luni, 24 iunie 2013

Părintele Justin: fotografii dincolo de cuvinte și cuvinte dincolo de fotografii

Patru lucruri lăsate spre împlinire poporului român

... IPS Părinte Mitropolit Teofan a adresat un cuvânt în care a amintit de testamentul pe care părintele Justin l-a lăsat Mănăstirii Petru Vodă şi poporului român.

"După ce a dus o viaţă înălţătoare, tulburătoare şi sfântă, părintele Justin Pârvu s-a îndreptat spre împărăţia cerurilor. Părintele a pregustat împărăţia cerurilor încă din această viaţă, dobândind-o din plin în lumina cea neînserată a lui Dumnezeu. S-a dus la Hristos, fără de care nu a conceput, din tinereţea lui până pe patul de suferinţă, să trăiască vreo clipă. A fost conştient de faptul că în Hristos trăieşte, viază şi se mişcă. S-a născut în cer, cum spuneau creştinii altă dată, după ce a fost binecuvântat de Dumnezeu să se nască întru împărăţia cerurilor încă din această lume. S-a dus la fraţii şi surorile sale de suferinţă, care au plecat din această viaţă cu multă vreme înaintea sa.

În ultimele zile ale vieţii sale, în chilia de alături, într-un moment de har, a mărturisit un testament care să fie împlinit de cei care rămân în urmă. Părintele a ţinut să ceară iertate tuturor, a menţionat persoana care să-i urmeze în funcţia de stareţ, iar la final a dorit să comunice patru lucruri poporului român.

Părintele a accentuat că trebuie să fie unitate în orice situaţie,
iar apoi a îndemnat la multă pocăinţă, astfel încât Dumnezeu să ne ierte de multele noastre păcate.
În al treilea rând, părintele Justin a spus că în Biserică trebuie să fie ascultare,
iar apoi a îndemnat la multă rugăciune", a spus Înalt Preasfinţitul Părinte Mitropolit Teofan.

SursA: doxologia.ro


 


























SursE FotO:
saccsiv.wordpress.com
dinaltezari-corina-corina.blogspot.com
blog-pt-suflet.blogspot.com
apologeticum.wordpress.com
www.totpal.ro
roncea.ro
viatalatara.wordpress.com

joi, 13 iunie 2013

Ioana Hașu: Rezistenţa anticomunistă - grupul de la Făgăraş. Istoria unui bilet confiscat de Securitate. Gheorghe Haşu (1921-1957)

Începem în această ediţie o nouă serie dedicată grupului de rezistenţăîmpotriva comunismului din Ţara Făgăraşului. E vorba de una din cele mai de durată rezistenţe din România, care a activat în perioada 1948-1957. Tinerii care au fugit în munţi şi au luptat cu Securitatea vreme de aproape 10 ani au fost sprijiniţi de peste o mie de familii din zonă, care au denunţat abuzurileşi crimele comunismului. Cei care s-au ridicat împotriva comunismului au fost persecutaţi vreme de jumătate de deceniu. La peste 50 de ani de la uciderea partizanilor, istoria rezistenţei din Ţara Făgăraşului şi jertfele de atunci sunt încă puţin cunoscute. În descoperirea lor ne va fi ghid Ioana Haşu, jurnalist, cercetător CNSAS, nepoata partizanului Gheorghe Haşu:

