macheta Mănăstirii
canalele de apă din interiorul Mănăstirii
FotO: E.T.Viaţa Sfîntului Filip
Originea. Educaţia. Slujirea la curte la 5 iulie 1537. Retragerea din Moscova. Ascultarea. Călugăria. Sihăstria. Egumenia. Îmbunătăţirea gospodăriei din mănăstire. Clădirile. Zidirea catedralei Adormirea Maicii Domnului. Punerea temeliei catedralei „Schimbarea la faţă“. Administrarea comunelor. Pildă de călugărie. Alegerea ca mitropolit. Înscăunarea. Amintiri despre mănăstirea Soloveţ. Dialogul cu ţarul. Mângâierea celor suferinzi. 21 martie şi 21 iulie, anul 1568. Procesul. Judecata din 8 noiembrie. Ultima mângâiere a ţarului. Închiderea în temniţă. Dizgraţia Colâcevişilor. Închiderea în mănăstirea Ortoci. Rugăciunea înainte de moarte. Sfârşitul mucenicesc. Pedepsirea clevetitorilor. Aducerea sfintelor moaşte în mănăstirea Soloveţ. Cinstirea. Aducerea sfintelor moaşte Ia Moscova.
În mănăstirea Solovăţului a primit o aleasă formare duhovnicească şi a fost călugărit marele luminator al Bisericii Ruse, pe care a împodobit-o cu cununa de martir, Sfântul Filip, mitropolitul Moscovei. În această mănăstire el nu numai că a deprins nevoinţele duhovniceşti, dar mulţi ani la rând, fiind cel mai iscusit şi mai încercat, a îndrumat şi pe alţi călugări pe calea mântuirii în calitatea sa de egumen. De aceea, pe bună dreptate, mănăstirea Solovăţ îl socoate printre asceţii săi vrednici de o desebită dragoste şi cinste.
Acest mare bărbat al Bisericii se trăgea din casa Colâcevicilor, fiind de viţă de nobili. Tatăl lui era omul apropiat al marelui cneaz Vasili Ivanovici, iar mama, Varvara, se distingea prin evlavie şi iubire de săraci. La 11 februarie 1507 li s-a născut primul copil pe nume Teodor. Părinţii au purtat o grijă deosebită pentru educaţia fiului lor şi îndată ce a împlinit vârsta de 7 ani au început să-l înveţe carte, după obiceiul din vremea aceea, de pe cărţi bisericeşti. La şcoala, unde a fost dat să înveţe, copilului i-a plăcut îndeosebi lectura duhovnicească şi de la o vârstă destul de fragedă s-a arătat nespus de cuviincios.
După moartea marelui cneaz Vasile Ivanovici, Teodor a intrat în slujbă la soţia acestuia, Elena. Starea lui era minunată: regenta îl mângâia, iar prinţul Ioan al IV-lea îl considera ca pe unul dintre prietenii săi apropiaţi. Dar inima lui Teodor nu era stăpânită de dorinţa de slavă şi strălucire lumească, căci el nu era chemat pentru lume. La 5 iulie 1937, în duminica a treia după Cincizecime, venind la catedrală, a auzit citindu-se din Sfânta Evanghelie: „nimeni nu poate să slujească la doi domni, căci sau pe unul îl va urî şi pe celălalt îl va iubi, sau de unul se va lipi şi pe celălalt îl va dispreţul“ (Matei 6,24). Desigur, aceste cuvinte Teodor le auzise nu numai o dată, dar acum ele au avut o influentă binefăcătoare asupra lui şi inima i s-a umplut de iubire dumnezeiască. Atunci, el a hotărât să se lepede de tot ce e lumesc, să se retragă în pustie şi acolo să-I slujească lui Dumnezeu.
Teodor şi-a pus în gând să fugă pentru totdeauna departe de lume şi de plăcerile ei. Tot cugetând încotro să meargă i-a venit în minte mănăstirea Solovăţ, care se afla pe o insulă sălbatică în Marea rece a Nordului, despărţită de lume chiar prin natură. Şi-a amintit şi de faptele întemeietorilor ei – preacuvioşii Savatie, Zosima şi Gherman, care au dus creştinismul şi în părţile îndepărtate ale nordului, într-acolo s-au îndreptat toate gândurile tainice ale evlaviosului Teodor. Pregătindu-se pentru o cale lungă, el s-a închinat la Sfintele moaşte din Moscova, rugându-se: „Doamne Dumnezeule, Mântuitorul meu şi Ocrotitorul vieţii mele, îndreptează-mă pe calea Ta, ca să merg după adevărul Tău“. Apoi aşteptând momentul potrivit, în mare taină, ca să nu-l ştie nimeni, a îmbrăcat în locul veşmintelor scumpe de curtean un caftan sărăcăcios, precum purtau oamenii din popor, şi a plecat din Moscova, îndreptându-se spre nord, rătăcind pe cărări pustii şi necunoscute de el.
Teodor a ajuns la lacul Onega, în unul din numeroasele sate de pe litoral – Huji, în care s-a oprit să facă un popas, dar, poate, şi ca să-şi piardă urma; el a fost găzduit din toată inima de un bun sătean pe nume Subeta. Drumul lung până la insula Solovăţ şi, desigur, lipsa mijloacelor ca să-şi poată continua călătoria, l-au determinat pe Teodor să se folosească de ospitalitatea lui Subeta. Dar nedorind să fie povară aceluia care l-a găzduit, a preferat să-şi câştige pâinea muncind cu propriile-i mâini, împlinind cu sârguinţă orice lucrare i se cerea. În curând, Teodor i-a câştigat încrederea gazdei şi acesta i-a încredinţat păzirea oilor sale. În asemenea îndeletniciri a petrecut destul timp. Modul de viaţă a schimbat înfăţişarea străinului care se deprinsese cu munca la ţară, neobişnuită până atunci pentru el, încât cu greu mai recunoşteai pe curteanul de altă dată în ciobanul din sat. A sosit toamna şi furtunile, mai târziu şi gheţarii, care au întrerupt comunicarea cu insula Solovăţ pentru toată iarna. Luându-şi rămas bun de la stăpânul său, Teodor s-a îndreptat către ţinta călătoriei sale. În acest timp, părinţii lui, căutându-l mult şi fără folos peste tot, îl plângeau ca pe un mort.
Egumenul din Solovăţ şi obştea l-au primit cu dragoste pe străin. Neluând în seama sângele lui nobil, a fost orânduit printre ascultătorii ce se osteneau în mănăstire. Teodor îşi împlinea cu supunere toate îndatoririle încredinţate lui şi neslăbind în râvnă, a petrecut un an şi jumătate în ascultări grele. „Era uimitor să vezi – relata un cronicar al vieţii sale – cum acest tânăr, fiul unor oameni de neam nobil, educat în desfătări şi odihnă, se dedea la munci grele: tăia lemne, lucra pământul în grădină, căra pietre, ridica greutăţi în timpul pescuitului şi toate le făcea cu tragere de inimă, ba chiar şi la moară lucra cu sârguinţă. Se întâmpla ca el să sufere de la oameni mai puţin înţelepţi înjosiri şi bătăi, dar, imitându-L pe Hristos Dumnezeu, toate le îndura cu smerenie şi nimeni nu ştia al cui este şi de unde vine. În acelaşi timp, Teodor urmărea cu atenţie viaţa călugărilor din Solovăţ, şi-i uimea pe toţi prin hotărârea cu care căuta să-i urmeze, tăind de la sine plăcerile lumeşti; în sfârşit, aprinzându-se din ce în ce mai tare de focul dumnezeieştii iubiri, el a căzut la picioarele egumenului şi al obştei cu rugămintea să-l numere şi pe el în turma de oi cuvântătoare.
