duminică, 30 mai 2010

Soloveţki - Cruci pentru noii mucenici contemporani (9)

Aceste Cruci se întălnesc pe întreaga insulă şi simbolizează în acelaşi timp locurile în care au fost îngropaţi deţinuţii politici şi cinstirea care li se face de către supravieţuitori.

În aceste fotografii sînt marcate gropile comune unde au fost aruncaţi cei care au murit în gulagul comunist din Arhipelag.




FotO: E.T.

sâmbătă, 29 mai 2010

Soloveţki - Sfîntul Filip (8)


La începuturile ei, mănăstirea Soloveţki nu a fost menţionată alături de celelalte mănăstiri din Rusia, deoarece ea a fost distrusă pînă la subsol de mai multe incendii. La jumătatea secolului 16 poziţia mănăstirii s-a schimbat pentru că Filip Kolychev (un monah puternic şi activ) a devenit stareţul ei. Dezvoltarea şi prosperitatea duhovnicească şi economică a mănăstirii sînt legate de persoana remarcabilă a acestui stareţ. Cele mai grandioase clădiri de piatră, care se păstrează pînă astăzi, au fost construite în timpul lui. Lacul Sfînt şi alte 52 de lacuri au fost conectate prin intermediul unor canale; acest sistem aproviziona mănăstirea cu apă potabilă continuă. Sfîntul Filip a avut ideea de a aranja corpurile izolate de apă de mare - aşa-numitele "iazuri de peşte ale lui Filip" - cu scopul de a conserva captura de peşte. În timpul stăreţiei Sfîntului Filip, pădurile din Arhipelagul Soloveţki au fost populate cu reni, care nu trăiseră niciodată înainte aici. Pe Insula Bol'shoy Zayatski au fost construite un dig de piatră şi hanuri. Tot atunci a fost zidită şi curtea de cărămidă, iar producţia de sare şi ambarcaţiunile de fier s-au dezvoltat. Activitatea economică a Sfîntului Filip a reprezentat un exemplu bun de urmat şi pentru stareţii mănăstirii care au urmat după el, aşa încît la sfîrşitul secolului 19 Mănăstirea era înconjurată de un zid de bolovani cu turnuri, fiind o cetate de necucerit şi reprezentînd cea mai avansată poziţie strategică a Moscovei în nordul Rusiei. (Din Albumul Solovki, 2003)

macheta Mănăstirii
canalele de apă din interiorul Mănăstirii

FotO: E.T.

Viaţa Sfîntului Filip

Originea. Educaţia. Slujirea la curte la 5 iulie 1537. Retragerea din . Ascultarea. Călugăria. Sihăstria. Egumenia. Îmbunătăţirea gospodăriei din mănăstire. Clădirile. Zidirea catedralei . Punerea temeliei catedralei „Schimbarea la faţă“. Administrarea comunelor. Pildă de călugărie. Alegerea ca mitropolit. Înscăunarea. Amintiri despre mănăstirea Soloveţ. Dialogul cu ţarul. Mângâierea celor suferinzi. 21 martie şi 21 iulie, anul 1568. Procesul. Judecata din 8 noiembrie. Ultima mângâiere a ţarului. Închiderea în temniţă. Dizgraţia Colâcevişilor. Închiderea în mănăstirea Ortoci. Rugăciunea înainte de moarte. Sfârşitul mucenicesc. Pedepsirea clevetitorilor. Aducerea sfintelor moaşte în mănăstirea Soloveţ. Cinstirea. Aducerea sfintelor moaşte Ia .

În ului a primit o aleasă formare duhovnicească şi a fost călugărit marele luminator al Bisericii Ruse, pe care a împodobit-o cu cununa de martir, Sfântul , mitropolitul Moscovei. În această mănăstire el nu numai că a deprins nevoinţele duhovniceşti, dar mulţi ani la rând, fiind cel mai iscusit şi mai încercat, a îndrumat şi pe alţi călugări pe calea mântuirii în calitatea sa de egumen. De aceea, pe bună dreptate, mănăstirea Solovăţ îl socoate printre asceţii săi vrednici de o desebită dragoste şi cinste.
Acest mare bărbat al Bisericii se trăgea din casa Colâcevicilor, fiind de viţă de nobili. Tatăl lui era omul apropiat al marelui cneaz Vasili Ivanovici, iar mama, Varvara, se distingea prin evlavie şi iubire de săraci. La 11 februarie 1507 li s-a născut primul copil pe nume . Părinţii au purtat o grijă deosebită pentru educaţia fiului lor şi îndată ce a împlinit vârsta de 7 ani au început să-l înveţe carte, după obiceiul din vremea aceea, de pe cărţi bisericeşti. La şcoala, unde a fost dat să înveţe, copilului i-a plăcut îndeosebi lectura duhovnicească şi de la o vârstă destul de fragedă s-a arătat nespus de cuviincios.

După moartea marelui cneaz Vasile Ivanovici, a intrat în slujbă la soţia acestuia, Elena. Starea lui era minunată: regenta îl mângâia, iar prinţul al IV-lea îl considera ca pe unul dintre prietenii săi apropiaţi. Dar inima lui nu era stăpânită de dorinţa de slavă şi strălucire lumească, căci el nu era chemat pentru lume. La 5 iulie 1937, în duminica a treia după Cincizecime, venind la catedrală, a auzit citindu-se din Sfânta : „nimeni nu poate să slujească la doi domni, căci sau pe unul îl va urî şi pe celălalt îl va iubi, sau de unul se va lipi şi pe celălalt îl va dispreţul“ (Matei 6,24). Desigur, aceste cuvinte le auzise nu numai o dată, dar acum ele au avut o influentă binefăcătoare asupra lui şi inima i s-a umplut de iubire dumnezeiască. Atunci, el a hotărât să se lepede de tot ce e lumesc, să se retragă în pustie şi acolo să-I slujească lui .

şi-a pus în gând să fugă pentru totdeauna departe de lume şi de plăcerile ei. Tot cugetând încotro să meargă i-a venit în minte mănăstirea Solovăţ, care se afla pe o insulă sălbatică în Marea rece a Nordului, despărţită de lume chiar prin natură. Şi-a amintit şi de faptele întemeietorilor ei – preacuvioşii , şi , care au dus creştinismul şi în părţile îndepărtate ale nordului, într-acolo s-au îndreptat toate gândurile tainice ale evlaviosului . Pregătindu-se pentru o cale lungă, el s-a închinat la Sfintele moaşte din , rugându-se: „Doamne Dumnezeule, meu şi Ocrotitorul vieţii mele, îndreptează-mă pe calea Ta, ca să merg după adevărul Tău“. Apoi aşteptând momentul potrivit, în mare taină, ca să nu-l ştie nimeni, a îmbrăcat în locul veşmintelor scumpe de curtean un caftan sărăcăcios, precum purtau oamenii din popor, şi a plecat din , îndreptându-se spre nord, rătăcind pe cărări pustii şi necunoscute de el.

a ajuns la lacul Onega, în unul din numeroasele sate de pe litoral – Huji, în care s-a oprit să facă un popas, dar, poate, şi ca să-şi piardă urma; el a fost găzduit din toată inima de un bun sătean pe nume Subeta. Drumul lung până la insula Solovăţ şi, desigur, lipsa mijloacelor ca să-şi poată continua călătoria, l-au determinat pe să se folosească de ospitalitatea lui Subeta. Dar nedorind să fie povară aceluia care l-a găzduit, a preferat să-şi câştige pâinea muncind cu propriile-i mâini, împlinind cu sârguinţă orice lucrare i se cerea. În curând, i-a câştigat încrederea gazdei şi acesta i-a încredinţat păzirea oilor sale. În asemenea îndeletniciri a petrecut destul timp. Modul de viaţă a schimbat înfăţişarea străinului care se deprinsese cu munca la ţară, neobişnuită până atunci pentru el, încât cu greu mai recunoşteai pe curteanul de altă dată în ciobanul din sat. A sosit toamna şi furtunile, mai târziu şi gheţarii, care au întrerupt comunicarea cu insula Solovăţ pentru toată iarna. Luându-şi rămas bun de la stăpânul său, s-a îndreptat către ţinta călătoriei sale. În acest timp, părinţii lui, căutându-l mult şi fără folos peste tot, îl plângeau ca pe un mort.

Egumenul din Solovăţ şi obştea l-au primit cu dragoste pe străin. Neluând în seama sângele lui nobil, a fost orânduit printre ascultătorii ce se osteneau în mănăstire. îşi împlinea cu supunere toate îndatoririle încredinţate lui şi neslăbind în râvnă, a petrecut un an şi jumătate în ascultări grele. „Era uimitor să vezi – relata un cronicar al vieţii sale – cum acest tânăr, fiul unor oameni de neam nobil, educat în desfătări şi odihnă, se dedea la munci grele: tăia lemne, lucra pământul în grădină, căra pietre, ridica greutăţi în timpul pescuitului şi toate le făcea cu tragere de inimă, ba chiar şi la moară lucra cu sârguinţă. Se întâmpla ca el să sufere de la oameni mai puţin înţelepţi înjosiri şi bătăi, dar, imitându-L pe , toate le îndura cu smerenie şi nimeni nu ştia al cui este şi de unde vine. În acelaşi timp, urmărea cu atenţie viaţa călugărilor din Solovăţ, şi-i uimea pe toţi prin hotărârea cu care căuta să-i urmeze, tăind de la sine plăcerile lumeşti; în sfârşit, aprinzându-se din ce în ce mai tare de focul dumnezeieştii iubiri, el a căzut la picioarele egumenului şi al obştei cu rugămintea să-l numere şi pe el în turma de oi cuvântătoare.

Cunoscându-i din purtare bunele lui intenţii, egumenul şi călugării au primit cu dragoste rugămintea lui. a fost tuns şi s-a numit . Noul călugăr a fost dat sub ascultarea naşului său de călugărie, Ieromonahul , om de înaltă trăire duhovnicească, care fusese în tinereţile sale ucenicul preacuviosului Svirski. s-a instalat în chilia evlaviosului bătrân, deprinzând de la el toată virtutea. Ziua o petrecea în post şi ascultare, iar noaptea în , uitând adeseori de somn. se bucura mult pentru ucenicul său, prezicând către fraţi viitorul lui: „Acesta va fi egumen în mănăstirea noastră“. Printre altele, a fost numit supraveghetor al fierăriei mănăstirii; îndeplinea aici diferite munci grele, petrecea mai tot timpul în faţa focului, care îi aducea în minte focul gheenei. Dacă era trimis la brutărie, nu lenevea nici aici, ci cu bucurie căra apă şi lemne, venind la slujbele dumnezeieşti după prima bătaie a clopotelor. Domnul a preamărit smerenia ostenitorului: în catedrala Schimbării la faţă a Domnului şi acum se vede , „Chipul Pâinii“, care i s-a arătat lui pe când făcea ascultare la brutărie, aceasta însemnând că nu înălţimea slujirii, ci împlinirea cu inimă curată a ceea ce ni s-a încredinţat ne apropie pe noi de ; în sfârşit, a fost pus să facă ascultare în biserică şi ca paracliser aici de asemenea el s-a învrednicit de lauda, cinstea şi dragostea tuturor.

Dar se temea fie şi de umbra slavei omeneşti, de aceea, în sufletul lui smerit, s-a născut dorinţa de liniştire în pustie. Astfel, el s-a retras din mănăstire în adâncul insulei, într-o pădure sălbatică, de nepătruns. Acolo, sleindu-şi trupul şi biruindu-şi cugetele viclene, s-a consacrat întru totul rugăciunii prin convorbire neîncetată cu Unul . Prelungă şi grea a fost asceza lui. Deşi se obişnuise să cugete la în liniştea pustiei, el s-a întors la mănăstire, ca să se nevoiască cu ceilalţi fraţi. Evlaviosul egumen se mângâia având un asemenea ucenic şi apropriindu-şi-l, şi l-a făcut locţiitorul său în diferite sectoare ale administraţiei. era mâna lui dreaptă şi sprijinul bătrâneţilor lui. Cu dragoste sfioasă de fiu supus şi ascultător, îl ajuta pe bătrân în boală şi îl mângâia în necazuri. În anul 1548, simţindu-şi sfârşitul aproape şi văzând calităţile lui , Alexei îi dădu de înţeles acestuia că dorinţa lui ar fi să-i transmită egumenia. însă nici nu dorea să audă de funcţia care i se propunea; nici îndemnurile lui Alexei, nici rugăminţile fraţilor nu aveau asupra lui nici un efect. Lăudând în sinea sa smerenia celui ales, egumenul dorea mai aprig să învingă împotrivirea lui. Atunci, i-a chemat la sine pe călugări şi tot vorbindu-le despre bătrâneţile şi neputinţele sale, i-a întrebat: „pe cine aţi dori voi să aveţi egumen?“ Toţi, într-un glas, au răspuns că nimeni nu se poate asemăna cu ca trăire, pricepere şi înţelepciune. Atunci n-a mai putut să se împotrivească alegerii unanime.