Puteri îngropate în noi…
Denigrarea grupului de rezistenţă făgărăşean a început în anii '50, când Securitatea fabrica primele legende mincinoase: că erau bandiţi, că s-au trădat între ei, că şi-au turnat sprijinitorii. Noii reprezentanţi ai regimului simţeau importanţa lupteişi consemnau în documente de circulaţie internă: „războiul de partizani e un război moral“.
Sistematic, vreme de 50 de ani, au încercat să le distrugă memoria. Numele lor a fost interzis, iar durerea celor apropiaţi s-a stins în amnezie. Odată cu actele, identitatea şi chipurile lor au fost confiscate; trupurile au fost aruncate în gropi comune, iar rudele constrânse să se dezică de ei. Pentru supravieţuitori, a urmat o jumătate de veac de durere surdă, de paralizie sufletească. Abia a treia generaţie începe să descifreze această pagină mototolită a istoriei recente. Cei care au organizat represiunea, au încă motive să ascundă adevărul.
Lupta anilor '50 e lecţia fără de care nu putem înţelege România de azi – delaţiunea, neîncrederea, frica, duplicitatea, nesiguranţa, nepăsarea de care ne izbim în toate domeniile, la toate nivelurile. Toate au fost cultivate în comunism şi au devenit baza familiei, a şcolii, a societăţii. Le putem depăşi conectându-ne la valorile celor care nu au cedat şi nu au trădat. Războiul moral continuă, iar miza e aceeaşi. Rezistenţa de atunci arată că România are resurse de capital uman. Există un rezervor la care ne putem conecta. Cu o singură condiţie: să îl descoperim. În faţa duşmanului de atunci, partizanii au răspuns cu demnitate, cu îndrăzneală, cu rugăciune. Moartea lor e jertfa pe care putem propti încrederea în România de azi. De la ei putem învăţa să înfruntăm duşmanul de acum. Nu ne mai bate şi nu ne mai torturează trupurile, însă e mult mai perfid: ne slăbeşte voinţa şi ne încătuşează sufletul. Dacă ne uităm doar în jur, vom ceda – convinşi de fatalitatea unui fals: „Aşa suntem noi, aşa am fost totdeauna…”. Odată cu partizanii, dezgropăm puteri îngropate în noi şi despre care nu ne-a spus nimeni.
Ce putem învăţa azi de la luptătorii din munţi? Răspunde chiar unul dintre ei: „Dacăm-ar întreba cineva ce aş vrea să fiu pentru alţii, m-aş rezuma să spun că aşvrea să fiu un îndemn: la sinceritate, la curaj, la claritate, la a judeca lucrurile având dreptul şi la greşeală, dar totul cu sinceritate şi curaj. Noi nu putem fi modele, ci numai îndemnuri. Noile modele vor trebui create de către cei care acţionează“ - Ion Gavrilă Ogoranu, conducătorul partizanilor din Munţii Făgăraş, una din cele mai importante mişcări de rezistenţă armatădin România.

Scrisoare de dragoste pentru bunica

„Dragă nevastă, nemaivăzându-te de mult, pe tineşi pe copii, mi-e tare dor de voi. Şi nu pot să vă văd. Totuşi, Dumnezeu este cu toţi şi veghează toate…“ Aşa începe un bilet confiscat de Securitate în 1953. E scris de Gheorghe Haşu, care făcea parte din grupul de rezistenţăîmpotriva comunismului din Munţii Făgăraş. Eugenia avea 24 de ani, 2 copii, câteva microfoane montate în casă şi mai multe arestări la activ. Era urmărităîn permanenţă, bătută şi anchetată, iar Securitatea încerca să o forţeze să îşi trădeze bărbatul – duşman al regimului.
Gheorghe Haşu denunţase abuzurile comunismului şi se ascundea în munţi, alături de alţi 11 făgărăşeni, membri ai grupului de rezistenţă condus de Ion Gavrilă Ogoranu.
Scrisoarea n-a ajuns niciodată la destinaţie. Cel căruia îi fusese încredinţată a fost arestat şi a predat hârtia. Doar începutul se mai poate citi, într-un dosar din arhiva CNSAS. Gheorghe Haşu a fost prins în 1955. A fost executat doi ani mai târziu, la Jilava. Nu a apucat să îşi ia rămas bun de la soţie, dar i-a transmis un ultim mesaj, înainte de arestare:„Spuneţi-i să mă ierte. Şi să crească copiii cum i-o ajuta Dumnezeu“.


Doi ani de căsătorie
Gheorghe Haşu era un ţăran înstărit din satul Pojorta, raionul Făgăraş. Nu făcuse niciodată politică. Era cunoscut ca priceput tâmplar, meşter de acoperişuri. Rănit şi decorat în al Doilea Război Mondial, odată întors acasă s-a grăbit să-şi caute soţie. Un prieten din copilărie, conducătorul grupului de rezistenţă în care avea să intre, nota peste ani: „După armată, Ghiţă a umblat o iarnă cu sania prin sate, prinşezători, şi, spre invidia atâtor fete, şi-a ales de mireasă o fată de 16 ani, micuţă, de-abia intrată în joc, veselă, atât de veselă că şi uitase să plângăcând căruţa de nuntă a dus-o la el acasă“. (Ion Gavrilă Ogoranu, Brazii de frâng, dar nu se îndoiesc, vol I – memorii publicate după 1990)
Eugenia Comanici şi Gheorghe Haşu s-au căsătorit în 2 februarie1947. El avea 25 de ani, iar ea nu făcuse 18. În iarna următoare, li s-a născut primul copil. Viaţa lor împreună a durat doi ani. Apoi au început cei 50 de ani de prigoană comunistă.