Cunoscându-i din purtare bunele lui intenţii, egumenul şi călugării au primit cu dragoste rugămintea lui. Teodor a fost tuns şi s-a numit Filip. Noul călugăr a fost dat sub ascultarea naşului său de călugărie, Ieromonahul Ioan, om de înaltă trăire duhovnicească, care fusese în tinereţile sale ucenicul preacuviosului Alexandru Svirski. Filip s-a instalat în chilia evlaviosului bătrân, deprinzând de la el toată virtutea. Ziua o petrecea în post şi ascultare, iar noaptea în rugăciune, uitând adeseori de somn. Ioan se bucura mult pentru ucenicul său, prezicând către fraţi viitorul lui: „Acesta va fi egumen în mănăstirea noastră“. Printre altele, Filip a fost numit supraveghetor al fierăriei mănăstirii; îndeplinea aici diferite munci grele, petrecea mai tot timpul în faţa focului, care îi aducea în minte focul gheenei. Dacă era trimis la brutărie, nu lenevea nici aici, ci cu bucurie căra apă şi lemne, venind la slujbele dumnezeieşti după prima bătaie a clopotelor. Domnul a preamărit smerenia ostenitorului: în catedrala Schimbării la faţă a Domnului şi acum se vede icoana Maicii Domnului, „Chipul Pâinii“, care i s-a arătat lui Filip pe când făcea ascultare la brutărie, aceasta însemnând că nu înălţimea slujirii, ci împlinirea cu inimă curată a ceea ce ni s-a încredinţat ne apropie pe noi de Dumnezeu; în sfârşit, a fost pus să facă ascultare în biserică şi ca paracliser aici de asemenea el s-a învrednicit de lauda, cinstea şi dragostea tuturor.
Dar Filip se temea fie şi de umbra slavei omeneşti, de aceea, în sufletul lui smerit, s-a născut dorinţa de liniştire în pustie. Astfel, el s-a retras din mănăstire în adâncul insulei, într-o pădure sălbatică, de nepătruns. Acolo, sleindu-şi trupul şi biruindu-şi cugetele viclene, s-a consacrat întru totul rugăciunii prin convorbire neîncetată cu Unul Dumnezeu. Prelungă şi grea a fost asceza lui. Deşi se obişnuise să cugete la Dumnezeu în liniştea pustiei, el s-a întors la mănăstire, ca să se nevoiască cu ceilalţi fraţi. Evlaviosul egumen se mângâia având un asemenea ucenic şi apropriindu-şi-l, şi l-a făcut locţiitorul său în diferite sectoare ale administraţiei. Filip era mâna lui dreaptă şi sprijinul bătrâneţilor lui. Cu dragoste sfioasă de fiu supus şi ascultător, îl ajuta pe bătrân în boală şi îl mângâia în necazuri. În anul 1548, simţindu-şi sfârşitul aproape şi văzând calităţile lui Filip, Alexei îi dădu de înţeles acestuia că dorinţa lui ar fi să-i transmită egumenia. Filip însă nici nu dorea să audă de funcţia care i se propunea; nici îndemnurile lui Alexei, nici rugăminţile fraţilor nu aveau asupra lui nici un efect. Lăudând în sinea sa smerenia celui ales, egumenul dorea mai aprig să învingă împotrivirea lui. Atunci, i-a chemat la sine pe călugări şi tot vorbindu-le despre bătrâneţile şi neputinţele sale, i-a întrebat: „pe cine aţi dori voi să aveţi egumen?“ Toţi, într-un glas, au răspuns că nimeni nu se poate asemăna cu Filip ca trăire, pricepere şi înţelepciune. Atunci Filip n-a mai putut să se împotrivească alegerii unanime.
Egumenul l-a trimis pe el cu câţiva fraţi la Novgorod, la arhiepiscopul Teodosie, cu o epistolie despre care aceasta fusese înştiinţat din timp. „De ce nu-l văd pe el printre voi?“ – i-a întrebat arhiereul, când i s-au prezentat singuri cu epistola, fără Filip. La întâlnirea care a avut-o cu Filip, arhiepiscopul Teodosie a apreciat la acesta o minte ascuţită şi luminată şi o bogată practică duhovnicească. Hirotonindu-l preot, i-a înmânat şi o cârjă de egumen. Primind de la arhiereu diverse obiecte de cult, iar de la mireni milostenie bogată, cei din Solovăţ, împreună cu noul egumen s-au întors la mănăstire.
Bătrânul egumen Alexei şi întreaga obşte a mănăstirii l-au întâmpinat solemn pe Filip pe punte şi făcând drumul crucii până la catedrală, l-au invitat înăuntru, poftindu-l să se aşeze pe locul său. După ce s-a citit gramata arhiepiscopului, noul egumen le-a dat fraţilor primul cuvânt de învăţătură şi le-a propus preoţilor şi diaconilor să se pregătească de dumnezeiasca slujbă. La 17 august 1548, Filip a slujit prima sa liturghie cu întreg soborul. Dar nici acum nu se hotărî să ia asupra sa toată răspunderea şi văzându-l pe Alexei că se simţea mai bine, l-a rugat pe bătrân să păstorească mai departe obştea, promiţându-i supunere deplină. Măcar că era împotriva voinţei sale, Alexei a luat din nou conducerea, iar Filip s-a retras în pustia lui iubită şi cu mult mai aspră ca înainte a fost înstrăinarea lui.
Aşa s-a mai scurs un an şi jumătate până ce Alexei s-a sleit de puteri. Filip a fost din nou chemat la conducerea mănăstirii. Înmormântându-l pe bătrân, la dorinţa celorlalţi călugări, Filip a luat din nou asupră-şi cârmuirea lor, nevoindu-se cu şi mai multă asprime, dând prin aceasta o pildă demnă de urmat nu numai prin cuvânt, ci şi prin faptă, depăşind prin nevoinţe pe oricare dintre fraţi.
Egumenia lui Filip a durat optsprezece ani, socotind din ziua când a fost numit, până ce a fost chemat la mitropolia Moscovei şi a toată Rusia şi s-a întipărit în memoria obştii mănăstirii Solovăţ; acolo cu adevărat aveau să strige pietrele, dacă oamenii cumva ar fi tăcut; întru toate s-a întipărit pecetea unei clarviziuni înţelepte în ceea ce priveşte buna organizare a obştii prezente şi viitoare. Stăpân gospodar, conducător blajin, povăţuitor înţelept în lucrarea duhovnicească – iată calităţile principale ale Sfântului Filip în calitate de egumen.
Pe timpul acela treburile mănăstirii se aflau într-o stare dificilă: numărul fraţilor se mărise iar mijloacele pentru întreţinere erau modeste; la acestea se adăuga şi faptul că după incendiul din 1538, mănăstirea nu reuşise încă să se refacă. Sursa principală de venit a mănăstirii era extragerea sării şi asupra acestui lucru şi-a îndreptat Filip atenţia, ridicând numărul instalaţiilor la şase. Buna voire a ţarului Ioan Vasilievici s-a manifestat prin aceea că din anul 1548 permitea vânzarea a 10 mii puduri de sare (în loc de 6 tone), fără taxe, şi din banii câştigaţi, s-au făcut cumpărăturile necesare mănăstirii.