Egumenul l-a trimis pe el cu câţiva fraţi la Novgorod, la arhiepiscopul , cu o epistolie despre care aceasta fusese înştiinţat din timp. „De ce nu-l văd pe el printre voi?“ – i-a întrebat arhiereul, când i s-au prezentat singuri cu epistola, fără . La întâlnirea care a avut-o cu , arhiepiscopul a apreciat la acesta o minte ascuţită şi luminată şi o bogată practică duhovnicească. Hirotonindu-l preot, i-a înmânat şi o cârjă de egumen. Primind de la arhiereu diverse obiecte de cult, iar de la mireni milostenie bogată, cei din Solovăţ, împreună cu noul egumen s-au întors la mănăstire.
Bătrânul egumen Alexei şi întreaga obşte a mănăstirii l-au întâmpinat solemn pe pe punte şi făcând drumul crucii până la catedrală, l-au invitat înăuntru, poftindu-l să se aşeze pe locul său. După ce s-a citit gramata arhiepiscopului, noul egumen le-a dat fraţilor primul cuvânt de învăţătură şi le-a propus preoţilor şi diaconilor să se pregătească de dumnezeiasca slujbă. La 17 august 1548, a slujit prima sa liturghie cu întreg soborul. Dar nici acum nu se hotărî să ia asupra sa toată răspunderea şi văzându-l pe Alexei că se simţea mai bine, l-a rugat pe bătrân să păstorească mai departe obştea, promiţându-i supunere deplină. Măcar că era împotriva voinţei sale, Alexei a luat din nou conducerea, iar s-a retras în pustia lui iubită şi cu mult mai aspră ca înainte a fost înstrăinarea lui.

Aşa s-a mai scurs un an şi jumătate până ce Alexei s-a sleit de puteri. a fost din nou chemat la conducerea mănăstirii. Înmormântându-l pe bătrân, la dorinţa celorlalţi călugări, a luat din nou asupră-şi cârmuirea lor, nevoindu-se cu şi mai multă asprime, dând prin aceasta o pildă demnă de urmat nu numai prin cuvânt, ci şi prin faptă, depăşind prin nevoinţe pe oricare dintre fraţi.
Egumenia lui a durat optsprezece ani, socotind din ziua când a fost numit, până ce a fost chemat la mitropolia Moscovei şi a toată şi s-a întipărit în memoria obştii mănăstirii Solovăţ; acolo cu adevărat aveau să strige pietrele, dacă oamenii cumva ar fi tăcut; întru toate s-a întipărit pecetea unei clarviziuni înţelepte în ceea ce priveşte buna organizare a obştii prezente şi viitoare. Stăpân gospodar, conducător blajin, povăţuitor înţelept în lucrarea duhovnicească – iată calităţile principale ale Sfântului în calitate de egumen.
Pe timpul acela treburile mănăstirii se aflau într-o stare dificilă: numărul fraţilor se mărise iar mijloacele pentru întreţinere erau modeste; la acestea se adăuga şi faptul că după incendiul din 1538, mănăstirea nu reuşise încă să se refacă. Sursa principală de venit a mănăstirii era extragerea sării şi asupra acestui lucru şi-a îndreptat atenţia, ridicând numărul instalaţiilor la şase. Buna voire a ţarului Vasilievici s-a manifestat prin aceea că din anul 1548 permitea vânzarea a 10 mii puduri de sare (în loc de 6 tone), fără taxe, şi din banii câştigaţi, s-au făcut cumpărăturile necesare mănăstirii.

Amenajând curtea de vite la 10 verste de mănăstire, pe insula Muxalima, a îmbunătăţit hrana obştii, iar în pădure a înmulţit numărul cerbilor, ca din pielea lor să se facă îmbrăcăminte şi încălţăminte pentru călugări. Pregătindu-se să ridice clădiri din piatră, în locul celor din lemn care arseseră, el a înălţat o fabrică de cărămidă. A arătat locul de unde trebuie să se taie lemn pentru fabrică şi mănăstire, cu scopul nu numai de a tăia copacii, dar să şi cureţe locul, pentru a da posibilitatea să crească altă pădure. Se făceau drumuri prin păduri, dealuri şi mlaştini, contribuind astfel la popularea insulei; în mănăstire, a fost înfiinţată şi o moară, dar ca să poată să aducă cu roţile ei o cantitate suficientă de apă, egumenul a ales dintre cele 52 de iazuri ale insulei, pe cele mai potrivite ca loc şi calitate a apei şi, unindu-le prin canale, a îndreptat apa spre mănăstire, unde a săpat un iaz mare, care e cunoscut până azi sub numele de lacul sfânt şi care asigura mănăstirea cu apă potabilă. Pentru a indica intrarea în golf, în adâncimea căruia se afla mănăstirea Solovăţ, egumenul a rânduit să se facă un terasament şi pe el să se înalţe nişte cruci înalte. El a zidit în portul insulei Zaiaţ un chei de piatră cu casă de oaspeţi şi o trapeză, iar în mănăstire a ridicat clădiri cu două sau trei etaje pentru chilii.

Cu toate multele griji, Sfântul nu s-a îndoit niciodată de mila şi ajutorul lui , astfel că în 1552 a început să ridice catedrala mănăstirii cu hramul Adormirii Maicii Domnului şi un altar lateral cu hramul Tăierea capului Sfântului Botezătorul, precum şi o trapeză destul de încăpătoare. Neavând suficiente mijloace pentru a înfăptui aceste construcţii, egumenul s-a adresat din nou ţarului al IV-lea, cerându-i ajutor. Acesta a fost destul de darnic faţă de mănăstirea Solovăţ. El a dăruit mănăstirii în anul 1550 plasa Kolejâma, cu sate cu tot şi cu moşii, iar în anul următor, satul de pe litoralul Soroţc, unde la început fusese îngropat preacuviosul , lângă biserica Sfânta Treime. Pentru ridicarea catedralei Adormirii Maicii Domnului au fost chemaţi cei mai iscusiţi meşteri din Novgorod. În anul 1557, la praznicul Adormirii, a avut fericirea să sfinţească catedrala. Sfârşind cu aceasta, neobositul egumen a anunţat obştea despre intenţia sa de a începe o nouă catedrală închinată Schimbării la Faţă a Domnului. Unii dintre fraţi s-au hotărât să-i prezinte egumenului temerile lor, spunându-i: „Părinte, mănăstirea suferă şi-aşa destule neajunsuri, visteria este săracă, suntem departe de oraşele mari! De unde vom lua aur pentru a ridica catedrala aceasta?“. „Fraţilor, le-a răspuns el, nădejdea în nu este zadarnică; dacă îi va fi plăcută Lui lucrarea noastră, El în chip minunat ne va da din bogăţiile Sale şi casă în numele Lui cel Sfânt vom înălţa negreşit“.

Catedrala Schimbării la Faţă a Domnului a fost începută în anul 1558. se străduia la construcţia acestei catedrale cu o râvnă deosebită. Toate se făceau sub supravegherea lui neobosită. Cu mâinile sale a luat parte la ridicarea acestui sfânt locaş şi prin propriul îndemn stârnea râvna lucrătorilor. Ţarul a fost ctitorul acestui sfânt locaş, în anul 1558 donând pentru construcţie 1000 de ruble, iar în anul 1559 a uşurat transportul sării şi cumpărarea diferitelor resurse pentru mănăstire, fără taxă. Cu toate că nu sfârşise încă de construit biserica, el a procurat din timp unele obiecte care aveau să le slujească: vitralii pentru ferestre, vase de cult, cărţi, veşminte, icoane, materiale scumpe, sfeşnice din argint, cădelniţe, iar în pridvor, în partea de răsărit a săpat pentru sine mormântul.
Sfântul trebuia să se ocupe şi de ordinea interioară în conducerea plaselor. În acel timp, mănăstirea Soloveţ avea în proprietate multe plase şi dispunea de o gramată care îi dădea dreptul conducerii mănăstirii să judece toate treburile în afară de crime. Prima grijă a egumenului era să întocmească corespunzător cu cerinţele timpului, administrarea plaselor. El numea dintre bătrânii mănăstirii un vechil, un chelar şi un delegat, asigurând întreţinerea lor din încasările obştei. Alcătuia reguli noi pentru procedura de judecată şi strânsul obligaţiilor, în măsurile de bună rânduială prescrise de Sfântul pentru întreţinerea unei bune moralităţi la sate se putea vedea cunoaşterea nevoilor locuitorilor, precum şi grija pentru bunăstarea lor. El se străduia să înlăture lenea, dorea ca toţi să fie încă de mici copii deprinşi cu munca, având fiecare o preocupare. Desrădăcinând din viaţa oamenilor şi alte vicii, ca beţia şi jocurile de noroc practicate pe atunci, el le-a interzis, ameninţându-i cu pedepse aspre, până la alungarea din satele mănăstirii.

În optica egumenului totul era prevăzut: ce lucrări şi când trebuiau împlinite, cu ce seminţe urmau să fie însămânţate câmpurile; în toate satele era permis ţăranilor să dobândească sare timp de 160 de nopţi şi pentru aceasta li se eliberau 600 de stânjeni de lemne. Iată în ce amănunte intra grijuliul egumen, ştiind că va da socoteală pentru fiecare suflet încredinţat lui. Făgăduind că îi va mulţumi pe cei nedreptăţiţi, el a propus ca fiecare să-i prezinte personal nemulţumirea sa, neameninţând pe nimeni cu pedepse grele.
Înlăuntrul mănăstirii, Sfântul a introdus meserii necesare obştii pentru întreţinerea numărului mare de fraţi, care primeau, potrivit rânduielilor de trai în comun, hrană şi haine. Pentru îngrijirea medicală a călugărilor bolnavi, precum şi a închinătorilor şi meşteşugarilor, egumenul a ridicat o bolniţă, unde ei aflau odihnă pentru ostenelile lor şi mângâiere în suferinţe. Din dragostea ce o nutrea faţă de pustnicie, voind să uşureze şi altora nevoinţele ascetice, el a zidit o sihăstrie în adâncul pădurilor, iar pe insula Iepurelui a ridicat un schit cu chilii şi cu un paraclis.

Egumenul le era pildă tuturor şi, cu toate multele griji şi greutăţi din activitatea lui, el nu slăbea în nevoinţele călugăreşti şi chiar ascetice. Ca şi mai înainte, îşi istovea trupul prin post, omorând în sine orice senzaţie cât de mică de poftă şi plăcere. Cuvântul lui era îndulcit cu sarea poveţelor şi a ungerii duhovniceşti, el încă mai continua să caute înţelepciunea în tăcerea adâncă şi, pe măsură ce se elibera de treburile sale, îi plăcea să se adâncească în desimea pădurii, într-un loc care şi acum este cunoscut sub denumirea de „Pustia lui “. Aici, în singurătate, se deda la post, şi cugetare la . Aşa trecând de la o lucrare la alta, ridicându-se de la o virtute la alta, mişca inimile mult mai bine decât cu cuvântul, cu puterea dragostei cu mult mai mult decât cu autoritatea. Iată o pildă de înaltă trăire duhovnicească a fraţilor sub îndrumarea lui . În 1561, o puternică furtună pe mare a sfărâmat 15 luntrii aparţinând mănăstirii, pline cu var, înecându-se mulţi oameni. Dintre ei, călugării Vasian şi Iona, mirenii şi Longhin au fost preamăriţi de prin neputrezirea moaştelor şi cu darul facerii de .

