-a dus in Egipt si si-a luat muiere. Iar dupa o vreme s-a intamplat de s-a suit batranul in Egipt si s-a intalnit cu el, care ducea o cosnita cu scoici. Iar batranul nu l-a cunoscut, dar el i-a zis lui : eu sunt cutare, ucenicul tau ! Si vazindu-l batranul in necinstea aceea, a plans si i-a zis : cum ai lasat cinstea aceea si ai venit in necinstea aceasta ? Insa luat-ai cele zece muieri ? Si suspinand a zis : cu adevarat, una am luat si ma chinuiesc cum sa o satur de paine. I-a zis lui batranul : vino iarasi cu noi ! Si a intrebat : este pocainta, avvo ? Este, i-a raspuns batranul. Asa, lasand toate, a mers dupa dansul si intrand in Schit, din cercare s-a facut calugar iscusit.

5) Unui frate ce sedea in pustia Tebaidei, i-a venit cuget, zicand : ce sezi fara de roada ? Scoala-te, du-te la chinovie si acolo vei face roade ! Si sculandu-se, a venit la avva Pafnutie si i-a vestit lui cugetul. Si i-a zis lui batranul : du-te, sezi in chilia ta si fa o rugaciune dimineata, una seara si una noaptea; si cand ti-e foame, mananca si cand ti-e sete, bea si cand iti este somn, dormi si ramai in pamant pustiu si nu te apleca la cuget. A venit inca si la avva Ioan de i-a vestit graiurile lui avva Pafnutie. Si a zis avva Ioan : nu face nicidecum rugaciuni, ci numai sezi in chilia ta. Si sculandu-se, a venit la avva Arsenie si i-a vestit lui toate. Atunci i-a zis lui batranul : tine precum parintii ti-au zis, ca mai mult decat acestea nu am ce sa-ti zic. Si incredintandu-se, s-a dus.

SursA: SfaturiOrtodoxe

cuvinte din Patericul egiptean - avva Moise

2) Un frate odata a gresit in Schit si facandu-se adunare, a trimis catre avva Moise, dar el nu voia sa vina. Deci a trimis catre dansul preotul zicand : vino, ca te asteapta norodul ! Atunci, el sculandu-se, a venit si luand o cosnita gaurita si umpland-o cu nisip, o purta. Iar ei iesind in intampinarea lui, i-au zis : ce este aceasta, parinte ? Zis-a lor batranul : pacatele mele sunt inapoia mea curgand jos si eu nu le vad, dar am venit astazi sa judec pacatele straine. Si ei auzind, n-au grait nimic fratelui, ci i-au iertat.

3) Altadata facandu-se adunare in Schit, vrand parintii sa-l certe, l-au defaimat pe dansul, zicand : pentru ce vine in mijlocul nostru si etiopeanul acesta ? Iar el auzind a tacut. Iar dupa slobozirea adunarii, i-au zis lui : avvo, nu te-ai tulburat intru nimic ? Zis-a lor : m-am tulburat, dar nu am grait.

4) Ziceau parintii despre avva Moise, ca s-a facut cleric si i-a pus lui epitrahilul. Si i-a zis arhiepiscopuil: iata, te-ai facut totut alb, avvo Moise ! Zis-a lui batranul : oare la cele dinafara, prea sfintite, sau si la cele dinauntru ? Si vrand arhiepiscopul sa-l cerce, a zis catre clericii sai : cand va intra avva Moise in altar, goniti-l si urmati dupa dansul ca sa auziti ce zice. Deci a intrat batranul si l-au dojenit si l-au gonit zicandu-i : du-te afara, etiopianule !( + ) Iar el iesind zicea catre sine : bine ti-au facut, incenusatule cu pielea si negrule ! Tu nefiind om, ce vii cu oamenii ?

( + ) Adica, harapule.