Amenajând curtea de vite la 10 verste de mănăstire, pe insula Muxalima, Filip a îmbunătăţit hrana obştii, iar în pădure a înmulţit numărul cerbilor, ca din pielea lor să se facă îmbrăcăminte şi încălţăminte pentru călugări. Pregătindu-se să ridice clădiri din piatră, în locul celor din lemn care arseseră, el a înălţat o fabrică de cărămidă. A arătat locul de unde trebuie să se taie lemn pentru fabrică şi mănăstire, cu scopul nu numai de a tăia copacii, dar să şi cureţe locul, pentru a da posibilitatea să crească altă pădure. Se făceau drumuri prin păduri, dealuri şi mlaştini, contribuind astfel la popularea insulei; în mănăstire, a fost înfiinţată şi o moară, dar ca să poată să aducă cu roţile ei o cantitate suficientă de apă, egumenul a ales dintre cele 52 de iazuri ale insulei, pe cele mai potrivite ca loc şi calitate a apei şi, unindu-le prin canale, a îndreptat apa spre mănăstire, unde a săpat un iaz mare, care e cunoscut până azi sub numele de lacul sfânt şi care asigura mănăstirea cu apă potabilă. Pentru a indica intrarea în golf, în adâncimea căruia se afla mănăstirea Solovăţ, egumenul a rânduit să se facă un terasament şi pe el să se înalţe nişte cruci înalte. El a zidit în portul insulei Zaiaţ un chei de piatră cu casă de oaspeţi şi o trapeză, iar în mănăstire a ridicat clădiri cu două sau trei etaje pentru chilii.
Cu toate multele griji, Sfântul Filip nu s-a îndoit niciodată de mila şi ajutorul lui Dumnezeu, astfel că în 1552 a început să ridice catedrala mănăstirii cu hramul Adormirii Maicii Domnului şi un altar lateral cu hramul Tăierea capului Sfântului Ioan Botezătorul, precum şi o trapeză destul de încăpătoare. Neavând suficiente mijloace pentru a înfăptui aceste construcţii, egumenul s-a adresat din nou ţarului Ioan al IV-lea, cerându-i ajutor. Acesta a fost destul de darnic faţă de mănăstirea Solovăţ. El a dăruit mănăstirii în anul 1550 plasa Kolejâma, cu sate cu tot şi cu moşii, iar în anul următor, satul de pe litoralul Soroţc, unde la început fusese îngropat preacuviosul Savatie, lângă biserica Sfânta Treime. Pentru ridicarea catedralei Adormirii Maicii Domnului au fost chemaţi cei mai iscusiţi meşteri din Novgorod. În anul 1557, la praznicul Adormirii, Filip a avut fericirea să sfinţească catedrala. Sfârşind cu aceasta, neobositul egumen a anunţat obştea despre intenţia sa de a începe o nouă catedrală închinată Schimbării la Faţă a Domnului. Unii dintre fraţi s-au hotărât să-i prezinte egumenului temerile lor, spunându-i: „Părinte, mănăstirea suferă şi-aşa destule neajunsuri, visteria este săracă, suntem departe de oraşele mari! De unde vom lua aur pentru a ridica catedrala aceasta?“. „Fraţilor, le-a răspuns el, nădejdea în Dumnezeu nu este zadarnică; dacă îi va fi plăcută Lui lucrarea noastră, El în chip minunat ne va da din bogăţiile Sale şi casă în numele Lui cel Sfânt vom înălţa negreşit“.
Catedrala Schimbării la Faţă a Domnului a fost începută în anul 1558. Filip se străduia la construcţia acestei catedrale cu o râvnă deosebită. Toate se făceau sub supravegherea lui neobosită. Cu mâinile sale a luat parte la ridicarea acestui sfânt locaş şi prin propriul îndemn stârnea râvna lucrătorilor. Ţarul a fost ctitorul acestui sfânt locaş, în anul 1558 donând pentru construcţie 1000 de ruble, iar în anul 1559 a uşurat transportul sării şi cumpărarea diferitelor resurse pentru mănăstire, fără taxă. Cu toate că Filip nu sfârşise încă de construit biserica, el a procurat din timp unele obiecte care aveau să le slujească: vitralii pentru ferestre, vase de cult, cărţi, veşminte, icoane, materiale scumpe, sfeşnice din argint, cădelniţe, iar în pridvor, în partea de răsărit a săpat pentru sine mormântul.
Sfântul Filip trebuia să se ocupe şi de ordinea interioară în conducerea plaselor. În acel timp, mănăstirea Soloveţ avea în proprietate multe plase şi dispunea de o gramată care îi dădea dreptul conducerii mănăstirii să judece toate treburile în afară de crime. Prima grijă a egumenului era să întocmească corespunzător cu cerinţele timpului, administrarea plaselor. El numea dintre bătrânii mănăstirii un vechil, un chelar şi un delegat, asigurând întreţinerea lor din încasările obştei. Alcătuia reguli noi pentru procedura de judecată şi strânsul obligaţiilor, în măsurile de bună rânduială prescrise de Sfântul Filip pentru întreţinerea unei bune moralităţi la sate se putea vedea cunoaşterea nevoilor locuitorilor, precum şi grija pentru bunăstarea lor. El se străduia să înlăture lenea, dorea ca toţi să fie încă de mici copii deprinşi cu munca, având fiecare o preocupare. Desrădăcinând din viaţa oamenilor şi alte vicii, ca beţia şi jocurile de noroc practicate pe atunci, el le-a interzis, ameninţându-i cu pedepse aspre, până la alungarea din satele mănăstirii.
În optica egumenului totul era prevăzut: ce lucrări şi când trebuiau împlinite, cu ce seminţe urmau să fie însămânţate câmpurile; în toate satele era permis ţăranilor să dobândească sare timp de 160 de nopţi şi pentru aceasta li se eliberau 600 de stânjeni de lemne. Iată în ce amănunte intra grijuliul egumen, ştiind că va da socoteală pentru fiecare suflet încredinţat lui. Făgăduind că îi va mulţumi pe cei nedreptăţiţi, el a propus ca fiecare să-i prezinte personal nemulţumirea sa, neameninţând pe nimeni cu pedepse grele.
Înlăuntrul mănăstirii, Sfântul Filip a introdus meserii necesare obştii pentru întreţinerea numărului mare de fraţi, care primeau, potrivit rânduielilor de trai în comun, hrană şi haine. Pentru îngrijirea medicală a călugărilor bolnavi, precum şi a închinătorilor şi meşteşugarilor, egumenul a ridicat o bolniţă, unde ei aflau odihnă pentru ostenelile lor şi mângâiere în suferinţe. Din dragostea ce o nutrea faţă de pustnicie, voind să uşureze şi altora nevoinţele ascetice, el a zidit o sihăstrie în adâncul pădurilor, iar pe insula Iepurelui a ridicat un schit cu chilii şi cu un paraclis.