Fuga
În februarie 1949, gospodăria familiei Haşu a fost percheziţionată de Securitate. Fără mandat, fără explicaţii. În hornul casei a fost găsită o armă. „Era o puşcă ZB, confiscată de mine şi de fratele meu cu o lună înainte, de la nişte braconieri prinşi pe pământurile noastre. Am strigat la ei, au lăsat arma şi au fugit“ - declara Ghiţă în anchetele la Securitate de mai târziu.
Gheorghe şi fratele lui, Andrei, nu erau acasă;tatăl lor a fost ridicat. S-a întors după trei zile, bătut şi schimbat, sfătuindu-şi fiii să se ascundă dacă vor mai fi căutaţi de noii reprezentanţi ai statului. „Nu am avut încredere că vor soluţiona în mod drept aceastăchestiune. M-am ascuns pentru că nu am vrut să risc o eventuală nedreptate care mi s-ar fi putut face. Erau zvonuri în tot satul, erau arestări peste tot.“(Gheorghe Haşu – 1957, dosarele CNSAS)
Andrei şi Gheorghe dormeau într-o gaură săpată în grajd, sub locul vitelor. De acolo asistau în tăcere la percheziţiile tot mai dese ale Securităţii, la bătăile şi umilinţele pe care le îndurau părinţii, cele trei surori şi Eugenia, însărcinată cu al doilea copil. Noaptea, îşi căutau prietenii, în satele din zonă. Aşa au aflat că şi alţii se ascundeau, urmăriţi de Securitate: fii de chiaburi, membri ai partidelor istorice PNŢ ori PNL, studenţi, elevi, ţărani care se opuneau regimului. Întâlnirile începeau şi se încheiau cu o rugăciune – consemnează primii informatori ai Securităţii.
Ideea plecării în munţi a avut-o Andrei Haşu. În primăvara anului 1950, cei 12 tineri au fugit în munţi, aşteptând un moment favorabil răsturnării comunismului. Ştiau că în România există şi alte grupări de rezistenţă şi sperau că americanii nu vor accepta ca ţările din Europa răsăriteană să rămână sub dominaţie sovietică.


Prima condamnare
La câteva luni după fuga în munţi, partizanii au fost condamnaţi în lipsă pentru „constituire în bandă cu scop terorist şi crimăde uneltire împotriva regimului“. În iulie 1951, pe casa familiei Haşu din Pojorta a fost afişată sentinţa de condamnare. Ca prim conducător al grupului de rezistenţă din Făgăraş, Andrei Haşu a fost condamnat la moarte şi confiscarea averii. Avea să fie ucis de Securitate un an mai târziu, în februarie 1952, trădat de un sătean care ştia unde se ascunde. Fratele lui, Gheorghe, a primit 25 de ani de muncă silnică. Calea întoarcerii din munţi era închisă definitiv.
Părinţii partizanilor au fost obligaţi să semneze mandatele de arestare şi să achite cheltuielile de judecată. Sperând căGheorghe va apărea la proces, Securitatea o obligă pe Eugenia Haşu să intenteze proces de divorţ. În lipsa ambilor soţi, Tribunalul Făgăraş pronunţă sentinţa. Eugenia se întoarce în satul părinţilor. Odată cu ea, se mută securiştii în civil şi informatorii care o urmăreau.