5) S-a dat odata in Schit porunca : postiti saptamana aceasta ! Si in acea vreme au venit niste frati de la Egipt la avva Moise si le-a facut lor putina fiertura. Si vazand vecinii fumul, au zis clericilor : iata Moise a calcat porunca si fiertura a facut pentru ei. Iar ei au zis : cand va veni, noi ii vom grai lui. Iar dupa ce a venit sambata, clericii vazand petrecerea cea mare a lui Moise, ii ziceau inaintea norodului : o, avvo Moise, porunca oamenilor ai calcat-o si a lui Dumnezeu ai pazit-o !

6) Un frate a venit la Schit la avva Moise, cerand de la dansul cuvant. Si i-a zis lui batranul : du-te, sezi in chilia ta si chilia te va invata pe tine toate.

10) Sezand odata fratii langa dansul, le zicea lor : iata barbarii astazi vin la Schit. Sculati-va si fugiti ! Dar tu nu fugi, avvo ? Iar el le-a zis : de atatia ani astept ziua aceasta, sa se implineasea cuvantul Domnului Hristos, care zice : toti cei ce scot sabia, de sabie vor muri ( + ). Ei i-au zis : nici noi nu fugim, ci cu tine vom muri. Atunci el le-a zis : eu nu am nici o vina. Fiecare sa vada cum sade. Si erau sapte frati, carora le-a zis : iata barbarii se apropie de usa. Si intrand i-au omorat. Iar unul dintr-insii temandu-se, s-a ascuns dupa impletiturite de cosnite si a vazut sapte cununi pogorandu-se si incununandu-i pe dansii.

( + ) Mat. 26. 52.

13) Zis-a avva Moise ca trebuie omul sa moara fata de prietenul sau, ca sa nu-l judece intru ceva.

14) Iarasi a zis ca este dator omul sa se omoare pe sine de tot lucrul rau, mai inainte de a iesi din trup, ca sa nu faca rau vreunui om.

15) A zis iarasi : de nu va avea omul in inima sa cum ca este pacatos, Dumnezeu nu-l asculta pe el. Si a zis fratele : ce este aceasta, a avea in inima ca este pacatos. Si i-a zis lui batranul : cel ce-si poarta pacatele sale, nu le vede pe ale aproapelui sau.

16) Zis-a iarasi : de nu se va uni fapta cu rugaciunea in zadar se osteneste omul. Si a zis fratele : ce este unirea faptei cu rugaciunea ? Si a zis batranul : acelea pentru care ne rugam sa nu le mai facem, caci cand omul isi va lasa voile sale, atunci se impaca Dumnezeu cu dansul si ii primeste rugaciunea.

Sursa: www.SfaturiOrtodoxe.ro

La Mulţi Ani întru Hristos, batiuşka Savatie!

"Călugărul îşi ridică ochii, surprins de întrebarea femeii.

- Deoarece cu tine nu e nevoie să o fac pe nebunul - răspunse el în cele din urmă.

- Ha? Dar ce, cu ceilalţi e mare nevoie?

- Nu, dar nu poţi să fii cu toată lumea aşa cum eşti.

- Dar de ce, Nebunule?

- Pentru că oamenii sînt diferiţi. Şi, pînă la urmă, tot nebun ajungi.

- Nebunule, dar ţie îţi place să-i ajuţi pe oameni, aşa-i? Da, îţi place, am văzut eu. Tu dacă ai putea, ai ajuta pe toată lumea, dar nu poţi, pentru că nu ai voie, pentru că tu eşti nebun şi nebunii nu au voie să ajute pe nimeni.

Nebunul rîse şi ochii lui se umeziră.

- Da - continua Caliopi - şi dacă ai ajuta aşa pe toată lumea, eu cred că toată lumea te-ar iubi, aşa cum te iubesc şi eu, pentru că toată lumea iubeşte pe cei ce îi ajută. Şi atunci tu ai fi cel mai iubit om din cetatea asta, nu, din lume! Şi toată lumea ar veni la tine şi eu aş fi mîndră că sînt prietena celui mai iubit om din lume!

- Caliopi - o opri bătrînul rîzînd - dar tu ştii ce înseamnă să te iubească oamenii?