Vestea despre înţelepciunea şi binefacerile egumenului din Solovăţ s-a răspândit în toată . De peste tot locul curgeau milosteniile, din partea ţarului şi a poporului pentru amenajarea mănăstirii. Dar cele mai bogate daruri şi contribuţii erau neînsemnate în comparaţie cu acelea ale Ionovilor. Groznâi era cel mai râvnitor colaborator, datorită deosebitei simpatii ce o avea faţă de Sfântul .
Stimându-l pe egumenul din Solovăţ, ţarul îl chema la pentru probleme bisericeşti însemnate. Sunt cunoscute călătoriile lui în capitală – una, în anul 1550 în legătură cu alcătuirea codului de legi şi alta, în anul 1551, în legătură cu sfatul pentru deschiderea eparhiei din Kazan şi preacinstirea sfinţilor din Biserica Rusă. La sfântul egumen erau trimişi cei rătăciţi de la credinţă, pentru îndrumare şi povăţuire, chiar şi cei căzuţi în dizgraţie, care atrăseseră asupra lor mânia ţarului.
În 1554, după hotărârea adunării soborniceşti, a fost trimis în mănăstirea Solovăţ fostul egumen al lavrei Froiţa, , învinuit de complicitate cu ereticul Başkin. a fost sfătuit să-l ţină pe într-o detenţie strictă; să-i numească un duhovnic de nădejde, să-l povăţuiască şi să-l înţelepţească, să-i trimită cărţi numai dintre acelea pe care le va desemna adunarea, iar despre purtarea lui să fie înştiinţată conducerea eparhială a locului, adică episcopului Novgorodului. Mai târziu, a fost trimis în Solovăţ, Silvestru, duhovnicul lui cel Groaznic, în călugărie cu numele Spiridon, care aici şi-a săvârşit viaţa în sfinţenie şi fiind mult preţuit de , care nu lua aminte la dizgraţia ţarului.
Dar toată viaţa sfântului , atât de activă – educaţia în casa părintească, slujirea la curtea ţarului, retragerea din lume, sărăcia şi ascultarea de bunăvoie în mănăstire, slujirea ca egumen – toate aceste activităţi atât de deosebite între ele au fost numai o pregătire. Cunoscându-l pe Sfântul încă din anii de copilărie şi cinstindu-l în calitate de egumen, ţarul îi pregătea cea mai înaltă treaptă în ierarhia Bisericii Ruse – mitra albă de mitropolit, în timp ce Pronia dumnezeiască îi împletea cununa de mucenic.

Mitropolitul Macarie a păstorit Biserica Rusă timp de 21 de ani şi s-a stins din viaţă în decembrie 1563. I-a urmat , dar nu a stat la cârma mitropoliei mai mult de doi ani, la 16 mai 1566, retrăgându-se la mănăstirea Ciudov. După el a fost ales arhiepiscopul din Kazan, , dar a petrecut numai două zile în palatul mitropolitan, căci pentru discuţiile semeţe ce le-a avut cu Ivan cel Groaznic, a fost alungat din scaun. Alegerea lui Ivan s-a oprit asupra lui . Cu o gramată specială l-a chemat la „pentru sfat duhovnicesc“. Această chemare nu l-a uimit pe egumenul din Solovăţ, pentru că mai fusese chemat la şi cu alte ocazii, dar călătoria ce avea s-o facă îi părea istovitoare acum. La bătrâneţe (avea 60 de ani), , desigur, nu dorea să se expună neplăcerilor prilejuite de călătoriile îndepărtate. Dacă el ar fi ştiut că în viaţa aceasta nu îi va mai fi dat să-şi vadă mănăstirea unde atât de paşnic s-au scurs zilele lui, întristarea i-ar fi fost şi mai amară. Vestea despre plecarea egumenului i-a mâhnit mult pe fraţi. Dar el îşi mângâia turma cu , sfătuindu-i pe dânşii să-şi pună nădejdea în Domnul, în ajutorul Maicii Domnului şi în mijlocirea preacuvioşilor şi ; să se îngrijească de mântuirea lor şi să respecte tradiţiile mănăstireşti. Pentru ultima dată sfântul a slujit în mănăstirea Solovăţ, i-a împărtăşit pe călugări cu şi, după o masă de despărţire, a urcat în corabie.

Sfântul s-a îndreptat în calea sa către capitală prin Novgorod. Auzind de sosirea egumenului din Solovăţ, oamenii îi ieşeau în întâmpinare cu daruri şi cuvinte de bunvenit. Auzind de mânia ţarului, ei îl rugau pe Sfântul , zicându-i: „Părinte, fii mijlocitorul nostru înaintea ţarului şi pentru ţara ta“. Petrecând câteva zile la catedrala Sfânta Sofia, egumenul şi-a urmat apoi drumul. Ţarul l-a întâmpinat cu mare cinste şi pe ocolite a început să lege cu dânsul o discuţie despre scopul chemării lui la . Prieteneşte i-a mărturisit greutăţile întâmpinate în alegerea întâistătătorului, i-a înfăţişat în cuvinte din Sfânta Scriptură situaţia Bisericii aflată fără de păstor şi în încheiere l-a anunţat că după voia lui împărătească şi a adunării sinodale, trebuie să fie mitropolit. Această discuţie s-a purtat în prezenţa arhiereilor şi a boierilor; şi cu toţii l-au recunoscut ca vrednic să ocupe scaunul de mitropolit a toată . Smerit, egumenul s-a mirat mult şi, printre lacrimi, i-a spus lui Ivan: „Nu, milostive ţar, nu mă despărţiţi pe mine de pustia mea, nu pune pe mine povară ce nu aş putea duce. Dă-mi drumul, pentru , te rog, dă-mi drumul şi nu încredinţa cetăţii celei mici povara celei mari“. Ţarul însă era de neînduplecat şi a poruncit atunci arhiereilor şi boierilor să-l convingă pe egumen să nu se împotrivească chemării dumnezeieşti şi voinţei ţarului.

s-a învoit să primească demnitatea de mitropolit, dar cu condiţia să fie lichidată „opricina“. Suspicios, ţarul despărţise de la pământul Rusiei un mare numit „opricina“ şi îl încredinţase drujinei sale personale, care nu avea nimic cu „zemşcina“. a anunţat că dacă nu se va desfiinţa opricina şi nu se vor uni din nou pământurile Rusiei, el nu va fi niciodată mitropolit. O astfel de discuţie a lui cu arhiereii n-a putut să-i placă lui Ivan, ba şi opricinicii, de la bun început, au intrat în vrăjmăşie cu denunţătorul lor. De data aceasta, ţarul şi-a mai înmuiat mânia şi a poruncit, aşa cum este consemnat într-o gramată, „ca arhierii, arhiepiscopii şi episcopii să-i spună lui să nu-i mai amâne cererea şi să nu se amestece în treburile curţii şi ale opricinei“.
Sfântul a cedat în faţa voinţei ţarului şi a fost sfinţit mitropolit al Moscovei şi a toată la 25 iulie 1565. Primind din însăşi mâinile ţarului cârja de arhipăstor, în cuvântarea sa l-a rugat pe ţar să fie milostiv şi blând, să nu asculte de clevetitori şi linguşitori şi să ia aminte că „pentru un monarh, dintre toate biruinţele cea mai bună pe care o va avea asupra supuşilor săi va fi iubirea copleşitoare“. Toţi cei cu inimă bună erau încântaţi, chiar şi Ivan părea să fie mişcat; l-a felicitat bucuros pe , dând o masă în palatele împărăteşti. Prima grijă a noului mitropolit a fost să hirotonească un episcop pentru eparhia din , înfiinţată în anul 1563. Primul episcop din s-a săvârşit din viaţă înainte de a se urca în scaunul mitropolitan, în locul lui a fost numit episcopul de Suzdal, , care mai întârziase în , aflându-se pe lângă mitropolit, slujind împreună, la 10 decembrie, pentru a sfinţi pridvorul catedralei Bunavestire, în prezenţa ţarului şi a ţarevicilor. Sfântul a aflat că în oraşul numărul preoţilor nu era îndeajuns, astfel că el a trims din Novgorod treizeci şi trei de preoţi şi diaconi.

Cu toate că avea o activitate rodnică, nu s-a despărţit însă cu sufletul său de pustia îndrăgită. Pentru sufletul său smerit şi iubitor de , viaţa această zgomotoasă era destul de greu de suportat; în ceasurile de răgaz, îşi zicea: „Ce s-a întâmplat cu tine, sărmane Filipe! Oare îţi era puţin conducerea mănăstirii? Tu ai dorit şi mai mult; priveşte acum pe ce ai schimbat partea ta cea binecuvântată! De la aşa o linişte la ce osteneli te-ai dedat; de la aşa o linişte neînviforată, în ce prăpastie s-a îndreptat corabia sufletului tău! Dar ce-a trecut nu mai poţi să întorci cu nimic, facă-se, dar, voia lui . şi , nu mă lipsiţi pe mine de ajutorul vostru, nu îngăduiţi ca eu să-mi uit voturile!“.
În curtea mitropoliei, el a ridicat şi înfrumuseţat în chip minunat o catedrală în cinstea Făcătorilor de din Solovăţ, în care îi plăcea să se roage cu deosebită râvnă în ceasurile de mâhnire. Scumpe erau pentru el toate cele care îi aminteau de ului. Cu ce bucurie l-a întâmpinat pe ieromonahul Spiridon, care venise de acolo şi adusese pentru ţar şi mitropolit părticele din moaştele sfinţilor şi agheazmă, dar şi cu ştirea că biserica Schimbării la Faţă e terminată şi sfinţită. În anul 1568, sfântul a dat însărcinări ca iazul să fie terminat, căci în timpul aflării sale în Solovăţ nu reuşise să fie săpat.

Nu în zadar sufletul sfântului tânjea după viaţa paşnică din Solovăţ. Deasupra capului lui se adunau nouri negri; în ianuarie, ţarul s-a mutat din Kremlin în palatul său întărit de oprinici şi a nimerit cu totul în mâinile acestor călăi; în această tăcere apăsătoare, toţi sperau că se va auzi glasul salvator al lui . Nădejdea ce şi-au pus-o în acest bărbat drept nu le-a fost deşartă. La început, în cuvântări către episcopi, mitropolitul îi îndemna să aibă duh de jertfă şi îşi exprima dorinţa ca ei într-un singur gând să încerce a linişti sufletul agitat al ţarului. Dar între ei nu s-a realizat o înţelegere deplină şi nici nu s-au găsit dintre aceia care să fie hotărâţi ca împreună cu să se expună cu mărime de suflet primejdiei, primind asupra lor mânia ţarului. însă nu s-a înfricoşat şi, chiar şi fără sprijin din partea lor, a împlinit singur această faptă de bărbăţie care l-a şi preamărit pe el. El nu scăpa nici un prilej să-i vorbească ţarului, mai întâi confidenţial, iar apoi şi cu martori, demascând fărădelegile săvârşite de opricinici în numele ţarului.
Iată una dintre aceste discuţii din care rezultă limpede caracterul ţarului şi al mitropolitului. Mitropolitul îi amintea lui Ivan că, fiind învestit cu puterea cea mare, trebuie să-L cinstească pe în mod deosebit: cu smerenia care i se cuvine unui bărbat, cu blândeţea care-i specifică dumnezeirii; căci împărat cu adevărat se socoate acela care are stăpânire de sine, nu se supune poftelor sale, îşi struneşte mintea, şi nicidecum acela care, prin purtările lui, tulbură împărăţia.

Ţarul a răspuns cu mânie: „ce ai tu, călugăre, de te amesteci în sfatul nostru împărătesc? Oare nu ştii că ai tăi doresc să mă înghită?“
– Nu te amăgi în zadar cu spaime neîntemeiate – îi răspunse – după alegerea sfântului Sinod şi cu îngăduinţa ta, eu sunt păstorul Bisericii lui , de aceea noi trebuie să ne îngrijim împreună de bunăstarea şi pacea creştinilor pravoslavnici.
– Un singur lucru îţi spun, cinstite părinte, să taci – a strigat ţarul – iar apoi pe noi binecuvântează-ne după dorinţa noastră.
– Tăcerea noastră – a continuat arhiepiscopul – acoperă de păcat sufletul tău şi pricinuieşte moarte tuturora; un cârmaci rău distruge toată corabia. Dacă noi vom urma voinţei noastre omeneşti, ce vom răspunde în ziua venirii Domnului, eu şi aceşti fii pe care mi i-a dat?“. Pe lângă acestea, Sfântul i-a amintit ţarului cuvintele Domnului despre dragostea dintre credincioşi.
Ţarul s-a liniştit treptat şi a răspuns cu un citat din Sfânta Scriptură: „Stăpâne sfinte! S-au sculat asupra mea prietenii mei şi cei apropiaţi departe de mine au stătut şi cei ce-mi voiau mie rele căutau sufletul meu“.
– Împărate, – îi vorbea sfântul cu bărbăţie – deosebeşte adevărul de viclenie; primeşte-i pe cei cu sfat bun, iar nu pe cei linguşitori. E păcat să nu mustri pe cei ce păcătuiesc şi pe cei ce au zdruncinat unitatea împărăţiei! Tu eşti pus de să-i judeci pe oameni, iar nu să faci din tine un tiran. Demască-i pe cei care grăiesc către tine neadevărul şi înlătură-i de la tine ca pe nişte mădulare bolnave, dar pe oamenii tăi păstrează-i în unire. sălăşluieşte numai acolo unde este dragoste nefăţarnică şi deplină.
– Filipe, a strigat din nou ţarul, nu te împotrivi împărăţiei mele, ca nu cumva să te ajungă şi pe tine mânia mea, sau renunţă la rangul tău!