Egumenul le era pildă tuturor şi, cu toate multele griji şi greutăţi din activitatea lui, el nu slăbea în nevoinţele călugăreşti şi chiar ascetice. Ca şi mai înainte, îşi istovea trupul prin post, omorând în sine orice senzaţie cât de mică de poftă şi plăcere. Cuvântul lui era îndulcit cu sarea poveţelor şi a ungerii duhovniceşti, el încă mai continua să caute înţelepciunea în tăcerea adâncă şi, pe măsură ce se elibera de treburile sale, îi plăcea să se adâncească în desimea pădurii, într-un loc care şi acum este cunoscut sub denumirea de „Pustia lui Filip“. Aici, în singurătate, se deda la post, rugăciune şi cugetare la Dumnezeu. Aşa trecând de la o lucrare la alta, ridicându-se de la o virtute la alta, mişca inimile mult mai bine decât cu cuvântul, cu puterea dragostei cu mult mai mult decât cu autoritatea. Iată o pildă de înaltă trăire duhovnicească a fraţilor sub îndrumarea lui Filip. În 1561, o puternică furtună pe mare a sfărâmat 15 luntrii aparţinând mănăstirii, pline cu var, înecându-se mulţi oameni. Dintre ei, călugării Vasian şi Iona, mirenii Ioan şi Longhin au fost preamăriţi de Dumnezeu prin neputrezirea moaştelor şi cu darul facerii de minuni.
Vestea despre înţelepciunea şi binefacerile egumenului din Solovăţ s-a răspândit în toată Rusia. De peste tot locul curgeau milosteniile, din partea ţarului şi a poporului pentru amenajarea mănăstirii. Dar cele mai bogate daruri şi contribuţii erau neînsemnate în comparaţie cu acelea ale Ionovilor. Groznâi era cel mai râvnitor colaborator, datorită deosebitei simpatii ce o avea faţă de Sfântul Filip.
Stimându-l pe egumenul din Solovăţ, ţarul îl chema la Moscova pentru probleme bisericeşti însemnate. Sunt cunoscute călătoriile lui în capitală – una, în anul 1550 în legătură cu alcătuirea codului de legi şi alta, în anul 1551, în legătură cu sfatul pentru deschiderea eparhiei din Kazan şi preacinstirea sfinţilor din Biserica Rusă. La sfântul egumen erau trimişi cei rătăciţi de la credinţă, pentru îndrumare şi povăţuire, chiar şi cei căzuţi în dizgraţie, care atrăseseră asupra lor mânia ţarului.
În 1554, după hotărârea adunării soborniceşti, a fost trimis în mănăstirea Solovăţ fostul egumen al lavrei Froiţa, Artemie, învinuit de complicitate cu ereticul Başkin. Filip a fost sfătuit să-l ţină pe Artemie într-o detenţie strictă; să-i numească un duhovnic de nădejde, să-l povăţuiască şi să-l înţelepţească, să-i trimită cărţi numai dintre acelea pe care le va desemna adunarea, iar despre purtarea lui să fie înştiinţată conducerea eparhială a locului, adică episcopului Novgorodului. Mai târziu, a fost trimis în Solovăţ, Silvestru, duhovnicul lui Ioan cel Groaznic, în călugărie cu numele Spiridon, care aici şi-a săvârşit viaţa în sfinţenie şi fiind mult preţuit de Filip, care nu lua aminte la dizgraţia ţarului.
Dar toată viaţa sfântului Filip, atât de activă – educaţia în casa părintească, slujirea la curtea ţarului, retragerea din lume, sărăcia şi ascultarea de bunăvoie în mănăstire, slujirea ca egumen – toate aceste activităţi atât de deosebite între ele au fost numai o pregătire. Cunoscându-l pe Sfântul Filip încă din anii de copilărie şi cinstindu-l în calitate de egumen, ţarul îi pregătea cea mai înaltă treaptă în ierarhia Bisericii Ruse – mitra albă de mitropolit, în timp ce Pronia dumnezeiască îi împletea cununa de mucenic.
Mitropolitul Macarie a păstorit Biserica Rusă timp de 21 de ani şi s-a stins din viaţă în decembrie 1563. I-a urmat Atanasie, dar nu a stat la cârma mitropoliei mai mult de doi ani, la 16 mai 1566, retrăgându-se la mănăstirea Ciudov. După el a fost ales arhiepiscopul din Kazan, Gherman, dar a petrecut numai două zile în palatul mitropolitan, căci pentru discuţiile semeţe ce le-a avut cu Ivan cel Groaznic, a fost alungat din scaun. Alegerea lui Ivan s-a oprit asupra lui Filip. Cu o gramată specială l-a chemat la Moscova „pentru sfat duhovnicesc“. Această chemare nu l-a uimit pe egumenul din Solovăţ, pentru că mai fusese chemat la Moscova şi cu alte ocazii, dar călătoria ce avea s-o facă îi părea istovitoare acum. La bătrâneţe (avea 60 de ani), Filip, desigur, nu dorea să se expună neplăcerilor prilejuite de călătoriile îndepărtate. Dacă el ar fi ştiut că în viaţa aceasta nu îi va mai fi dat să-şi vadă mănăstirea unde atât de paşnic s-au scurs zilele lui, întristarea i-ar fi fost şi mai amară. Vestea despre plecarea egumenului i-a mâhnit mult pe fraţi. Dar el îşi mângâia turma cu Hristos, sfătuindu-i pe dânşii să-şi pună nădejdea în Domnul, în ajutorul Maicii Domnului şi în mijlocirea preacuvioşilor Zosima şi Savatie; să se îngrijească de mântuirea lor şi să respecte tradiţiile mănăstireşti. Pentru ultima dată sfântul Filip a slujit Sfânta Liturghie în mănăstirea Solovăţ, i-a împărtăşit pe călugări cu Sfintele Taine şi, după o masă de despărţire, a urcat în corabie.
Sfântul Filip s-a îndreptat în calea sa către capitală prin Novgorod. Auzind de sosirea egumenului din Solovăţ, oamenii îi ieşeau în întâmpinare cu daruri şi cuvinte de bunvenit. Auzind de mânia ţarului, ei îl rugau pe Sfântul Filip, zicându-i: „Părinte, fii mijlocitorul nostru înaintea ţarului şi pentru ţara ta“. Petrecând câteva zile la catedrala Sfânta Sofia, egumenul şi-a urmat apoi drumul. Ţarul l-a întâmpinat cu mare cinste şi pe ocolite a început să lege cu dânsul o discuţie despre scopul chemării lui la Moscova. Prieteneşte i-a mărturisit greutăţile întâmpinate în alegerea întâistătătorului, i-a înfăţişat în cuvinte din Sfânta Scriptură situaţia Bisericii aflată fără de păstor şi în încheiere l-a anunţat că după voia lui împărătească şi a adunării sinodale, Filip trebuie să fie mitropolit. Această discuţie s-a purtat în prezenţa arhiereilor şi a boierilor; şi cu toţii l-au recunoscut ca vrednic să ocupe scaunul de mitropolit a toată Rusia. Smerit, egumenul s-a mirat mult şi, printre lacrimi, i-a spus lui Ivan: „Nu, milostive ţar, nu mă despărţiţi pe mine de pustia mea, nu pune pe mine povară ce nu aş putea duce. Dă-mi drumul, pentru Dumnezeu, te rog, dă-mi drumul şi nu încredinţa cetăţii celei mici povara celei mari“. Ţarul însă era de neînduplecat şi a poruncit atunci arhiereilor şi boierilor să-l convingă pe egumen să nu se împotrivească chemării dumnezeieşti şi voinţei ţarului.