Femeia ridică mirată din umeri.

- Pentru un călugăr nu este bine să-l iubească oamenii...

- Dar de ce?

- Pentru că oamenii mai întîi te iubesc, pe urmă te fac sfînt.

- Şi nu-i bine să fii sfînt?

- E bine să fii sfînt, dar să te facă Dumnezeu, nu oamenii. Oamenii cînd fac pe cineva sfînt, încep să vină la el şi să-i ceară lucruri care li se par lor bune şi folositoare. Oamenii vor ca sfîntul să le îndeplinească toate dorinţele. Oamenii pentru aceasta îşi fac sfinţi pe pămînt, căci prin ei cred că Îl pot sili pe Dumnezeu să le facă voia. Oamenii vor minuni, vor să se mărite şi să se însoare cu cine le place, vor bunăsporire şi sănătate, vor multe şi de toate, şi nu vor să înţeleagă că minunile sînt în mîna lui Dumnezeu şi El dacă vrea dă, iar dar dacă nu vrea, nu dă. Cu oamenii însă nu se poate aşa, dacă nu le îndeplineşti dorinţele, ei se supără, se nemulţumesc şi pînă la urmă încep să te urască. Şi toată această sfinţenie omenească devine o bătaie neîncetată de cap, griji şi supărări fără de nici un folos. Căci Dumnezeu singur ştie ce are de făcut în lume şi nu are nevoie de rugăciunile noastre pentru a lucra binele, iar dacă oamenii se roagă unul pentru altul o fac nu pentru a arăta lui Dumnezeu ce are de făcut, ci pentru ca să se înmulţească dragostea în lume, căci în rugăciune noi descoperim suferinţa celuilalt şi ne facem părtaşi la ea şi cerem izbăvire ca pentru noi înşine. Şi ce este aceasta dacă nu dragoste şi cale de a ne cunoaşte unii pe alţii?" (Fragmente din romanul Nebunul de părintele Savatie Baştovoi, Editura Cathisma)

"Ăsta este Dumnezeul nostru!" - părintele Rafail vorbeşte despre o întîmplare din lumea ortodoxă

chipuri de asceţi

10 chipuri de asceţi:
Sfinţii Pamvo, Antonie cel Mare, Pimen, Eftimie, Simeon,


Sava, Ioan Scărarul, Serafim, Macarie şi Teodor


10 chipuri de femei ascete:
Sfintele Maria, Teodora, Taisia, Singlitichia, Macrina,

Xenia, Sara, Eupraxia, Pelaghia şi Olimpia.

Sursa: Mănăstirea Sfintei Noi Mucenice Elisabeta

RĂSCUMPĂRAŢI VREMEA - scrisoare din partea parintilor romani atoniti de la Lako Skiti

Cuvintele Sfântului Apostol Pavel: „Răscumpărând vremea, căci zilele rele sunt”(Efeseni 5, 16) se potrivesc mai mult ca oricând vremurilor de astăzi. „Zilele rele” sau, mai bine spus, vremurile apocaliptice în care trăim, îl pun pe creştinul ortodox în faţa unor evenimente şi fapte nemaiîntâlnite în istoria omenirii. Un guvern mondial, un singur conducător, o singură religie, cip-uri pentru supravegherea şi manipularea întregii populaţii şi celelalte care decurg din acestea sunt obiective „de binefacere” ale Noii Ordini Mondiale.

Cum va putea oare creştinul ortodox de astăzi să călătorească pe calea cea dreaptă în această confuzie uriaşă creată de diavolul şi de oamenii lui? Unde va putea afla odihnă sufletul său, care orbecăieşte în întunericul dens al lipsei de povăţuire şi sfătuire duhovnicească, precum şi al dezinformării promovată de mass-media, fie ea laică, fie uneori chiar cea zis bisericească? Ce fel de strigăt ar putea scoate el pentru a putea deştepta auzul celor care au făgăduit înaintea lui Dumnezeu că îl vor povăţui la limanul mântuirii?