Sfântul cu blândeţe îi răspunse: „Eu nu m-am folosit pentru atingerea acestui scop nici de rugăminţi, nici de mijlocitori şi nici de mită. De ce m-ai lipsit pe mine de pustie şi de părinţi? Dacă stărui în a încălca legile, fă ce vrei, dar acum când a sosit ceasul pentru mine ca eu să dau dovadă de bărbăţie, nu există scuze ca să mă retrag!“.
După asemenea confruntări, ţarul era de obicei mâhnit şi îngândurat. Opricinicii mânioşi, Maliuta Scuratov şi Vasili Ujreaznoi ştiau să se folosească de starea aceasta sufletească a ţarului şi aţâţau şi mai mult mânia acestuia asupra viteazului demascator. Opricinicii i-au înfricoşat pe toţi. Unii dintre dregătorii de prim rang veneau la mitropolit şi cu lacrimi cereau apărare. îi întărea pe cei mâhniţi şi îi liniştea ca un părinte iubitori de copii: „fiii mei, să nu vă mâhniţi. nu va îngădui să fim ispitiţi peste puterile noastre şi nu ne va lăsa să pierim până în sfârşit! Aici vă sunt pregătite vouă cununi. Aici şi mie îmi e rânduită o faptă fericită! Apostolul îmi spune: dacă veţi privi la faţă, veţi săvârşi păcatul. David mă înarmează pe mine zicându-mi: am vestit înaintea împăraţilor mărturiile Tale şi nu m-am ruşinat. Voi sunteţi acuma aleşii lui . Iată securea sade la rădăcină, dar nu vă înspăimântaţi, luând aminte că nu fericirile pământeşti, ci pe cele cereşti ni le-a făgăduit nouă . Eu mă bucur că pot să sufăr pentru voi; voi sunteţi răspunsul meu înaintea lui , voi sunteţi cununa mea de la “.

În aceste cuvinte se auzea vocea marilor bărbaţi ai Bisericii lui . Prin ele s-a pronunţat un suflet curat şi sfânt, care se pregătea să sufere pentru adevăr. La puţin timp după acesta, pe 21 martie, în duminica din mijlocul postului, când mitropolitul se afla în catedrala Adormirii pe locul arhieresc, a intrat în biserică Ivan cu opricinicii săi. Ţarul şi suita lui erau cu cuşme negre şi înalte şi sutane negre de sub care se iveau culorile aprinse şi aurii ale caftanelor. Ţarul s-a apropiat de arhiereu aşteptând binecuvântarea. De trei ori a aplecat capul, dar Sfântul parcă neluându-l în seamă, nu-şi abătea privirile de la icoană, în final, boierii au prins glas, spunând: „Sfinte părinte, ţarul Ivan Vasilievici a toată cere binecuvântarea ta“.
Privind la Ivan, mitropolitul a răspuns: „Majestatea voastră! Pe cine aţi pizmuit denaturând rangul de ţar? Nu te-am rugat să pui capăt unei asemenea purtări, dar mai ales să-i îndepărtezi pe linguşitori? De când soarele luminează pe cer nu s-a pomenit ca binecredincioşii ţari să-şi tulbure propria împărăţie! Dreptatea ţarului stă în judecată, după cuvântul Scripturii, iar tu faci nedreptate poporului tău, atunci când ar trebui să fii pildă de bună cuviinţă. Cât au de suferit pravoslavnicii! Tătarii şi păgânii păstrează legea şi justiţia, dar la noi acestea nu mai sunt; peste tot întâlnim îndurare, numai în nu este milă nici faţă de oamenii nevinovaţi. Noi aici aducem Domnului jertfă nesângeroasă, dar în afara altarului se varsă sânge de creştin nevinovat. Mă întristez nu pentru cei care, vărsându-şi sângele nevinovat, s-au asemănat cu sfinţii mucenici, nu, ci sufăr pentru sărmanul tău suflet. Cu toate că eşti preacinstit de toţi, dar eşti un om de nimic şi Domnul le va cere pe toate din mâna ta.“

Ivan proferă ameninţări, lovind cu toiagul în podea, ameninţă cu mâna, spunând: „Filipe, poţi tu oare să te împotriveşti împărăţiei noastre? Vom vedea cât eşti tu de statornic în tăria ta!“
– În zadar, ţarule, – îi răspunse dreptul – te gândeşti să mă înspăimânţi, supunându-mă la chinuri; eu sunt străin şi trecător pe acest pământ, ca şi toţi părinţii noştrii; eu lupt pentru dreptate şi nici un chin nu mă va sili să tac.
Moartea lui era de acum hotărâtă, cu toate că ţarul Ivan nu se grăbea să pună mâna pe el. S-au deschis mari posibilităţi pentru clevetitori. Chiar şi în biserică, în timpul întâlnirii fatale, citeţul catedralei i-a adus sfântului părinte învinuiri ticăloase. Mai târziu, el s-a căit şi a recunoscut cu lacrimi că a procedat astfel de frică şi pentru că fusese pus la cale. „ să fie milostiv cu tine, iar tu, la rândul tău, iartă-l pe acela care te-a îndemnat la rău“, îi răspunse mitropolitul.

Din momentul acesta, Ivan evita să mai dea ochii cu mitropolitul. Simţind acest lucru, imediat după neînţelegerea cu ţarul, s-a mutat din Kremlin pe uliţa Nikola, la mănăstirea cel Vechi, unde a şi trăit până la sfârşitul arhipăstoririi sale. Evenimentele din 28 iulie l-au mâniat la culme pe ţarul Ivan. Mitropolitul slujea la mănăstirea Novodevicievska, săvârşind calea crucii în prezenţa ţarului. Drumul crucii a ajuns la sfintele porţi, iar mitropolitul s-a oprit pentru citirea Sfintei Evanghelii; când s-a întors către popor ca să spună „Pace vouă“, deodată a văzut un opricinic în spatele ţarului îmbrăcat în tafta tătărească. Sfântul, în aceeaşi clipă i-a spus lui : „nu ţi se cuvine ţie, împărate, să îngădui obiceiul agarenilor, să stea în timpul Evangheliei cu capul acoperit.“
– Cum aşa? Cine a îndrăznit? – a întrebat Ivan.
– Cineva din drujină (suita) ta, i-a răspuns .
Ţarul s-a uitat, dar între timp, cel vizat a reuşit să-şi ia taftaua. Atunci, Ivan, în mânia sa, l-a numit pe mincinos şi răzvrătit şi s-a jurat să-l demaşte pe el în toate.

Au început cercetările. Pe boierii prieteni mitropolitului i-au luat sub pază şi i-a supus la chinuri, dar în felul acesta n-a obţinut nici o învinuire la adresa sfântului bărbat. După aceea i-a trimis în mănăstirea Solovăţ pe neprietenii lui : episcopul Pafnutie şi arhimandritul , cneazul VasileTemkinâm, diaconul Pirov şi un convoi militar. Cei trimişi împărţeau călugărilor bani, făgăduinţe şi mai pe urmă ameninţări, dar toate erau în zadar; nimeni nu se încumeta să dea mărturie mincinoasă. Atunci Pafnutie, recurgând la viclenie, l-a ademenit pe egumenul , iar la rândul său, a atras vreo câţiva călugări şi cu toţii s-au grăbit la , ca să uneltească împotriva sfântului fel de fel.
Ţarul a poruncit să se adune în catedrala boierii şi episcopii la judecată deschisă împotriva mitropolitului. În faţă acestei adunări, a apărut îmbrăcat în veşminte arhiereşti. După citirea acuzaţiilor, s-au oprit să-l asculte pe cel învinuit, dar mitropolitul, socotind că e inutil să se apere, s-a adresat ţarului cu următoarele cuvinte: „Împărate! În zadar crezi că eu mă tem de tine sau de moarte. Aflându-mă în pustie încă din copilărie, eu mi-am păstra până acum cinstea şi fecioria. Astfel eu voi să-mi sfârşesc viaţa şi să-mi încredinţez sufletul Domnului, Judecătorul meu şi al tău. Prin moarte doresc să las după mine amintirea că am murit ca un mucenic, fiind nevinovat, decât a unui om care ar putea să spună că, pentru a supravieţui, mitropolitul a răbdat judecată strâmbă şi umilinţe.“
Spunând acestea, mitropolitul a început să-şi scoată de pe el veşmintele, dar ţarul l-a oprit, spunându-i că trebuie să aştepte hotărârea judecăţii şi să nu-şi fie sieşi judecător.

Peste trei zile, la 8 noiembrie, l-a rugat să slujească în catedrala Adormirii Maicii Domnului. Când, îmbrăcat în veşminte arhiereşti, Sfântul se afla în faţa altarului, s-au deschis cu mult zgomot uşile catedralei şi cu o gloată de opricinici a pătruns boierul Alexei Danilovici Basmanov. Acesta a poruncit să se citească sulul pe care îl ţinea în mâini. Terminând de citit, opricinicii s-au năpustit cu ură asupra sfântului, rupând de pe el sfintele veşminte. Mitropolitul nu s-a tulburat, ci încet şi liniştit s-a adresat către popor: „fiilor, întristat este sufletul meu că trebuie să mă despart de voi, dar eu toate le îndur pentru Biserica lui . A sosit clipa când ea se va văduvi, iar pe păstori, ca pe cei vânduţi, îi va scoate din rang“. Aruncând pe el o dulamă murdară şi ruptă de călugăr simplu, opricinicii l-au scos din catedrală, bătându-l peste spinare, l-au suit în car şi l-au scos din Kremlin. Uliţa îngustă a lui Nicola a fost închisă de gloate, aşa că tristul convoi se mişca greu. „Fiilor, – spunea către dânşii – am făcut tot ce mi-a stat în puteri, şi dacă n-ar fi fost dragostea pe care v-o port, nici o singură zi n-aş fi rămas aici; nădăjduiţi în Domnul!“

Pe sfânt l-au dus la mănăstirea Arătarea Domnului, iar oamenii tulburaţi s-au împrăştiat pe la casele lor.
A doua zi, l-au dus pe la mitropolie în aceeaşi batjocură. Aici se afla ţarul împreună cu episcopii şi opricinicii. Aici dreptul l-a întâlnit şi pe succesorul său, în persoana egumenului din Solovăţ, , care clevetise la adresa sa. A privit cu compătimire pe omul orbit de ambiţie, amintindu-i că sămânţa rea nu aduce roade bune. Pe l-au făcut vinovat de multe crime şi printre altele şi de vrăjitorie. Dreptul stătea între denunţătorii săi ca „un miel între lupi“ şi pentru ultima dată şi-a înălţat glasul:
„Preacinstite împărate! Pune capăt fărădelegilor tale! Adu-ţi aminte de ţarii de dinaintea ta, strămoşii tăi: ei făceau mult bine şi pentru aceea noi îi pomenim şi după moarte, iar asupra acelora care au dorit să stăpânească cu răul şi minciuna şi acum mai atârnă blestemul. Înţelepţeşte-te, urmează-i pe monarhii sfinţi; moartea e neîndurătoare şi cu ţarul, ca nu cumva el să se înalţe, ci să ia aminte când se urcă pe tron că este pământ şi pulbere şi iarăşi se coboară în aceeaşi pulbere şi pământ“.