Filip s-a învoit să primească demnitatea de mitropolit, dar cu condiţia să fie lichidată „opricina“. Suspicios, ţarul despărţise de la pământul Rusiei un lot mare numit „opricina“ şi îl încredinţase drujinei sale personale, care nu avea nimic cu „zemşcina“. Filip a anunţat că dacă nu se va desfiinţa opricina şi nu se vor uni din nou pământurile Rusiei, el nu va fi niciodată mitropolit. O astfel de discuţie a lui Filip cu arhiereii n-a putut să-i placă lui Ivan, ba şi opricinicii, de la bun început, au intrat în vrăjmăşie cu denunţătorul lor. De data aceasta, ţarul şi-a mai înmuiat mânia şi a poruncit, aşa cum este consemnat într-o gramată, „ca arhierii, arhiepiscopii şi episcopii să-i spună lui Filip să nu-i mai amâne cererea şi să nu se amestece în treburile curţii şi ale opricinei“.
Sfântul Filip a cedat în faţa voinţei ţarului şi a fost sfinţit mitropolit al Moscovei şi a toată Rusia la 25 iulie 1565. Primind din însăşi mâinile ţarului cârja de arhipăstor, în cuvântarea sa l-a rugat pe ţar să fie milostiv şi blând, să nu asculte de clevetitori şi linguşitori şi să ia aminte că „pentru un monarh, dintre toate biruinţele cea mai bună pe care o va avea asupra supuşilor săi va fi iubirea copleşitoare“. Toţi cei cu inimă bună erau încântaţi, chiar şi Ivan părea să fie mişcat; l-a felicitat bucuros pe Filip, dând o masă în palatele împărăteşti. Prima grijă a noului mitropolit a fost să hirotonească un episcop pentru eparhia din Poloţk, înfiinţată în anul 1563. Primul episcop din Poloţk s-a săvârşit din viaţă înainte de a se urca Filip în scaunul mitropolitan, în locul lui a fost numit episcopul de Suzdal, Atanasie, care mai întârziase în Moscova, aflându-se pe lângă mitropolit, slujind împreună, la 10 decembrie, pentru a sfinţi pridvorul catedralei Bunavestire, în prezenţa ţarului şi a ţarevicilor. Sfântul Filip a aflat că în oraşul Poloţk numărul preoţilor nu era îndeajuns, astfel că el a trims din Novgorod treizeci şi trei de preoţi şi diaconi.
Cu toate că avea o activitate rodnică, Filip nu s-a despărţit însă cu sufletul său de pustia îndrăgită. Pentru sufletul său smerit şi iubitor de Dumnezeu, viaţa această zgomotoasă era destul de greu de suportat; în ceasurile de răgaz, îşi zicea: „Ce s-a întâmplat cu tine, sărmane Filipe! Oare îţi era puţin conducerea mănăstirii? Tu ai dorit şi mai mult; priveşte acum pe ce ai schimbat partea ta cea binecuvântată! De la aşa o linişte la ce osteneli te-ai dedat; de la aşa o linişte neînviforată, în ce prăpastie s-a îndreptat corabia sufletului tău! Dar ce-a trecut nu mai poţi să întorci cu nimic, facă-se, dar, voia lui Dumnezeu. Savatie şi Zosima, nu mă lipsiţi pe mine de ajutorul vostru, nu îngăduiţi ca eu să-mi uit voturile!“.
În curtea mitropoliei, el a ridicat şi înfrumuseţat în chip minunat o catedrală în cinstea Făcătorilor de minuni din Solovăţ, în care îi plăcea să se roage cu deosebită râvnă în ceasurile de mâhnire. Scumpe erau pentru el toate cele care îi aminteau de mănăstirea Solovăţului. Cu ce bucurie l-a întâmpinat pe ieromonahul Spiridon, care venise de acolo şi adusese pentru ţar şi mitropolit părticele din moaştele sfinţilor şi agheazmă, dar şi cu ştirea că biserica Schimbării la Faţă e terminată şi sfinţită. În anul 1568, sfântul Filip a dat însărcinări ca iazul să fie terminat, căci în timpul aflării sale în Solovăţ nu reuşise să fie săpat.
Nu în zadar sufletul sfântului Filip tânjea după viaţa paşnică din Solovăţ. Deasupra capului lui se adunau nouri negri; în ianuarie, ţarul s-a mutat din Kremlin în palatul său întărit de oprinici şi a nimerit cu totul în mâinile acestor călăi; în această tăcere apăsătoare, toţi sperau că se va auzi glasul salvator al lui Filip. Nădejdea ce şi-au pus-o în acest bărbat drept nu le-a fost deşartă. La început, în cuvântări către episcopi, mitropolitul îi îndemna să aibă duh de jertfă şi îşi exprima dorinţa ca ei într-un singur gând să încerce a linişti sufletul agitat al ţarului. Dar între ei nu s-a realizat o înţelegere deplină şi nici nu s-au găsit dintre aceia care să fie hotărâţi ca împreună cu Filip să se expună cu mărime de suflet primejdiei, primind asupra lor mânia ţarului. Filip însă nu s-a înfricoşat şi, chiar şi fără sprijin din partea lor, a împlinit singur această faptă de bărbăţie care l-a şi preamărit pe el. El nu scăpa nici un prilej să-i vorbească ţarului, mai întâi confidenţial, iar apoi şi cu martori, demascând fărădelegile săvârşite de opricinici în numele ţarului.
Iată una dintre aceste discuţii din care rezultă limpede caracterul ţarului şi al mitropolitului. Mitropolitul îi amintea lui Ivan că, fiind învestit cu puterea cea mare, trebuie să-L cinstească pe Dumnezeu în mod deosebit: cu smerenia care i se cuvine unui bărbat, cu blândeţea care-i specifică dumnezeirii; căci împărat cu adevărat se socoate acela care are stăpânire de sine, nu se supune poftelor sale, îşi struneşte mintea, şi nicidecum acela care, prin purtările lui, tulbură împărăţia.
Ţarul a răspuns cu mânie: „ce ai tu, călugăre, de te amesteci în sfatul nostru împărătesc? Oare nu ştii că ai tăi doresc să mă înghită?“
– Nu te amăgi în zadar cu spaime neîntemeiate – îi răspunse Filip – după alegerea sfântului Sinod şi cu îngăduinţa ta, eu sunt păstorul Bisericii lui Hristos, de aceea noi trebuie să ne îngrijim împreună de bunăstarea şi pacea creştinilor pravoslavnici.
– Un singur lucru îţi spun, cinstite părinte, să taci – a strigat ţarul – iar apoi pe noi binecuvântează-ne după dorinţa noastră.
– Tăcerea noastră – a continuat arhiepiscopul – acoperă de păcat sufletul tău şi pricinuieşte moarte tuturora; un cârmaci rău distruge toată corabia. Dacă noi vom urma voinţei noastre omeneşti, ce vom răspunde în ziua venirii Domnului, eu şi aceşti fii pe care mi i-a dat?“. Pe lângă acestea, Sfântul Filip i-a amintit ţarului cuvintele Domnului despre dragostea dintre credincioşi.