Ultima întâlnire
În casa părintească, Eugenia Comanici naşte al doilea copil. Deşi era riscant, Gheorghe a coborât din munţi să-şi vadă fiul. Momentul e relatat de Ion Gavrilă Ogoranu – care în ultimii ani ai vieţii s-a întâlnit cu rudele partizanilor. E singurul din grup care nu a fost prins de Securitate:
„Era duminică dimineaţa. Fetiţa se trezise şi, aşezată pe pieptul lui, îi închidea ochii cu mânuţele şi îi poruncea: cuncă-te, tată, cuncă-te. Avea doi ani. Alături, mama îşi alăpta pruncul. Era atâta linişte în casă, în sat şi parcă în lume. (…) Securiştii s-au repezit la poarta încuiată şi o dărâmară. În casă, Ghiţă adună repede ceva haine cu el, îşi luăraniţa şi puşca, sări pe o fereastră în grădina unui vecin şi se îndepărtăprintre pomi. Tânăra nevastă acoperi patul unde dormise soţul, închise fereastra şi ascunse la repezeală hainele rămase de la el; se ruga în gând, cu copilul în braţe. În grabă, uită acele câteva fire de floarea-reginei, pe care soţul i le adusese de la munte, aşezate într-un pahar pe fereastră. Acest lucru i-a pus pe securişti la bănuială şi au făcut percheziţie, găsind hainele ascunse şi bocancii lui Ghiţă. Un ofiţer i-a aruncat copilul din braţe şi a început s-o lovească:
«Unde ai ascuns banditul, căţea?»“ (Brazii se frâng, dar nu se îndoiesc, vol I)
Eugenia, împreună fratele adolescent şi părinţii au fost duşi la Securitatea din Făgăraş. Au urmat zile şi nopţi de coşmar:„Tânăra nevastă a îngenunchiat înaintea lor: «Lăsaţi-mă să mă duc la copii. Credeţi-mă, nu ştiu unde poate fi bărbatul meu. Sau aduceţi-mi măcar copilul aici să-l alăptez că altfel îmi moare». «Un pui de bandit mai puţin, poate sămoară!» «Atunci omorâţi-mă şi pe mine, să se termine odată!»“
Zdrobiţi de bătăi, au fost eliberaţi peste câteva zile; peste o vreme au fost luaţi iar, apoi din nou... Tatăl Eugeniei avea săfie trimis la Canal. Mama Eugeniei, ca şi părinţii fraţilor Haşu, a fost urmărită, bătută şi anchetată periodic.

Arestat şi executat
Gheorghe Haşu a fost arestat în vara anului 1955, când ultimii partizani din munţi au fost prinşi prin trădare. Securitatea le-a întins o cursă, cu ajutorul unui fost sprijinitor al grupului – acesta le-a promis să intermedieze o fugă în Grecia.
Alături de ceilalţi, a fost condamnat la moarte prin împuşcare. Cel mai bun ţintaş al grupului din munţi explica la proces:„Deşi am avut armă, nu am făcut uz de ea nici când aveam ocazia. Au fost situaţii când eram la 5 metri în spatele unor soldaţi, dar nu am tras, pentru că nu am vrut să fac crimă. Nu am tras niciodată primii într-o confruntare. Am folosit arma doar ca apărare, când n-am avut de ales. În toţi anii, am tras de trei ori şi nu am omorât pe nimeni“ (CNSAS – declaraţie din timpul procesului)
În celula lui a fost introdus un informator sub acoperire. În noiembrie 1955, acesta raporta: „Gheorghe Haşu îşi face rugăciunea liniştit, ţine post“. O întâmplare din acelaşi post al Crăciunului:„Gheorghe Haşu se ruga în genunchi. Domnul ofiţer a intrat în celulă şi l-a întrebat ce face. El a spus că se roagă lui Hristos. Ofiţerul i-a interzis săse mai roage în genunchi. Gheorghe Haşu nu i-a răspuns nimic, dar a continuat să se roage în picioare“.
A fost executat în 17 noiembrie 1957, la Jilava, alături de ceilalţi partizani. Trupurile au fost aruncate într-o groapă comună.
Despre soarta lui Gheorghe, soţia lui nu a aflat nimic oficial decât după 1990. Abia atunci a încetat şi supravegherea Securităţii. Cei doi copii au avut dosar de mici, iar eticheta de „fii ai banditului” i-a urmărit la şcoală, apoi la serviciu. La câţiva ani dupăevenimentele din 1989, o soră a lui Ghiţă a descusut din spatele unei icoane singura fotografie cu el care a scăpat vigilenţei Securităţii.
În 2010, fiul lui a găsit întâmplător fotografii de la nunta părinţilor, ascunse de Ghiţă în podul casei, înainte de fuga în munţi.
Eugenia Comanici are 84 de ani, cinci nepoţi şişapte strănepoţi. Abia în 2012 a aflat de biletul pe care i l-a trimis soţul, acum 60 de ani.

SursA: http://apostolatintarafagarasului.blogspot.ro/2013/03/rezistenta-anticomunista-grupul-de-la.html

Conferința audio:  http://www.youtube.com/watch?v=sg5W9xDb00E

 

duminică, 9 iunie 2013

Embrionul uman este un suflet - Diac. George Aniculoaie


Patriarhia Română susţine iniţiativa cetăţenească europeană „Unul dintre noi“, care solicită Uniunii Europene să înceteze finanţarea activităţilor care includ distrugerea embrionilor umani. Fidelă credinţei sale că viaţa specific umană începe din momentul fecundării, Patriarhia atrage atenţia asupra faptului că distrugerea de embrioni umani este un act inacceptabil din punct de vedere spiritual-moral.