Ţarul a făcut semn opricinicilor şi ei l-au dus pe într-o temniţă îngustă, murdară şi umedă, l-au încătuşat la mâini şi la picioare şi l-au pus în butuci, împovărându-l cu lanţuri grele de fier. Un braţ de paie îi servea de aşternut. Paznicii cei răi au vrut să-l extermine prin nemâncare. După o zi sau două, ţarul a trimis sfetnici să vadă ce se petrece cu cel întemniţat. Spre uimirea lor, l-au găsit pe fără de butuci, stând în iar când i s-a relatat acest lucru lui Ivan, ţarul a exclamat: „Vrăji, duşmanul şi trădătorul meu a făcut vrăji!“.
Interzicând să se vorbească despre aceasta, Ivan a poruncit să închidă cu cel întemniţat şi un urs flămând. Dimineaţă, singur s-a dus acolo şi s-a încredinţat că sfântul se află nevătămat în , iar ursul stătea tolănit într-un ungher. Nici de data aceasta nu s-a înmuiat inima ţarului, rostind din nou cuvintele: vrăji, vrăji! după care a plecat nu înainte de a porunci să-l mute pe întemniţat în mănăstirea cel vechi. Această mănăstire a servit la întemniţarea Sfântului şi pentru întreţinerea lui s-au stabilit câte patru altâni pe zi.
Ivan şi-a revărsat mânia asupra neamului Colâcev; până la a zecea rudă, unul după altul au murit în chinuri şi pedepse. Unul dintre ei se bucura de o dragoste deosebită din partea lui . Acesta era nepoţelul lui, fiul fratelui mai mic. El a murit numai din cauză că era ruda celui întemniţat. După bătăi înfiorătoare, i-au tăiat capul şi apoi l-au adus lui Ivan. Ţarul a poruncit să i se arate capul lui , spunând: „iată capul rudeniei tale, vrăjite tale nu i-au fost de ajutor“. Sfântul a luat darul groaznic cu un respect deosebit, a pus capul însângerat dinaintea sa, a făcut o închinăciune înaintea acestuia până la pământ şi cu lacrimi a sărutat capul, spunând: „Fericiţi sunt acei ce i-ai ales şi i-ai primit, Doamne, pomenirea lor din neam în neam“, şi l-a înapoiat celui ce i l-a adus.

Poporul continua să se îmbulzească de diminineaţa până seara în jurul mănăstirii Sfântului Nicolae. Atunci Ivan a poruncit să-l ducă pe întemniţat din în mănăstirea Tversk-Oroci. Tare anevoioasă i-a fost călătoria Sfântului . Slab apărat de gerul iernii, în îmbrăcămintea sărăcăcioasă, el suferea de foame, precum şi de neîncetate jigniri din partea supraveghetorului Stepan Kobâlin. A ajuns la noul său loc de întemniţare pe jumătate mort. Mucenicia lui se apropia de sfârşit. Dreptului îi mai rămăsese să primească cununa de mucenic. În decembrie 1569, Ivan cel Groaznic a pornit cu drujina (oşteni ce-i asigurau securitatea ţarului) spre Novgorod. Drumul trecea prin Tver. Înainte de a intra în oraş, Ivan l-a trimis pe cel mai fioros dintre opricinicii săi – Maliuta Scuratov – la , chipurile, să-l binecuvânteze! însă l-a recunoscut pe oaspetele înfricoşător şi a înţeles de ce anume a venit, dar nu şi-a manifestat uimirea şi nici nu şi-a pierdut liniştea sufletească. Maliuta s-a apropiat de el şi plecându-se cu vicleşug, i-a spus: „Sfinte Stăpâne, dă binecuvântare ţarului pentru a merge în Novgorod.“ i-a răspuns: „împlineşte ceea ce ai de împlinit şi nu profana cele sfinte“. Apoi, îndreptându-şi privirea către sfânta icoană, a rostit ultima sa de pe pământ: „Stăpâne Doamne, Atottiitorule, primeşte sufletul meu cu pace; trimite din slava ta cerească înger de pace, care să mă ducă pe mine la Dumnezeirea în Trei ipostasuri, pentru ca să nu mă oprească în cale, cu puterile lui, căpetenia întunericului. Nu mă ruşina în faţa îngerilor Tăi şi numără-mă pe mine în ceata celor aleşi, că binecuvântat eşti în veci. Amin!“.

În aceeaşi clipă, Scuratov i-a astupat Sfântului gura cu o pernă, sufocându-l. Apoi, grăbindu-se să iasă din chilie, a început să-i certe pe stareţ şi pe comisar (supraveghetor), spunând că a murit din cauza căldurii prea mari din chilie. Cu toţii erau înspăimântaţi. Opricinicul a poruncit să se sape o groapă adâncă în spatele altarului bisericii şi acolo au coborât trupul dreptului, care nici nu se răcise, astupându-l cu pământ. Aceasta s-a întâmplat la 23 decembrie 1569.
De îndată ce sufletul celui drept s-a mutat în cereştile locaşuri, ca să primească de la cununa mucenicească, judecata lui n-a întârziat să vină asupra prigonitorilor şi clevetitorilor sfântului. Câteva zile mai târziu, Maliuta Scuratov a fost grav rănit; asprul comisar Kobâlin a fost tuns în monahism împotriva voinţei sale şi închis în insula de piatră. Iubitorul de slavă, , a fost trimis la Valaam. Monahii din Solovăţ, care au slujit ca martori mincinoşi, au fost trimişi pe la diferite mănăstiri, iar în drum spre acestea, unii dintre ei au murit din cauza unor boli grele, alţii şi-au ieşit din minţi. Dintre episcopii aserviţi lui Ivan, din Novgorod a fost trimis în Tuia, murind în închisoare, iar Filotei din Riazan a fost lipsit de arhierie. Ivan cel Groaznic nu şi-a mai găsit liniştea până la sfârşitul vieţii sale, fiindu-şi singur sieşi pedeapsă.

În anul 1591, în timpul ţarului Ivanovici, moaştele Sfântului au fost mutate la mănăstirea Solovăţ, unde se află şi în prezent, în pridvorul catedralei Schimbarea la Faţă, păstrându-se şi acum inscripţia pe o tablă albă din piatră: anul 7078, s-a săvârşit mitropolitul în Tver, la 23 decembrie, în anul 7099 moaştele lui sunt mutate la mănăstirea Solovăţ şi îngropate în ziua de 8 august.
În acest mormânt, pregătit chiar de , s-au odihnit moaştele lui timp de 55 de ani. Alături de această placă, se găseşte altă inscripţie funerară, care indică mormântul bătrânului , învăţătorul lui într-ale călugăriei: „anul 7076 s-a săvârşit robul lui , călugărul Samini, ianuarie ziua a 10-a“.
Din ziua în care moaştele lui s-au mutat în Solovăţ, cei din partea de nord a Rusiei aleargă şi cer necontenit mijlocirea sfântului către . În mineiele din 1636 aflăm despre cinstirea lui, cinstire care i se face până acum alesului lui . În anul 1646, în timpul ţarului Alexei Mihailovici s-a dat poruncă să fie descoperite cu solemnitate sfintele lui moaşte, iar la începutul anului 1652 s-a hotărât să fie mutate în catedrala Adormirii Maicii Domnului din . Mitropolitul din Novgorod, (viitorul patriarh a toată ) Nicon, care a petrecut câţiva ani la schitul Anzersk din mănăstirea Solovăţ, la începutul călugăriei sale, a fost trimis cu o suită numeroasă în insula Solovăţ. Ajungând acolo, după , mitropolitul a pus în mâna sfântului scrisoarea în care ţarul Alexei Mihailovici cerea iertare pentru strămoşul său, Ivan cel Graoznic, scriind în încheiere: „O, sfinte părinte! Sfinte Stăpâne Filipe, păstorul nostru, ne rugăm ţie nu respinge rugăciunile noastre, ale păcătoşilor, vino la noi cu pace, ţarul Alexei doreşte să te vadă şi să se închine sfintelor tale moaşte“.

După trei zile de post, a început mutarea sfintelor moaşte, care au fost întâmpinate cu mare alai în la 3 iulie de însuşi ţarul. Pelerinajul celor simpli era nespus de mare. La aducerea lor în catedrala Adormirii, sfintele moaşte au fost aşezate pe locul de unde Sfântul l-a înfruntat pe ţar şi a fost în mod ruşinos depus din treapta arhieriei. Timp de zece zile, cât moaştele s-au aflat în mijlocul catedralei, s-au produs multe tămăduiri minunate. În ziua a 17-a s-a oficiat o slujbă în cinstea alesului lui , iar în ziua a 19-a sfintele lui moaşte au fost aşezate într-o raclă de argint în partea dreaptă a iconostasului, într-un colţ unde se află şi astăzi, fiind cinstite cu evlavie de poporul rus. Pomenirea lui se face la 9 ianuarie şi 5 octombrie, iar mutarea sfintelor moaşte la se prăznuieşte la 31 iulie. SursA: Patericul Soloveţului


racla cu moastele Sfintului Filip care se gaseste in Catedrala Adormirii Prea Sfintei Nascatoare de Dumnezeu din Moscova, alaturi de alte sfinte moaste ale patriarhilor rusi (mitropolitul Iov, mitropolitul Iona, sfintul Ermoghenie)

SursA: Romfea

vineri, 28 mai 2010

Soloveţki - Sfinţii întemeietori (7)


Sfinţii Cuvioşi Gherman, Savatie şi Zosima


Sfîntul Gherman


Originea. Simplitatea şi evlavia. Vizitarea insulei Soloveţ. Viaţa de lângă paraclisul de pe râul Vaga. Întâlnirea cu Preacuviosul . Petrecerea pe insula Soloveţ împreună cu preacuvioşii şi . Ostenelile pentru mănăstire. Sfârşitul. Strămutarea sfintelor moaşte în mănăstire. Arătarea preacuviosului.

Preacuviosul a fost de loc din oraşul Totima. Părinţii lui erau oameni simpli şi evlavioşi, din care pricină în copilărie n-a învăţat nici măcar să citească, rămânând tot restul vieţii neştiutor de carte. Dar mintea şi inima lui, chiar şi fără şcoală şi cărţi au fost învăţate după asprele rânduieli ale moralei şi evlaviei creştine. Încă din tinereţe, se străduia să-I placă lui şi se îngrijea de mântuire; iar când a ajuns în floarea vârstei, s-a dedicat pe deplin slujirii lui , făcându-se călugăr. Zvonurile că insula Soloveţ este foarte potrivită pentru viaţa pustnicească l-au atras şi pe el pe malul Mării Albe şi, în vara anului 1428, se pare, împreună cu pescarii, a vizitat aceste locuri ale viitoarelor sale nevoinţe pustniceşti. Cu toate că această insulă răspundea năzuinţelor lui sufleteşti, de linişte adâncă, el nu s-a hotărât să locuiască singur acolo. La sfârşitul verii, s-a întors cu pescarii pe litoralul Pomoviei şi, stabilindu-se acolo, se ostenea în post şi la paraclisul de pe râul Vaga.

Dar cunoscând şi iubind tot mai mult insula Soloveţ, preacuviosul s-a făcut tovarăşul primilor locuitori ai acesteia: preacuvioşii şi . Plecând din în căutarea unui loc mai singuratic, monahul , cuprins de focul dragostei dumnezeieşti şi al smeritei înţelepciuni, s-a îndreptat spre marea Albă cu dorinţa de neclintit să ajungă pe insula ului. Pe râul Vaga el s-a întâlnit cu preacuviosul , de la care a aflat şi mai multe despre viaţa pustnicească de pe insulă. Pregătindu-şi o luntre, merinde şi unelte pentru lucrarea pământului, călugării au ajuns pe insulă şi şi-au înjghebat o chilie la o verstă de mal. Aici au fost mângâiaţi cu o arătare dumnezeiască, care proorocea lucruri ce aveau să se întâmple mai târziu pe insulă. Aici s-au sălăjluit mai apoi un pescar cu soţia sa. Într-o duminică, cuviosul a auzit un plânset şi strigăte, iar atunci când cuviosul s-a îndreptat spre locul unde se auzea plânsetul, a întâlnit o femeie care, cu lacrimi, i-a povestit că doi tineri luminoşi au bătut-o, poruncindu-i să părăsească insula, pentru că după voia lui e rânduită numai pentru călugări. După întâmplarea aceea, pescarul şi soţia sa au plecat de pe insulă.

Traiul de obşte al preacuvioşilor şi a durat câţiva ani. Acesta s-a sfârşit prin moartea preacuviosului , care s-a petrecut în lipsa lui , pe când era plecat după alimente pe râul Onega. După moartea lui , a găsit un alt râvnitor pentru viaţa pustnicească în persoana tânărului , pe care l-a convins cu povestirile sale despre insula Soloveţ. Pustnicii au venit în 1436 pe insulă şi s-au instalat aproape de lacul cu apă dulce. Preacuviosul şi-a ridicat pentru sine o chilie, iar numai la o jumătate de verstă de el, şi-a făcut un bordei. Din acest moment preacuviosul devine locuitorul insulei şi tovarăşul de al preacuviosul , precum şi un ajutător plin de râvnă în întemeierea mănăstirii. Deşi era un om necărturar, dar convins că viaţa marilor pustnici e plină de învăţătură, mai târziu a poruncit clericilor să scrie toate câte a văzut el, în timp ce era în viaţă preacuviosul , ca şi tot ce s-a petrecut cu el în viaţa de pe insulă şi despre alte întâmplări din viaţa fericiţilor părinţi. Astfel de însemnări, multe la număr, le-a folosit ucenicul preacuviosului , Dositei, când a scris viaţa preacuvioşilor şi .