Ţarul s-a liniştit treptat şi a răspuns cu un citat din Sfânta Scriptură: „Stăpâne sfinte! S-au sculat asupra mea prietenii mei şi cei apropiaţi departe de mine au stătut şi cei ce-mi voiau mie rele căutau sufletul meu“.
– Împărate, – îi vorbea sfântul cu bărbăţie – deosebeşte adevărul de viclenie; primeşte-i pe cei cu sfat bun, iar nu pe cei linguşitori. E păcat să nu mustri pe cei ce păcătuiesc şi pe cei ce au zdruncinat unitatea împărăţiei! Tu eşti pus de Dumnezeu să-i judeci pe oameni, iar nu să faci din tine un tiran. Demască-i pe cei care grăiesc către tine neadevărul şi înlătură-i de la tine ca pe nişte mădulare bolnave, dar pe oamenii tăi păstrează-i în unire. Dumnezeu sălăşluieşte numai acolo unde este dragoste nefăţarnică şi deplină.
– Filipe, a strigat din nou ţarul, nu te împotrivi împărăţiei mele, ca nu cumva să te ajungă şi pe tine mânia mea, sau renunţă la rangul tău!
Sfântul cu blândeţe îi răspunse: „Eu nu m-am folosit pentru atingerea acestui scop nici de rugăminţi, nici de mijlocitori şi nici de mită. De ce m-ai lipsit pe mine de pustie şi de părinţi? Dacă stărui în a încălca legile, fă ce vrei, dar acum când a sosit ceasul pentru mine ca eu să dau dovadă de bărbăţie, nu există scuze ca să mă retrag!“.
După asemenea confruntări, ţarul era de obicei mâhnit şi îngândurat. Opricinicii mânioşi, Maliuta Scuratov şi Vasili Ujreaznoi ştiau să se folosească de starea aceasta sufletească a ţarului şi aţâţau şi mai mult mânia acestuia asupra viteazului demascator. Opricinicii i-au înfricoşat pe toţi. Unii dintre dregătorii de prim rang veneau la mitropolit şi cu lacrimi cereau apărare. Filip îi întărea pe cei mâhniţi şi îi liniştea ca un părinte iubitori de copii: „fiii mei, să nu vă mâhniţi. Dumnezeu nu va îngădui să fim ispitiţi peste puterile noastre şi nu ne va lăsa să pierim până în sfârşit! Aici vă sunt pregătite vouă cununi. Aici şi mie îmi e rânduită o faptă fericită! Apostolul îmi spune: dacă veţi privi la faţă, veţi săvârşi păcatul. David mă înarmează pe mine zicându-mi: am vestit înaintea împăraţilor mărturiile Tale şi nu m-am ruşinat. Voi sunteţi acuma aleşii lui Dumnezeu. Iată securea sade la rădăcină, dar nu vă înspăimântaţi, luând aminte că nu fericirile pământeşti, ci pe cele cereşti ni le-a făgăduit nouă Dumnezeu. Eu mă bucur că pot să sufăr pentru voi; voi sunteţi răspunsul meu înaintea lui Dumnezeu, voi sunteţi cununa mea de la Dumnezeu“.
În aceste cuvinte se auzea vocea marilor bărbaţi ai Bisericii lui Hristos. Prin ele s-a pronunţat un suflet curat şi sfânt, care se pregătea să sufere pentru adevăr. La puţin timp după acesta, pe 21 martie, în duminica din mijlocul postului, când mitropolitul se afla în catedrala Adormirii pe locul arhieresc, a intrat în biserică Ivan cu opricinicii săi. Ţarul şi suita lui erau cu cuşme negre şi înalte şi sutane negre de sub care se iveau culorile aprinse şi aurii ale caftanelor. Ţarul s-a apropiat de arhiereu aşteptând binecuvântarea. De trei ori a aplecat capul, dar Sfântul Filip parcă neluându-l în seamă, nu-şi abătea privirile de la icoană, în final, boierii au prins glas, spunând: „Sfinte părinte, ţarul Ivan Vasilievici a toată Rusia cere binecuvântarea ta“.
Privind la Ivan, mitropolitul a răspuns: „Majestatea voastră! Pe cine aţi pizmuit denaturând rangul de ţar? Nu te-am rugat să pui capăt unei asemenea purtări, dar mai ales să-i îndepărtezi pe linguşitori? De când soarele luminează pe cer nu s-a pomenit ca binecredincioşii ţari să-şi tulbure propria împărăţie! Dreptatea ţarului stă în judecată, după cuvântul Scripturii, iar tu faci nedreptate poporului tău, atunci când ar trebui să fii pildă de bună cuviinţă. Cât au de suferit pravoslavnicii! Tătarii şi păgânii păstrează legea şi justiţia, dar la noi acestea nu mai sunt; peste tot întâlnim îndurare, numai în Rusia nu este milă nici faţă de oamenii nevinovaţi. Noi aici aducem Domnului jertfă nesângeroasă, dar în afara altarului se varsă sânge de creştin nevinovat. Mă întristez nu pentru cei care, vărsându-şi sângele nevinovat, s-au asemănat cu sfinţii mucenici, nu, ci sufăr pentru sărmanul tău suflet. Cu toate că eşti preacinstit de toţi, dar eşti un om de nimic şi Domnul le va cere pe toate din mâna ta.“
Ivan proferă ameninţări, lovind cu toiagul în podea, ameninţă cu mâna, spunând: „Filipe, poţi tu oare să te împotriveşti împărăţiei noastre? Vom vedea cât eşti tu de statornic în tăria ta!“
– În zadar, ţarule, – îi răspunse dreptul – te gândeşti să mă înspăimânţi, supunându-mă la chinuri; eu sunt străin şi trecător pe acest pământ, ca şi toţi părinţii noştrii; eu lupt pentru dreptate şi nici un chin nu mă va sili să tac.
Moartea lui Filip era de acum hotărâtă, cu toate că ţarul Ivan nu se grăbea să pună mâna pe el. S-au deschis mari posibilităţi pentru clevetitori. Chiar şi în biserică, în timpul întâlnirii fatale, citeţul catedralei i-a adus sfântului părinte învinuiri ticăloase. Mai târziu, el s-a căit şi a recunoscut cu lacrimi că a procedat astfel de frică şi pentru că fusese pus la cale. „Hristos să fie milostiv cu tine, iar tu, la rândul tău, iartă-l pe acela care te-a îndemnat la rău“, îi răspunse mitropolitul.
Din momentul acesta, Ivan evita să mai dea ochii cu mitropolitul. Simţind acest lucru, imediat după neînţelegerea cu ţarul, Filip s-a mutat din Kremlin pe uliţa Nikola, la mănăstirea Sfântul Nicolae cel Vechi, unde a şi trăit până la sfârşitul arhipăstoririi sale. Evenimentele din 28 iulie l-au mâniat la culme pe ţarul Ivan. Mitropolitul slujea la mănăstirea Novodevicievska, săvârşind calea crucii în prezenţa ţarului. Drumul crucii a ajuns la sfintele porţi, iar mitropolitul s-a oprit pentru citirea Sfintei Evanghelii; când s-a întors către popor ca să spună „Pace vouă“, deodată a văzut un opricinic în spatele ţarului îmbrăcat în tafta tătărească. Sfântul, în aceeaşi clipă i-a spus lui Ioan: „nu ţi se cuvine ţie, împărate, să îngădui obiceiul agarenilor, să stea în timpul Evangheliei cu capul acoperit.“
– Cum aşa? Cine a îndrăznit? – a întrebat Ivan.