Dumnezeu a creat viaţa sub toate aspectele ei, iar în ceea ce priveşte viaţa omenească, El a arătat o grijă deosebită. „Viaţa omenească nu este produsul devenirii spontane a lumii, ci, pentru apariţia ei, Dumnezeu a avut o grijă deosebită: omul nu apare la poruncă, ci în urma unui sfat şi a unui act special al Sfintei Treimi, act exprimat de aghiograf prin termenul de plăsmuire şi de suflare de viaţă. Viaţa omenească nu este determinată doar de plăsmuirea omului din pământ, ci şi (sau mai ales) de suflarea viu-făcătoare a lui Dumnezeu. Aceasta ne dovedeşte faptul că omul nu este simplă fiinţă biologică, ci este deodată suflet viu (Facere 2, 7) şi trup omenesc (nu orice trup) viu. Aşa a apărut primul om (Adam), aşa au apărut, apar şi vor apărea - cu voia lui Dumnezeu - oamenii în istorie: suflete vii în trupuri vii“, spune Comisia de Bioetică a Patriarhiei Române.
Omul este, aşadar, o fiinţă psiho-fizică ce a fost şi este creată de Dumnezeu după chipul Său (Facere 3, 28), în vederea asemănării cu El. „Consecinţa logică a acestei învăţături şi credinţe este aceea că toate fiinţele omeneşti sunt în mod fundamental egale între ele în ceea ce priveşte natura şi vocaţia lor. Ele posedă deodată, actual şi potenţial, aceeaşi demnitate şi aceeaşi valoare: sunt chip al lui Dumnezeu, dar chip într-un continuu proces de asemănare cu Dumnezeu. Revelaţia (consemnată în Sfânta Scriptură şi în Sfânta Tradiţie) ne oferă suficiente dovezi că ceea ce s-a zămislit în femeie este fiinţă omenească (nu simplu „produs de concepţie“), care nu exclude grija lui Dumnezeu şi care trebuie să se bucure de respectul datorat demnităţii umane. Cum Biserica are o grijă deosebită faţă de fiinţele umane neputincioase şi fără apărare, nu poate să nu se îngrijoreze cu privire la cele mai neputincioase fiinţe omeneşti, embrionii umani şi pruncii nenăscuţi“, mai spune Comisia de Bioetică.

Embrionul, fiinţă unică şi irepetabilă

Teologul Jean-Claude Larchet, în lucrarea sa „Etica procreaţiei în învăţătura Sfinţilor Părinţi“, alocă un capitol embrionului uman. Acesta susţine că „teoria însufleţirii imediate a omului, prin care se admite că el primeşte dintru început un suflet deplin, care îl face din clipa în care a fost conceput o fiinţă omenească deplină, un ipostas cu o existenţă independentă şi o persoană, corespunde Tradiţiei Bisericii de Răsărit, primită de timpuriu şi păstrată până în ziua de azi“. Însufleţirea imediată a omului este afirmată pe scurt la Sfântul Irineu, îşi găseşte temeiuri în opera Sfântului Grigorie de Nyssa, câştigă la Sfântul Maxim Mărturisitorul întreaga sa precizie în cadrul unei antropologii creştine profund elaborate şi este apoi confirmată de Părinţii care au urmat. „Prin concepţia creştină, care-l consideră drept ipostas, embrionului i se recunoaşte o valoare în sine şi, de asemenea, este privit ca o fiinţă unică şi irepetabilă, a cărei existenţă are astfel o valoare absolută, care obligă la respectarea sa, cu atât mai mult cu cât se consideră totodată că are de la început un suflet raţional şi mintal; el este văzut de asemenea ca persoană, care îşi transcende realitatea biologică şi chiar pe cea psihică, legată în chip obiectiv de o realitate mai presus de ea. În termeni biblici, această legătură se exprimă prin încredinţarea că embrionul, din prima clipă a existenţei sale, poartă în el chipul lui Dumnezeu şi este menit să dobândească asemănarea cu El în cadrul unei dezvoltări continue, care transcende dezvoltarea sa biologică“, mai spune Jean-Claude Larchet.