Mai bine de 50 de ani a pustnicit pe insula friguroasă, străduindu-se cât mai mult să fie de folos mănăstirii. Şi în timpul vieţii lui şi după moartea acestuia, umbla de multe ori pe ţărm pentru trebuinţele mănăstirii. Iubind prea mult mănăstirea, nu se uita niciodată la primejdia care venea din partea mării, adeseori înşelătoare, şi nici la greutăţile inerente bătrâneţilor lui neputincioase. Moartea însăşi l-a surprins în timpul slujbei pentru mănăstire. Pe timpul lui , succesorul lui , preacuviosul a fost trimis la Novgorod, pentru treburi mănăstireşti. Simţindu-şi sfârşitul, pe când se afla la mănăstirea Sfântului Râmleanul, spovedindu-se şi împărtăşindu-se cu , în pace şi-a încredinţat sufletul lui .

Ucenicii lui i-au purtat trupul spre mănăstirea Soloveţ, dar din cauza drumurilor desfundate l-au lăsat pe malul râului Sviri, lângă capela din satul Havronina. După patru ani, pe când era egumen Isaia, fraţii au hotărât să aducă sicriul preacuviosului în mănăstirea Soloveţ. Săpând în pământ şi descoperind mormântul, cei trimişi au găsit moaştele neputrezite. Sicriul a fost întâmpinat în mănăstire cu multă evlavie şi l-au îngropat aproape de altar, în partea dreaptă a bisericii , în rând cu moaştele preacuviosului . Mai târziu, pe locul unde a fost înmormântat preacuviosul a fost ridicat un paraclis, iar în anul 1860 o biserică din piatră, care îi portă numele.
Tradiţia consemnează ştirea despre arătarea Preacuviosului preotului din vechea Totima, după care, în anul 1602, acest preot a compus un tropar Preacuviosului, pictând chiar o icoană, unde este înfăţişat împreună cu Sf. şi . Cei care atingeau acesta icoană se tămăduiau de boli grele.
Cinstirea preacuviosului se face local din anul 1692 în mănăstirea Solovătului, la 30 iulie, potrivit gramatei de binecuvântare a lui Ioachim, patriarhul Moscovei şi a toată . SursA: Patericul Soloveţului


Sfîntul Savatie

Viaţa în mănăstirea Kirilo-Beloozersk. Trecerea în . Întâlnirea cu . Sosirea în insula Soloveţ. Semnele prevestitoare. Presimţirea sfârşitului. Înotul spre râul Vaga. Întâlnirea cu egumenul Natanael. Împărtăşirea. Convorbirea cu . Sfârşitul şi înmormântarea. Aducerea moaştelor. Cinstirea lui.

Primul loc de nevoinţe călugăreşti al preacuviosului a fost mănăstirea Kirilo-Beloozersk. Petrecându-şi viaţa în post, şi priveghere, el a fost o pildă pentru toţi călugării. Prin ascultare de egumen, iubire de fraţi şi împlinirea cu sârguinţă a ascultărilor din mănăstire, el şi-a căpătat respect şi dragoste din partea celor care-l cunoşteau; dar, nesuferind slava lumească, smeritul călugăr şi-apus în gând să plece din mănăstire, într-un loc mai tăinuit. A ajuns până la el vestea că pe lacul Neva (acum Lagoda), pe insula Valaam, se află o mănăstire într-un loc pustiu cu hramul Schimbării la faţă a Mântuitorului, în care călugării, dobândind cele trebuincioase pentru viaţă din osteneala mâinilor, se osebesc prin vieţuirea lor aspră. s-a rugat de egumen şi obşte să-l lase să plece acolo unde-l trăgea pe el inima şi, primind blagoslovenia lor, s-a mutat în . Dar sufletul lui smerit nu şi-a găsit nici aici liniştea; prin faptele sale curând i-a întrecut pe toţi, având iarăşi parte de slava şi uimirea confraţilor săi.
a început să caute un loc şi mai tainic. S-a bucurat nespus sufletul său iubitor de pustie, când a aflat că în nordul îndepărtat, în mare, este o insulă nelocuită – Soloveţ, care-i destul de departe de mal. Stareţul şi obştea, iubindu-l pe Preacuviosul, nu doreau să se despartă de el şi îl rugau să nu-i părăsească. , petrecând cu dânşii puţină vreme, n-a putut totuşi să se împotrivească dorinţei tăinuite a sufletului său şi, rugându-se lui , a plecat noaptea din mănăstire şi şi-a îndreptat paşii spre insula Soloveţ.

Ajungând la malul mării, Preacuviosul a primit de la locuitorii de aici amănunte despre ţinta călătoriei sale. I-au spus că insula e departe de mal şi drumul spre ea, pe o mare neliniştită, e destul de periculos. Insula se întinde cam pe o sută de verste şi are lacuri cu peşte, apă de băut, munţi, păduri, dar e nelocuită, din cauza depărtării de mal. Din când în când este vizitată de pescari care, după ce îşi sfârşesc treburile, o părăsesc. Orice noutate îi alimenta din ce în ce mai mult dorinţa lui . Preacuviosul înţelegea că anume acolo, în insula Soloveţ îşi va câştiga liniştea deplină şi însingurarea. Înţelegând dorinţa călugărului, locuitorii de pe ţărm îi arătau neajunsurile vieţii de pe insulă: „Cu ce te vei hrăni şi îmbrăca acolo? Cum vei putea să trăieşti la o asemenea depărtare de oameni?“ Dar bătrânul îşi punea toată nădejdea în . În curând pronia dumnezeiască i l-a arătat şi pe viitorul confrate pentru insula Soloveţ. Venind până la râul Vaga, l-a găsit pe călugărul , ce locuia lângă un paraclis aflat aici, care i-a adeverit toate cele auzite de bătrân de la locuitorii de pe ţărm. Atunci amândoi s-au înţeles să ajungă pe insulă şi pentru aceasta au procurat o luntre, alimente şi unelte ce le vor fi de folos în insula pustie. Drumul pe apă a fost liniştit; se vedea că a binecuvântat gândul călugărilor. Cu ce bucurie au privit ei insula aceea nepopulată; cu cât entuziasm au ieşit la mal! La o verstă de mal, în apropiere de un lac, au găsit un sălaş pe care l-au socotit a fi bun de locuit. Aici au înfipt o ; au făcut o chilie şi s-au stabilit în ea. Dobândindu-şi hrana sărăcăcioasă din munca lor, petreceau în neîncetată şi dădeau slavă lui .

Pentru ai mângâia pe pustnici, Domnul le-a descoperit prin semne minunate însemnătatea ce o va căpăta în viitor insula Soloveţ. Locuitorii de pe ţărm au început să-i pizmuiască pe preacuvioşii părinţi, ei socotindu-se moştenitorii întregului ţărm şi a tuturor insulelor din marea Albă. Şi iată că un pescar, după ce s-a sfătuit cu nevasta lui şi cu toată casa, a venit pe insulă şi s-a stabilit nu departe de chilia călugărilor. Preacuvioşii şi nu au întrerupt rânduiala lor călugărească. Odată, într-o zi de duminică, sfârşindu-şi pravila de chilie, părintele a ieşit să cădească crucea pe care o ridicaseră când au poposit pe insulă; deodată a auzit un plânset tare, ca şi cum cineva ar fi bătut. De spaimă, gândind că aceasta-i o nălucire, preacuviosul s-a întors la chilie, relatându-i tot confratelui său. , ieşind din chilie, a auzit şi el ţipete şi vaiete; ajungând la locul de unde se auzeau acestea, el a găsit o femeie plângând, care i-a povestit următoarele: „când am plecat după bărbatul meu, m-au întâmpinat doi tineri plini de lumină şi, apucându-mă, m-au bătut cu nişte beţe, spunându-mi: «Plecaţi din acest loc! Vouă nu vi se cade să locuiţi aici, fiindcă, după voia lui , acest loc este destinat numai călugărilor.» După aceea, tinerii s-au făcut nevăzuţi“. Întorcându-se la chilie, i-a povestit cele auzite lui şi amândoi au dat slavă lui . Înspăimântat de vedenie, pescarul şi-a luat toată familia şi toată averea şi s-a întors în satul său, unde trăise până atunci. Din ziua aceea, nimeni dintre mireni nu a mai îndrăznit să se sălăşluiască pe insulă.

S-au scurs câţiva ani de viaţă pustnicească a preacuvioşilor în această insulă pustie. Sufletul preacuviosului şi-a găsit aici odihnă şi pacea deplină după care tânjea cu atâta ardoare şi statornicie. Când a plecat pe râul Onega, spre a procura cele necesare pentru trai, părintele a rămas pe insulă de unul singur, în faţa Atotvăzătorului , care l-a întărit pe el în răbdare, şi fapte duhovniceşti. Fiind mângâiat de arătarea îngerilor se nevoia neîncetat cu rugăciunea minţii şi cu fiecare zi tot mai mult sporea întru dorirea vieţii veşnice.
Presimţind că i s-a apropiat sfârşitul, preacuviosul a dorit să se împărtăşească cu şi pentru aceasta, suindu-se într-o luntre, a plecat spre ţărm. După două zile a ajuns la mal şi s-a îndreptat spre biserica de pe râul Vaga, unde tocmai slujea egumenul Natanael, venit în vizită la dreptmăritorii creştini. După rânduiala lui , egumenul tocmai se ducea la un bolnav să-l împărtăşească şi l-a întâlnit pe pustnicul din Soloveţ în drum spre Vaga. Şi de această întâlnire s-au bucurat amândoi: se mângâia că a găsit ce căuta, iar Natanael privea cu veselie la cărunteţele şi la faţa luminată de post a preacuviosului, despre care auzise atât de multe. „Te rog, părinte, i se adresă preacuviosul , dezleagă-mi păcatele pe care le voi mărturisi, cu puterea ce-ţi este dată de la , şi mă învredniceşte să mă împărtăşesc cu , căci de mult doresc să-mi îndulcesc sufletul cu această hrană Dumnezeiască. Hrăneşte-mă cu dânsa acum. mi te-a scos în cale ca să-mi ierţi păcatele făcute de mine în toată viaţa mea: cu cuvântul, cu lucrul şi cu cugetul“. La care Natanael i-a răspuns: „ să te ierte pe tine, frate“ şi tăcând puţin, a zis printre lacrimi cu uimire: „O, dacă aş fi avut eu păcatele tale, preacuvioase!“ i-a zis: „sfârşitul vieţii mele s-a apropiat, te rog ca îndată să mă învredniceşti de Dumnezeiasca împărtăşanie“. Egumenul l-a rugat pe preacuviosul să meargă până la biserică şi să aştepte acolo până dimineaţa, când se va întoarce de la cel bolnav. „Părinte, zise , nu lăsa pe mâine, pentru că nu ştim nici dacă azi vom mai fi în viaţă, dară-mi-te ce va fi mai târziu, de unde să ştim?“. Natanael a împlinit dorinţa Preacuviosului, l-a împărtăşit şi, sărutându-se frăţeşte, l-a rugat să-l aştepte în biserică până ce se va întoarce. Mult şi fierbinte s-a rugat Preacuviosul, mulţumind lui pentru Sfânta împărtăşanie şi pentru toate milele Lui făcute cu dânsul, după care, intrând în chilie, a început să se pregătească pentru plecarea din această viată.