– Cineva din drujină (suita) ta, i-a răspuns Filip.
Ţarul s-a uitat, dar între timp, cel vizat a reuşit să-şi ia taftaua. Atunci, Ivan, în mânia sa, l-a numit pe Filip mincinos şi răzvrătit şi s-a jurat să-l demaşte pe el în toate.
Au început cercetările. Pe boierii prieteni mitropolitului i-au luat sub pază şi i-a supus la chinuri, dar în felul acesta n-a obţinut nici o învinuire la adresa sfântului bărbat. După aceea i-a trimis în mănăstirea Solovăţ pe neprietenii lui Filip: episcopul Pafnutie şi arhimandritul Teodosie, cneazul VasileTemkinâm, diaconul Pirov şi un convoi militar. Cei trimişi împărţeau călugărilor bani, făgăduinţe şi mai pe urmă ameninţări, dar toate erau în zadar; nimeni nu se încumeta să dea mărturie mincinoasă. Atunci Pafnutie, recurgând la viclenie, l-a ademenit pe egumenul Paisie, iar la rândul său, Paisie a atras vreo câţiva călugări şi cu toţii s-au grăbit la Moscova, ca să uneltească împotriva sfântului fel de fel.
Ţarul a poruncit să se adune în catedrala Adormirea Maicii Domnului boierii şi episcopii la judecată deschisă împotriva mitropolitului. În faţă acestei adunări, Filip a apărut îmbrăcat în veşminte arhiereşti. După citirea acuzaţiilor, s-au oprit să-l asculte pe cel învinuit, dar mitropolitul, socotind că e inutil să se apere, s-a adresat ţarului cu următoarele cuvinte: „Împărate! În zadar crezi că eu mă tem de tine sau de moarte. Aflându-mă în pustie încă din copilărie, eu mi-am păstra până acum cinstea şi fecioria. Astfel eu voi să-mi sfârşesc viaţa şi să-mi încredinţez sufletul Domnului, Judecătorul meu şi al tău. Prin moarte doresc să las după mine amintirea că am murit ca un mucenic, fiind nevinovat, decât a unui om care ar putea să spună că, pentru a supravieţui, mitropolitul a răbdat judecată strâmbă şi umilinţe.“
Spunând acestea, mitropolitul a început să-şi scoată de pe el veşmintele, dar ţarul l-a oprit, spunându-i că trebuie să aştepte hotărârea judecăţii şi să nu-şi fie sieşi judecător.
Peste trei zile, la 8 noiembrie, l-a rugat să slujească Sfânta Liturghie în catedrala Adormirii Maicii Domnului. Când, îmbrăcat în veşminte arhiereşti, Sfântul Filip se afla în faţa altarului, s-au deschis cu mult zgomot uşile catedralei şi cu o gloată de opricinici a pătruns boierul Alexei Danilovici Basmanov. Acesta a poruncit să se citească sulul pe care îl ţinea în mâini. Terminând de citit, opricinicii s-au năpustit cu ură asupra sfântului, rupând de pe el sfintele veşminte. Mitropolitul nu s-a tulburat, ci încet şi liniştit s-a adresat către popor: „fiilor, întristat este sufletul meu că trebuie să mă despart de voi, dar eu toate le îndur pentru Biserica lui Hristos. A sosit clipa când ea se va văduvi, iar pe păstori, ca pe cei vânduţi, îi va scoate din rang“. Aruncând pe el o dulamă murdară şi ruptă de călugăr simplu, opricinicii l-au scos din catedrală, bătându-l peste spinare, l-au suit în car şi l-au scos din Kremlin. Uliţa îngustă a lui Nicola a fost închisă de gloate, aşa că tristul convoi se mişca greu. „Fiilor, – spunea către dânşii – am făcut tot ce mi-a stat în puteri, şi dacă n-ar fi fost dragostea pe care v-o port, nici o singură zi n-aş fi rămas aici; nădăjduiţi în Domnul!“
Pe sfânt l-au dus la mănăstirea Arătarea Domnului, iar oamenii tulburaţi s-au împrăştiat pe la casele lor.
A doua zi, l-au dus pe Filip la mitropolie în aceeaşi batjocură. Aici se afla ţarul împreună cu episcopii şi opricinicii. Aici dreptul l-a întâlnit şi pe succesorul său, în persoana egumenului din Solovăţ, Paisie, care clevetise la adresa sa. A privit cu compătimire pe omul orbit de ambiţie, amintindu-i că sămânţa rea nu aduce roade bune. Pe Filip l-au făcut vinovat de multe crime şi printre altele şi de vrăjitorie. Dreptul stătea între denunţătorii săi ca „un miel între lupi“ şi pentru ultima dată şi-a înălţat glasul:
„Preacinstite împărate! Pune capăt fărădelegilor tale! Adu-ţi aminte de ţarii de dinaintea ta, strămoşii tăi: ei făceau mult bine şi pentru aceea noi îi pomenim şi după moarte, iar asupra acelora care au dorit să stăpânească cu răul şi minciuna şi acum mai atârnă blestemul. Înţelepţeşte-te, urmează-i pe monarhii sfinţi; moartea e neîndurătoare şi cu ţarul, ca nu cumva el să se înalţe, ci să ia aminte când se urcă pe tron că este pământ şi pulbere şi iarăşi se coboară în aceeaşi pulbere şi pământ“.
Ţarul a făcut semn opricinicilor şi ei l-au dus pe Filip într-o temniţă îngustă, murdară şi umedă, l-au încătuşat la mâini şi la picioare şi l-au pus în butuci, împovărându-l cu lanţuri grele de fier. Un braţ de paie îi servea de aşternut. Paznicii cei răi au vrut să-l extermine prin nemâncare. După o zi sau două, ţarul a trimis sfetnici să vadă ce se petrece cu cel întemniţat. Spre uimirea lor, l-au găsit pe Filip fără de butuci, stând în rugăciune iar când i s-a relatat acest lucru lui Ivan, ţarul a exclamat: „Vrăji, duşmanul şi trădătorul meu a făcut vrăji!“.
Interzicând să se vorbească despre aceasta, Ivan a poruncit să închidă cu cel întemniţat şi un urs flămând. Dimineaţă, singur s-a dus acolo şi s-a încredinţat că sfântul se află nevătămat în rugăciune, iar ursul stătea tolănit într-un ungher. Nici de data aceasta nu s-a înmuiat inima ţarului, rostind din nou cuvintele: vrăji, vrăji! după care a plecat nu înainte de a porunci să-l mute pe întemniţat în mănăstirea Sfântul Nicolae cel vechi. Această mănăstire a servit la întemniţarea Sfântului Filip şi pentru întreţinerea lui s-au stabilit câte patru altâni pe zi.