Un stareţ athonit spunea că cea mai mare faptă bună a creştinului ortodox de astăzi, faptă care condiţionează mântuirea sa, este mărturisirea ortodoxă a lui Iisus Hristos. Dar pentru a-L mărturisi ortodox pe Hristos, trebuie ca el să fie un adevărat creştin ortodox. Iar a fi un creştin adevărat înseamnă a lucra poruncile evanghelice. Criza şi orbirea duhovnicească la care s-a ajuns astăzi şi, ca o consecinţă, compromisurile grave care se fac până şi în Biserică, au ca principală cauză tocmai nelucrarea de către noi toţi a poruncilor lui Dumnezeu.

Lăsând la o parte celelalte probleme grave cu care se confruntă Ortodoxia, să ne oprim la cea a introducerii în România a cip-urilor în paşapoarte şi în permisele de conducere, problemă care a creat multă tulburare în rândul creştinilor ortodocşi. Cu toate că această iniţiativă are în primul rând implicaţii religioase - desigur, pentru cei ce vor să se mântuiască -, fiind o lucrare curat satanică tocmai pentru că este îndreptată împotriva libertăţii omului în gradul cel mai înalt, libertate pe care Însuşi Dumnezeu o respectă, ea este nesocotită, din păcate, de mulţi dintre cei pe care Dumnezeu i-a pus să vegheze asupra turmei încredinţate lor.

Un singur glas, asemenea „glasului celui ce strigă în pustie”, a răsunat cu tărie şi a tulburat pe “Irod şi tot Ierusalimul”. Ca şi atunci, tot astfel şi acum s-au adunat cărturarii, fariseii şi învăţătorii de Lege să cerceteze cine a slobozit glasul şi pentru care pricină a îndrăznit să tulbure „liniştea” oilor celor cuvântătoare. În loc să-şi plece urechea la omul lui Dumnezeu şi să-i soarbă cuvintele sale insuflate de Duhul, îl nesocotesc şi-l dispreţuiesc, iar prin conferinţele şi interviurile lor savante sfătuiesc oile să doarmă liniştite, căci încă nu a venit lupul, ci au fost numai nişte zvonuri false. Ce bine se potrivesc şi astăzi cuvintele proorocului Isaia: „Cu auzul veţi auzi şi nu veţi înţelege şi, uitându-vă, vă veţi uita, dar nu veţi vedea”! (Isaia 6, 9)

Dar nu este de mirare aceasta. Dintotdeauna proorocul, omul lui Dumnezeu, deşi a strigat cu mare glas, nu numai că nu a fost auzit şi nu a fost luat în seamă, ci, mai degrabă, a fost luat în râs, prigonit şi chiar omorât. Avem atâtea pilde şi totuşi inima noastră împietrită refuză să creadă adevărul dumnezeiesc, amăgindu-se cu nădejdi deşarte şi cu promisiuni de viaţă îndelungată, prosperă şi fericită. Şi aceasta pentru că mentalitatea creştinului de astăzi s-a schimbat. Creştinul „modern” nu mai vrea să-şi asume Crucea, nu mai vrea să fie părtaş la Jertfa Mântuitorului şi, prin urmare, nu mai vrea să fie al lui Hristos. În aceste condiţii de lepădare de credinţă şi de confuzie planificată vin pregătirile pentru instaurarea unui guvern mondial, cu un conducător unic, antihrist, la care va trebui să se supună necondiţionat toată populaţia globului.

Părintele Iustin, faţă de care noi, monahii athoniţi români şi nu numai, nutrim o deosebită evlavie şi îl cinstim cum se cuvine, ca pe un om al lui Dumnezeu şi far luminos ce luminează în întunericul dens creat de norii grei a tot felul de compromisuri în materie de credinţă ce s-au abătut pe cerul Ortodoxiei româneşti, a conştientizat pericolul pregătirii domniei lui antihrist ce se apropie cu paşi repezi şi a tras la bună vreme semnalul de alarmă absolut necesar. Nu mai este vreme de discutat, de comentat, de criticat, ci a venit vremea „să luăm aminte” în modul cel mai serios la cele ce se întâmplă în jurul nostru. Evenimentele se desfăşoară cu repeziciune şi, datorită trândăviei şi comodităţii noastre, ne vor lua prin surprindere şi nu vom mai avea vreme nici să ne mai gândim ce se întâmplă cu noi.