În ziua aceea a ajuns la mal, aproape de Biserică, venind cu marfă multă, un negustor din Novgorod, pe nume . El a găsit la chilie pe preacuviosul care, intrând cu el în discuţie, îl învăţa dragostea pentru neagoniseală, milostenie şi alte fapte bune. voia să-i propună bătrânului să-i dea ceva din averea sa, dar preacuviosul nimic nu a vrut să ia şi i-a spus: „fiul meu, rămâi aici până dimineaţa şi vei vedea mila lui şi cu bine vei pleca în drumul tău“. n-a vrut să rămână până a doua zi şi a început să se gătească de plecare; dar, deodată, s-a pornit o furtună, care a stârnit apele mării şi ale râului; negustorul a rămas să înnopteze împotriva voinţei sale. A doua zi vântul s-a liniştit şi a venit la Preacuviosul la chilie să primească binecuvântare pentru călătorie. Bătând de câteva ori la uşă, el n-a primit răspuns, iar când a intrat în chilie, l-a văzut pe Preacuviosul îmbrăcat cu hainele de călugăr şi cu cădelniţa lângă el. i-a spus: „iartă-mă pe mine, robule al lui , că am intrat la tine; te rog să-mi dai binecuvântarea, ca să plec în calea mea“. Dar n-a primit nici un răspuns. Gândind că preacuviosul doarme, apropiindu-se de el, l-a atins cu mâna şi atunci abia a înţeles că sufletul lui sfânt a plecat la Tatăl Ceresc. Chiar atunci s-a întors de la cel bolnav şi egumenul Natanael care, găsindu-l pe preacuviosul mort, a început printre lacrimi să-i sărute trupul lui cel sfânt. Amândoi îşi aminteau cum unul l-a împărtăşit, fiind în drum, cu , după rânduiala, iar celălalt s-a învrednicit, după aceeaşi rânduiala dumnezeiască, de sfătuirile cele dinainte de moarte ale Preacuviosului .

Sfârşitul lui s-a petrecut la 27 septembrie 1435. Tot ei au săvârşit, după datina bisericească panahida pentru cinstitul trup al preacuviosului şi l-au înmormântat. Moaştele preacuviosului au fost aduse în mănăstirea Soloveţ, pe când era egumen preacuviosul şi au fost îngropate în pământ în altarul catedralei cu hramul Adormirii Maicii Domnului unde au rămas până în anul 1566. Atunci, la 8 august, moaştele preacuviosului au fost strămutate într-un altar lateral, înălţat anume pentru făcătorii de . La sinodul de la , din vremea mitropolitului Macarie, în anul 1547, s-a luat hotărârea ca memoria preacuviosului să fie cinstită la 27 septembrie, dimpreună cu alţi sfinţi naţionali. În prezent, moaştele Sfântului se află în biserica -, într-o raclă frumos împodobită. SursA: Patericul Soloveţului


Sfîntul Zosima

Originea. Chemarea tainică spre călugărie. Întâlnirea cu . Sosirea la mănăstirea Soloveţ. Vedenia. Zidirea mănăstirii. Iarna în singurătate. Ajutorul minunat. Zidirea bisericii Schimbarea la faţă. Egumenii Pavel şi . Preacuviosul egumen . Minunea cu prescura. Extinderea mănăstirii. Strămutarea moaştelor preacuviosului . Jignirile locuitorilor de la ţărm. Călătoria lui la Novgorod. Proorocia şi vedenia. Dialogul dinainte de moarte. Alegerea unui alt egumen. Sfârşitul. Înmormântarea. Cinstirea.

La împlinirea unui an de la moartea preacuviosului , continuatorul tradiţiei lui în insula pustie a ului, a devenit preacuviosul . Dacă preacuviosul a fost primul care a început viaţa de monah în insula Soloveţ, de post şi , atunci pe preacuviosul trebuie să-l recunoaştem ca fiind întemeietorul vieţii de obşte din Soloveţ.
Preacuviosul era de baştină din regiunea Novgorodului, satul Toluria, lângă lacul Onega. Părinţii lui Gavriil şi Varvara, l-au crescut în duhul evlaviei şi cu deprinderi bune. Încă de tânăr, era smerit, liniştit şi blând şi, învăţând carte, îi plăcea tare mult să citească cărţi sfinte. Când s-a făcut mare, n-a voit să se căsătorească, ci, ascultând de o poruncă a inimii, a părăsit casa părintească şi s-a retras într-un loc pustiu. Aici, departe de lume, asemeni unui sihastru, s-a adâncit în , post şi cugetare la cele înalte. În curând, Pronia Dumnezeiască i-a arătat calea vieţii. Cunoscând pe călugărul , care locuia cu în insula ului, a auzit de la el cum că această insulă cu păduri şi lacuri este potrivită pentru viaţa monahală şi cea pustnicească. În inima tânărului călugăr s-a trezit dorinţa să ajungă urmaşul nevoinţelor precuviosului ; de aceea l-a rugat pe părintele să-l ia şi pe el la Soloveţ. Între timp, părinţii după trup ai preacuviosului au murit.

Înmormântându-i şi împărţind averea la săraci, părintele şi s-au îndreptat spre insula Sovoleţ. Sfârşindu-li-se cu bine călătoria, ei au ajuns pe insulă în aproprierea unui lac cu apă dulce. Înjghebându-şi un bordei din crengi, pustnicii au petrecut toată noaptea în priveghere, rugându-L pe să le binecuvânteze dorinţa lor. Domnul i-a mângâiat, învrednicindu-i de o vedenie proorocească: dimineaţa, când preacuviosul a ieşit din bordei, a văzut o lumină neobişnuită, care strălucea de jur împrejur, şi la răsărit, pe cer, o biserică mare şi frumoasă. Uimit de această vedenie, pustnicul a intrat grăbit în bordei, iar părintele , văzându-l schimbat la faţă, l-a întrebat dacă n-a văzut ceva neobişnuit. Atunci preacuviosul i-a povestit tot ce a văzut. Pe lângă cele spuse, părintele şi-a mai amintit de minunata alungare a mirenilor din insulă, încă de pe când era cu , ca şi despre proorocia că aici vor locui mulţi călugări, ceea ce îl făcu să spună preacuviosului : „nu te înspăimânta şi fi cu trezvie, căci mie mi se pare că prin tine Domnul va aduna o mulţime de monahi“. Relatările părintelui despre , încă pe când acesta mai era în viaţă, l-au mângâiat pe şi astfel, cei doi s-au hotărât să zidească o mănăstire. Rugându-se lui , pustnicii s-au apucat să defrişeze pădurea, pentru a avea lemn de construcţie. Au ridicat chilii şi le-au împrejmuit cu gard. Cu mâinile lor îşi dobândeau hrana, lucrând şi semănând pământul. Aceste osteneli trupeşti nu le slăbeau câtuşi de puţin rugăciunea.

Totuşi, pustnicii au trebuit să treacă prin multe încercări, până ce şi-au văzut mănăstirea locuită de călugări. Părintele a plecat pe ţărm şi a întârziat acolo ceva timp. Dar când a vrut să se întoarcă pe insulă, n-a mai putut să vâslească în direcţia cuvenită, din cauza timpului furtunos de toamnă. O furtună puternică a iscat valuri înalte pe mare şi a îngrămădit multă gheaţă, astfel încât orice legătură cu insula ului a fost întreruptă. Aşa se face că părintele a iernat pe ţărm, iar preacuviosul a rămas singur pe insulă.
Numai Unul , Care călăuzeşte cele ascunse şi tainice, cunoaşte încercările şi nevoinţele preacuviosului în timpul acelei ierni. Îi întărea nădejdea neclintită în Domnul Căruia îi era credincios „din pântecele maicii lui“ (Ps.70, 7). Cu multe ispite l-a încercat urătorul a tot binele, duhul rău, care se străduia să-l înspăimânte cu diferite năluciri. Dar viteazul ostaş al lui se apăra cu semnul crucii şi cu rugăciunea, din care făcea o armă de neînvins, încât strădaniile vrăjmaşului rămâneau zadarnice. La războiul duhovnicesc s-a mai adăugat şi grija pentru hrană în acest loc atât de îndepărtat de locuinţele omeneşti. Iarna era lungă şi nemiloasă; proviziile pregătite din vară s-au sfârşit. Preacuviosul nu-şi închipuia cu ce avea să se hrănească până la vară. Părintele nu dispera, ci se mângâia cu nădejdea în pronia dumnezeiască, de la care primise atât de multe binefaceri. Deodată, s-a pomenit că au venit doi străini la el şi i-au adus unele merinde: pâine, făină şi unt. Aceştia i-au spus: „Ia, părinte, îndrăzneşte, iar dacă va porunci, vom mai veni la tine“. Uimit, preacuviosul nu i-a întrebat de unde sunt, iar ei au plecat şi nu s-au mai întors. Era limpede că această cercetare era de la şi că Domnul Se îngrijea de alesul Lui.

La sfârşitul iernii, a venit cu pescarul , care dorea şi el să împartă cupreacuvioşii singurătatea. De asemenea, a adus mâncare îndeajuns şi mreje pentru pescuit. În curând, a primit tunderea în monahism şi a fost primul ucenic al preacuvioşilor. Pilda lui a fost urmată de mulţi alţi locuitori de pe ţărm, care, ajungând pe insulă, îşi ridicau chilii aproape de cea a preacuvioşilor şi şi îşi dobândeau cele necesare traiului prin muncă proprie. Văzând că s-au înmulţit ucenicii, preacuviosul a ridicat o bisericuţă din lemn cu hramul Schimbării la faţă a Domnului în acel loc unde s-a produs arătarea minunată a unei biserici în văzduh. Lângă bisericuţă a făcut o trapeză şi a zidit o locuinţă; în felul acesta s-a întemeiat mănăstirea Soloveţ, păstrată până astăzi din mila lui , necăutând la toate încercările prin care au trecut. Terminând mănăstirea, preacuviosul a trimis un călugăr la Novgorod, la arhiepiscopul , cu rugămintea să numească un egumen şi să binecuvânteze sfinţirea hramului. Arhiepiscopul l-a numit pe ieromonahul Pavel care, la sosirea sa a şi sfinţit biserica cu hramul Schimbarea la faţă a Domnului. Numai că, nesuportând lipsurile vieţii din pustie, s-a întors degrab la Novgorod. Tot aşa s-a îmtâmplat şi cu urmaşul lui – egumenul . Atunci fraţii din mănăstire au hotărât în adunarea obştii să nu-şi mai ia egumen din alte mănăstiri, ci să-şi aleagă unul din mijlocul lor.

Aducând la îndeplinire hotărârea lor, ei au trimis către arhiepiscopul din Novgorod solie cu rugămintea ca să-l cheme la el pe părintele lor – , pentru a-l hirotoni preot şi a-l face egumen, cu toate că bătrânul s-a împotrivit mult hotărârii lor. Arhiereul aşa a şi făcut. Chemându-l la el printr-o scrisoare, l-a convins pe preacuviosul să primească preoţia şi egumenia. Primind pentru obştea sa daruri bogate de bani, haine, vase, alimente, preacuviosul a fost slobozit cu mare cinste de vlădică pentru a merge la Soloveţ. La întoarcere, fraţii l-au heretisit pe egumen, căci era mult îndrăgit. Semnele de binefacere din partea lui au sporit şi mai mult cinstirea preacuviosului stareţ de către obşte. Când a săvârşit pentru prima dată , faţa lui a strălucit de lumină, iar biserica s-a umplut de o mireasmă plăcută. După săvârşirea dumnezeieştii slujbe, preacuviosul a binecuvântat cu o prescură pe unii dintre negustori, dar, din neatenţie, când au intrat în biserică, au scăpat-o pe jos. Trecând pe alături călugărul Macarie, a văzut un câine care se muncea să apuce ceva de jos, dar nu putea din pricina flăcării ce se ridica de acolo. Apropiindu-se, Macarie a văzut că aceasta era prescura pe care o pierduseră negustorii. Ridicând-o de jos, a adus-o bătrânului, povestind tuturor arătarea minunată de care se învrednicise.

Înmulţindu-se numărul fraţilor, biserica a devenit strâmtă. Preacuviosul a zidit o altă biserică, cu mult mai mare decât cea veche şi i-a pus hramul Adormirii Maicii Domnului; de asemenea a făcut multe chilii şi a lărgit mănăstirea. Mai mult chiar, pentru binecuvântarea mănăstirii, el s-a învoit să aducă moaştele preacuviosului , care se săvârşise din viaţă pe malul râului Vaga şi fusese înmormântat lângă biserica din partea locului. Bătrânul s-a hotărât la acestea în urma scrisorii pe care au primit-o de la călugării mănăstirii Kirilo-Beloozersc. „Noi am auzit-scriau călugării-de la trimişii din părţile voastre despre insula Soloveţ că la început a fost nelocuită, din cauza greutăţilor drumului pe mare, dar acum, cu voia lui şi prin mijlocirea Prea Sfintei Sale Maici şi cu ostenelile voastre a fost ridicată o mănăstire în cinstea Schimbării la Faţă a Domnului şi Mântuitorului nostru şi că s-au adunat mulţi fraţi şi cu toţii s-au aşezat şi potrivit în chip minunat. Dar voi sunteţi lipsiţi de un bun, – anume l-aţi uitat de tot pe preacuviosul , care a trăit mai înainte de voi în locul în care vă aflaţi şi s-a săvârşit din viaţa aceasta în post şi , – asemenea preacuvioşilor părinţi din vechime, – fiind desăvârşit în virtuţi. Căci L-a iubit pe din tot sufletul său, s-a înstrăinat de lume şi s-a învrednicit de un sfârşit fericit.