Multe alte consideraţii vin să confirme în ochii Părinţilor valoarea embrionului uman şi respectul care i se datorează, în special faptul că sufletul său este creat de Dumnezeu, sau faptul că el este privit ca un dar al lui Dumnezeu, care se cuvine cinstit ca atare, sau încă şi faptul că Logosul lui Dumnezeu, făcându-Se om, a binevoit să fie El însuşi prunc în pântecele Fecioarei, sfinţind prin chiar dumnezeirea Sa această primă modalitate şi primă etapă a existenţei omeneşti. „Ideea exprimată de Sfântul Maxim Mărturisitorul că logosul oricărei fiinţe omeneşti - în care se cuprind ipostasul şi natura ei, venirea la existenţă într-un anumit moment şi destinul său spiritual - a fost definit de voinţa dumnezeiască şi îşi are temeiul în Logosul dumnezeiesc mai înainte de toţi vecii vine şi ea în sprijinul recunoaşterii valorii embrionului şi fetusului uman, ca şi ideea, dezvoltată de unii Părinţi, că el continuă să trăiască şi chiar să crească în veşnicie, potrivit unei alte modalităţi de a fi, până la o maturizare care-i permite să se împărtăşească de bunătăţile dumnezeieşti“, conchide teologul Jean-Claude Larchet.

Deci, după cum învaţă Biserica, embrionul uman are suflet, este o fiinţă omenească deplină, un ipostas şi o persoană. Aşadar, orice experiment care are ca finalitate distrugerea embrionului uman este un atentat la viaţa omului. Pentru a stopa aceste experimente ucigaşe putem semna iniţiativa cetăţenească europeană „Unul dintre noi“, fie online, pe site-ul www.orthodoxero.eu, fie prin formularul printat pe care îl găsim în biserici.

Părinţii vorbesc de apariţia simultană a trupului şi a sufletului

„Am susţinut tovărăşia cărnii şi a sufletului de la început, de la unirea seminţelor înseşi, şi până la completa dezvoltare a fătului.“ „De la zămislire trupul şi sufletul sunt în acelaşi timp semănate, formate şi aduse la viaţă.“ (Tertulian)
 
„Sufletul nu este anterior trupului cât priveşte existenţa; şi nici trupul nu se formează înaintea lui, ci aceste două elemente apar în acelaşi moment“ (Sfântul Irineu)
 
„(...) îngerii sunt cei care aduc sufletul înainte de zămislire, iar când se spune în Evanghelie «pruncul a săltat (...) în pântecele meu» (Lc. 1, 44), aceasta arată că avea suflet.“ (Clement Alexandrinul)
 
„N-a fost dată nici o întâietate unuia sau altuia, nici sufletului faţă de trup, nici invers, pentru ca nu cumva din pricina unei deosebiri de timp să ajungă omul în vrajbă cu sine însuşi (...). Aşadar, cu dreptate se poate spune că nici sufletul nu exista înainte de trup şi nici trupul nu există înainte de suflet, ci pentru amândoi nu-i decât un singur început (...), şi anume în primele momente ale venirii noastre pe lume.“ „Embrionul este un izvor de căldură şi de putere, dovadă că este însufleţit.“ (Sfântul Grigorie de Nyssa)
 
„Trupul şi sufletul sunt părţi ale omului, şi părţile au cu necesitate o referire una la alta - pentru că ele constituie întregul care le caracterizează -, iar cele referitoare una la alta sunt din cele ce totdeauna şi oriunde au venit la existenţă deodată, constituind ca părţi, prin întâlnirea lor, forma întreagă.“ „E cu neputinţă ca sufletul şi trupul, ca părţi ale omului, să existe în timp unul înaintea altuia, pentru că altfel «logosul» - adică definiţia esenţială a omului -, la care se raportează fiecare dintre ele, se va evapora.“ (Sfântul Maxim Mărturisitorul)
 
„Trupul şi sufletul au fost făcute simultan (de Dumnezeu), şi nu întâi unul şi apoi celălalt (...).“ (Sfântul Ioan Damaschin)
 
„Sufletul se dă în acelaşi timp cu trupul, aşa încât este împreună existent cu el şi de o vârstă, din clipa formării trupului. Într-adevăr, omul a fost făcut în acelaşi timp din trup şi suflet şi ele nu sunt cumva unul mai înainte de celălalt sau unul după altul.“ (Sfântul Nichita Stithatul)

SursA: ZiarulLumina