Părintele Iustin vorbeşte în acelaşi duh atât cu Părintele Paisie, cât şi cu mulţi alţi părinţi contemporani bine cunoscuţi de credincioşii români, care au vorbit atât de clar despre vremurile grele în care trăim, căci s-au adăpat din Acelaşi Duh Sfânt, Care i-a insuflat şi i-a luminat pe Părinţii Bisericii să înţeleagă şi să vadă cele viitoare ca fiind prezente.

Părintele Paisie spune clar: „Biserica trebuie să ia o poziţie corectă. Să vorbească, să explice credincioşilor ca să înţeleagă că de vor lua noul buletin de identitate, aceasta va constitui o cădere”. Căderea nu se petrece atunci când accepţi să ţi se implanteze cipul pe mână sau pe frunte, căci aceasta va însemna deja lepădarea, ci atunci când accepţi actele de identitate cu cip, pentru că prin aceasta ne subjugăm de bună voie unui sistem universal de urmărire şi control al fiinţei umane, care prin trăsăturile sale se vădeşte a fi lucrarea lui antihrist. Mulţi „oameni duhovniceşti” spun că vor pune alături o cruce şi totul se va aranja. „Dar lucrul murdar nu se sfinţeşte, spune Părintele mai departe. Apa curată primeşte Harul şi se face agheasmă, dar urina nu se face agheasmă. Piatra se face pâine prin minune. Necurăţia, însă, nu primeşte sfinţire. Prin urmare, diavolul, antihristul, atunci când este în buletinul nostru de identitate, pe mână sau pe fruntea noastră prin simbolul lui, nu se sfinţeşte chiar de am pune şi o cruce”.

Ce este de făcut? În primul rând, să ne întoarcem la Hristos, să ne simplificăm viaţa şi să ne mulţumim cu puţin. Aceasta este adevărata schimbare şi ea se poate împlini în măsura în care ne apropiem mai mult de Biserică şi de Tainele ei, ceea ce înseamnă:

- participarea la viaţa liturgică a Bisericii;

- împărtăşirea cât mai deasă cu Sfintele Taine, cu pocăinţa şi asceza cuvenite;

- rugăciunea, pe care Apostolul Pavel o recomandă a fi neîncetată şi care sparge cercul închis al egoismului nostru;

- dragostea faţă de aproapele, care ne scoate din cadrul strâmt al intereselor personale;

- curajul mărturisirii până la jertfă a Adevărului, virtute care încununează întreaga nevoinţă a creştinului ortodox.

Numai aşezându-ne sub acoperământul Harului dumnezeiesc mintea ne va fi luminată de Sfântul Duh spre a înţelege chipul în care trebuie să ducem până la capăt „lupta cea bună” şi vom primi puterea să înfruntăm cu bărbăţie avalanşa evenimentelor de suflet pierzătoare, mărturisind fără frică pe Hristos înaintea oamenilor, ca şi El să mărturisească pentru noi înaintea Tatălui Său cel ceresc.

Dorim să-i încredinţăm pe fraţii noştri ortodocşi români, clerici şi mireni deopotrivă, de toată dragostea noastră, de smeritul nostru sprijin în rugăciunile înălţate către Hristos şi către Maica Domnului ca să caute cu milostivire spre Biserica Sa şi să nu îngăduie să fim înşelaţi de balaurul cel viclean.

14/27 ianuarie 2009

Praznicul Sfinţilor Părinţi ucişi în Sinai şi Rait

Ierom. Ştefan dimpreună cu toţi părinţii Schitului LACU

Sursa:

http://www.presaortodoxa.ro/2009/01/27/parintii-de-la-schitul-lacu-rascumparati-vremea/