Unii dintre călugării mănăstirii noastre, fiind prin trecere în Novgorod, au auzit povestirea iubitorului de , cum că lui i-a fost dat să-l vadă pe preacuviosul pe râul Vaga, primind de la el îndrumări duhovniceşti şi murind, l-a îngropat pe dânsul împreună cu egumenul Natanael. A mai povestit fraţilor noştri că el şi fratele lui au fost izbăviţi de înec cu rugăciunile lui. Am auzit, de asemenea că la mormântul lui s-au mai făcut şi alte semne şi . El a plăcut lui şi noi suntem martorii vieţii lui virtuoase, fiindcă acest fericit părinte a vieţuit nu puţină vreme cu noi la mănăstirea Kirilovsk. De aceia vă şi dăm acest sfat duhovnicesc: nu vă lipsiţi de un asemenea dar, grăbiţi-vă să-l aduceţi la voi pe preacuviosul şi fericitul , ca moaştele lui să se afle acolo unde s-a ostenit mulţi ani“. O asemenea scrisoare se potrivea de minune cu dorinţa lui şi a fraţilor lui din Soloveţ. Pregătind corabia, ei au pornit sub vânt bun spre ţărmul mării. Ajungând la râul Vaga şi deschizând mormântul preacuviosului au găsit moaştele lui neputrezite, până şi hainele lui erau întregi, iar în aer s-a răspândit o mireasmă dulce. În cântări sfinte, călugării au adus racla pe corabie şi cu vânt prielnic au ajuns cu bine la mănăstire. Pentru început, cinstitele moaşte au fost puse în pământ, dincolo de altarul bisericii Adormirii şi deasupra lor a fost ridicat un paraclis. Mulţi dintre cei bolnavi, venind aici cu credinţă, se vindecau cu rugăciunile preacuviosului.

Părintele se ruga în fiecare noapte singur în paraclis şi adesea zorile îl găseau aici rugându-se. Negustorul , care a participat la înmormântarea lui , şi cu fratele său , având către dânsul o dragoste deosebită, i-a pictat chipul şi împreună cu alte daruri i l-a oferit egumenului . Primind cu evlavie şi sărutând chipul întemeietorului ului, părintele a aşezat icoana în paraclis, rugându-se preacuviosului cu următoarele cuvinte: „cu toate ca ai sfârşit viaţa vremelnică cea în trup, nu te îndepărta, însă, de la noi cu duhul; îndrumă-ne pe noi la , povăţuindu-ne a păzi poruncile Lui, ca purtându-ne crucea, să-I urmăm Stăpânului nostru. Având îndrăzneală către şi Prea Curata lui Maică, fii rugător şi mijlocitor nouă, nevrednicilor, care trăim în această mănăstire şi pe care tu o conduci. Fii ajutătorul şi ocrotitorul obştii noastre în faţa lui , ca noi, prin rugăciunile tale, să petrecem netulburaţi de duhuri necurate şi oameni răi, preamărind pe Prea Sfânta Treime: pe Tatăl, pe Fiul şi pe “.

Aşezarea călugărilor în insula pustie, întemeierea şi dezvoltarea mănăstirii a aţâţat mânia multor oameni lacomi şi răi. Mulţi dintre locuitorii Careliei, de asemenea dintre coloniştii boierilor şi slujbaşilor lor, ajungând pe insulă pescuiau în lacuri iar celor de la mănăstire le interzicea să prindă peşte, întrucât ei se considerau stăpânii şi proprietarii insulei Soloveţ. Iscându-se ceartă între ei, îi jigneau pe părintele şi pe călugări cu cuvinte de ocară, făcându-le diferite supărări; încă îi mai ameninţau şi cu distrugerea mănăstirii şi alungarea călugărilor. Preacuviosul egumen s-a hotărât să plece la Novgorod, la arhiepiscopului , să-i ceară ajutor şi apărare. Sosind la Novgorod, preacuviosul a fost primit cu bunăvoinţă de arhiepiscop, care l-a sfătuit să-şi facă cunoscute trebuinţele sale boierilor mai mari care cârmuiau oraşul. a trecut pe la fiecare dintre ei şi i-a rugat să nu permită distrugerea mănăstirii; toţi oamenii înstăriţi ai oraşului i-au făgăduit sprijinul lor. Dar, dintre toţi boierii Novgorodului, în vremea aceea, se distingea prin bogăţie şi influenţă Boreţkaia. Coloniştii şi slugile ei pricinuiau adesea mari neajunsuri mănăstirii Soloveţ. Auzind de egumenul din Soloveţ şi având un cui împotriva lui, în urma celor auzite de la casnicii ei, ea a poruncit să-l alunge cu necinste de la casa sa. Cu răbdare şi umilinţă, preacuviosul a îndurat această ruşine, spunând ucenicilor săi ca o proorocie: „va veni vremea când locuitorii casei acesteia n-au să mai umble prin curtea ei; uşile casei se vor încuia şi n-au să se mai deschidă; curtea aceasta se va pustii“.

Văzând bunăvoinţa boierilor faţă de mănăstire, arhiepiscopul i-a adunat la sine şi din nou le-a înşirat toate relele pricinuite mănăstirii de oamenii veniţi de pe aiurea şi i-a convins să dea ajutor mănăstirii. Egumenul a primit de la boierii binevoitori multe daruri pentru nevoile mănăstirii, dintre care amintim: vase bisericeşti, veşminte sfinte, aur, argint, pâine, şi altele. În curând avea să se căiească şi pentru că l-a urgisit pe Preacuvios şi, dorind să-şi micşoreze vina, l-a poftit să ia masa la dânsa acasă. Părintele a răspuns invitaţiei fără mânie şi când a intrat în casa boieroaicei, a fost primit cu cinste de însăşi stăpâna casei şi de întreaga sa familie şi pus la loc de cinste. Toţi mâncau şi se veseleau, desfătându-se lumeşte, numai Preacuviosul, din obişnuinţă, şedea tăcut şi abia gusta din cele ce i se aduseseră înainte. Uitându-se la oaspeţi cu uimire, a lăsat privirile în jos. Privind şi a doua şi a treia oară, el a văzut una şi aceiaşi imagine: şase dintre cei mari şedeau fără cap. Înţelegând ce înseamnă această arătare, preacuviosul a lăcrimat şi oftând, n-a mai putut să guste nimic din cele oferite, cu toate că oaspeţii îl îndemnau stăruitor. După prânz, şi-a cerut iertare de la părintele , dăruind mănăstirii mult pământ.

Când Preacuviosul a ieşit din casă, ucenicul lui, Daniel, l-a întrebat ce anume îl tulburase şi de ce îi curgeau lacrimile în timpul mesei. Părintele a tălmăcit vedenia sa, arătând că cei şase boieri vor fi decapitaţi, rugându-l pe acesta să nu spună nimănui nimic. La puţin timp de la întoarcerea Preacuviosului în mănăstire, s-a împlinit proorocia din timpul prânzului referitoare la pustiirea casei. Smerind pe locuitorii Novgorodului, marele cneaz al III-lea a poruncit ca cei şase boieri să fie decapitaţi, adică tocmai acei boieri cu care luase prânzul preacuviosul şi pe care îi văzuse fără cap. Boreţkaia a fost trimisă în surghiun. Averea ei a fost prădată, casa şi curtea au rămas pustii.
Ajungând la adânci bătrâneţi şi simţind apropierea sfârşitului, preacuviosul a început să se pregătească pentru trecerea la veşnicie. Şi-a făcut un sicriu la care se uita adeseori cu lacrimi, amintindu-şi de moartea sa. Când s-a îmbolnăvit, a chemat pe toţi fraţii şi le-a spus: „Iată eu plec din această lume, iar pe voi vă dau în grija milostivului şi a Prea Curatei Maicii Sale; spuneţi pe cine doriţi să aveţi egumen în locul meu?“ La aceste cuvinte ucenicii şi-au arătat dragostea faţă de învăţătorul lor.

Printre lacrimi, toţi spuneau egumenului lor care era pe moarte: „noi dorim să fim îngropaţi cu tine, părintele nostru, dar lucrul acesta nu-i în puterile noastre. Acel care ţi-a vestit ţie plecarea din viaţa acesta, Dumnezeul nostru, El ne va da prin tine un îndrumător care ne va povăţui spre mântuire. Fie peste noi binecuvântările şi rugăciunile tale; precum te-ai îngrijit de noi întru această viaţă, nu ne lăsa pe noi orfani nici după mutarea ta la “. Preacuviosul le-a răspuns: „eu v-am spus, copii, că vă încredinţez pe voi în mâinile Domnului şi ale Prea Curatei Lui Maici; deci, dacă în privinţa egumenului, vă lăsaţi în nădejdea lui , a Prea Curatei Maici şi în mine, smeritul, atunci fie-vă vouă egumen ; el e în stare să conducă mănăstirea şi obştea frăţească“; şi cu aceste cuvinte părintele a trecut stăreţia în mâinile evlaviosului călugăr . „Iată, eu te pun pe tine, frate, ziditorul şi conducătorul acestei sfinte mănăstiri şi a întregii obşti adunate aici din dragoste către . Ai grijă să nu se piardă ceva din aşezămintele mănăstirii, cum sunt rânduielile slujbelor bisericeşti, hrana şi băutura la trapeză şi alte obiceiuri mănăstireşti, pe care eu le-am întocmit; fie ca toate acestea să rămână întregi şi nezdruncinate. Domnul să călăuzească paşii voştri spre împlinirea poruncilor Lui, pentru rugăciunile Prea Curatei Doamne şi Stăpânei noastre Fecioara Maria, ale tuturor sfinţilor şi ale plăcutului Său, preacuviosul . Domnul nostru să vă păzească pe voi de sfaturile celui viclean şi să vă întărească întru dragoste frăţească. Deşi mă despart de voi cu trupul, întorcând ce suntem datori firii, dar cu duhul voi petrece necontenit cu voi. Veţi şti că eu voi afla îndrăzneala înaintea Domnului prin aceea că mănăstirea se va mări şi se vor aduna mulţi fraţi. Acest loc va înflori duhovniceşte şi de cele de trebuinţă nu veţi duce lipsă“.

Spunând toate acestea fraţilor, le-a dat cea de pe urmă sărutare, i-a binecuvântat şi cu mâinile întinse s-a rugat pentru mănăstire, pentru turma sa duhovnicească şi pentru sine. În sfârşit, făcându-şi a spus: „pace vouă“. După aceea, înălţându-şi ochii ce se stingeau, a zis: „Stăpâne, iubitorule de oameni, învredniceşte-mă pe mine să stau de-a dreapta Ta, când vei veni cu slavă să judeci vii şi morţii şi vei răsplăti pe fiecare după faptele lui“. După acestea preacuviosul Zosim s-a culcat pe patul său şi şi-a dat sufletul lui , pentru Care s-a ostenit în întreaga sa viaţă. Aceasta s-a petrecut pe 17 aprilie 1478. Săvârşind slujba de prohodire, călugării şi-au îngropat stareţul în sicriul pe care singur şi l-a făcut, lângă altarul bisericii Schimbării la faţă, după care au ridicat deasupra mormântului un paraclis unde au pus şi sfinte icoane. Toţi credincioşii care îşi îndreptau rugăciunile către preacuviosul primeau uşurare în supărările pe care le aveau şi chiar tămăduire de boli. Soborul din , care s-a ţinut în timpul mitropolitului Macarie, în 1547, a rânduit ca, dimpreună cu alţi sfinţi părinţi, să se cinstească şi amintirea preacuviosului în ziua morţii lui, 17 aprilie. La 8 august 1566, sfintele lui moaşte, alături de cele ale cuviosului , au fost aduse într-un pridvor anume înălţat în cinstea acestor făcători de . În vremea noastră, moaştele preacuviosului se găsesc într-o raclă frumos împodobită, în biserica -Zavatieva. SursA: Patericul Soloveţului


racla cu moaştele Sfîntului Petru aflată în Biserica Sfinţilor întemeietori


cele 4 racle


interior din Biserica unde se află cinstitele moaşte ale Sfinţilor întemeietori



FotO: E.T.