Ivan şi-a revărsat mânia asupra neamului Colâcev; până la a zecea rudă, unul după altul au murit în chinuri şi pedepse. Unul dintre ei se bucura de o dragoste deosebită din partea lui Filip. Acesta era nepoţelul lui, fiul fratelui mai mic. El a murit numai din cauză că era ruda celui întemniţat. După bătăi înfiorătoare, i-au tăiat capul şi apoi l-au adus lui Ivan. Ţarul a poruncit să i se arate capul lui Filip, spunând: „iată capul rudeniei tale, vrăjite tale nu i-au fost de ajutor“. Sfântul Filip a luat darul groaznic cu un respect deosebit, a pus capul însângerat dinaintea sa, a făcut o închinăciune înaintea acestuia până la pământ şi cu lacrimi a sărutat capul, spunând: „Fericiţi sunt acei ce i-ai ales şi i-ai primit, Doamne, pomenirea lor din neam în neam“, şi l-a înapoiat celui ce i l-a adus.
Poporul continua să se îmbulzească de diminineaţa până seara în jurul mănăstirii Sfântului Nicolae. Atunci Ivan a poruncit să-l ducă pe întemniţat din Moscova în mănăstirea Tversk-Oroci. Tare anevoioasă i-a fost călătoria Sfântului Filip. Slab apărat de gerul iernii, în îmbrăcămintea sărăcăcioasă, el suferea de foame, precum şi de neîncetate jigniri din partea supraveghetorului Stepan Kobâlin. A ajuns la noul său loc de întemniţare pe jumătate mort. Mucenicia lui se apropia de sfârşit. Dreptului îi mai rămăsese să primească cununa de mucenic. În decembrie 1569, Ivan cel Groaznic a pornit cu drujina (oşteni ce-i asigurau securitatea ţarului) spre Novgorod. Drumul trecea prin Tver. Înainte de a intra în oraş, Ivan l-a trimis pe cel mai fioros dintre opricinicii săi – Maliuta Scuratov – la Filip, chipurile, să-l binecuvânteze! Filip însă l-a recunoscut pe oaspetele înfricoşător şi a înţeles de ce anume a venit, dar nu şi-a manifestat uimirea şi nici nu şi-a pierdut liniştea sufletească. Maliuta s-a apropiat de el şi plecându-se cu vicleşug, i-a spus: „Sfinte Stăpâne, dă binecuvântare ţarului pentru a merge în Novgorod.“ Filip i-a răspuns: „împlineşte ceea ce ai de împlinit şi nu profana cele sfinte“. Apoi, îndreptându-şi privirea către sfânta icoană, a rostit ultima sa rugăciune de pe pământ: „Stăpâne Doamne, Atottiitorule, primeşte sufletul meu cu pace; trimite din slava ta cerească înger de pace, care să mă ducă pe mine la Dumnezeirea în Trei ipostasuri, pentru ca să nu mă oprească în cale, cu puterile lui, căpetenia întunericului. Nu mă ruşina în faţa îngerilor Tăi şi numără-mă pe mine în ceata celor aleşi, că binecuvântat eşti în veci. Amin!“.
În aceeaşi clipă, Scuratov i-a astupat Sfântului gura cu o pernă, sufocându-l. Apoi, grăbindu-se să iasă din chilie, a început să-i certe pe stareţ şi pe comisar (supraveghetor), spunând că Filip a murit din cauza căldurii prea mari din chilie. Cu toţii erau înspăimântaţi. Opricinicul a poruncit să se sape o groapă adâncă în spatele altarului bisericii şi acolo au coborât trupul dreptului, care nici nu se răcise, astupându-l cu pământ. Aceasta s-a întâmplat la 23 decembrie 1569.
De îndată ce sufletul celui drept s-a mutat în cereştile locaşuri, ca să primească de la Hristos cununa mucenicească, judecata lui Dumnezeu n-a întârziat să vină asupra prigonitorilor şi clevetitorilor sfântului. Câteva zile mai târziu, Maliuta Scuratov a fost grav rănit; asprul comisar Kobâlin a fost tuns în monahism împotriva voinţei sale şi închis în insula de piatră. Iubitorul de slavă, Paisie, a fost trimis la Valaam. Monahii din Solovăţ, care au slujit ca martori mincinoşi, au fost trimişi pe la diferite mănăstiri, iar în drum spre acestea, unii dintre ei au murit din cauza unor boli grele, alţii şi-au ieşit din minţi. Dintre episcopii aserviţi lui Ivan, Pimen din Novgorod a fost trimis în Tuia, murind în închisoare, iar Filotei din Riazan a fost lipsit de arhierie. Ivan cel Groaznic nu şi-a mai găsit liniştea până la sfârşitul vieţii sale, fiindu-şi singur sieşi pedeapsă.
În anul 1591, în timpul ţarului Teodor Ivanovici, moaştele Sfântului Filip au fost mutate la mănăstirea Solovăţ, unde se află şi în prezent, în pridvorul catedralei Schimbarea la Faţă, păstrându-se şi acum inscripţia pe o tablă albă din piatră: anul 7078, s-a săvârşit mitropolitul Filip în Tver, la 23 decembrie, în anul 7099 moaştele lui Filip sunt mutate la mănăstirea Solovăţ şi îngropate în ziua de 8 august.
În acest mormânt, pregătit chiar de Filip, s-au odihnit moaştele lui timp de 55 de ani. Alături de această placă, se găseşte altă inscripţie funerară, care indică mormântul bătrânului Ioan, învăţătorul lui Filip într-ale călugăriei: „anul 7076 s-a săvârşit robul lui Dumnezeu, călugărul Ioan Samini, ianuarie ziua a 10-a“.
Din ziua în care moaştele lui Filip s-au mutat în Solovăţ, cei din partea de nord a Rusiei aleargă şi cer necontenit mijlocirea sfântului către Dumnezeu. În mineiele din 1636 aflăm despre cinstirea lui, cinstire care i se face până acum alesului lui Dumnezeu. În anul 1646, în timpul ţarului Alexei Mihailovici s-a dat poruncă să fie descoperite cu solemnitate sfintele lui moaşte, iar la începutul anului 1652 s-a hotărât să fie mutate în catedrala Adormirii Maicii Domnului din Moscova. Mitropolitul din Novgorod, (viitorul patriarh a toată Rusia) Nicon, care a petrecut câţiva ani la schitul Anzersk din mănăstirea Solovăţ, la începutul călugăriei sale, a fost trimis cu o suită numeroasă în insula Solovăţ. Ajungând acolo, după rugăciune, mitropolitul a pus în mâna sfântului scrisoarea în care ţarul Alexei Mihailovici cerea iertare pentru strămoşul său, Ivan cel Graoznic, scriind în încheiere: „O, sfinte părinte! Sfinte Stăpâne Filipe, păstorul nostru, ne rugăm ţie nu respinge rugăciunile noastre, ale păcătoşilor, vino la noi cu pace, ţarul Alexei doreşte să te vadă şi să se închine sfintelor tale moaşte“.
După trei zile de post, a început mutarea sfintelor moaşte, care au fost întâmpinate cu mare alai în Moscova la 3 iulie de însuşi ţarul. Pelerinajul celor simpli era nespus de mare. La aducerea lor în catedrala Adormirii, sfintele moaşte au fost aşezate pe locul de unde Sfântul l-a înfruntat pe ţar şi a fost în mod ruşinos depus din treapta arhieriei. Timp de zece zile, cât moaştele s-au aflat în mijlocul catedralei, s-au produs multe tămăduiri minunate. În ziua a 17-a s-a oficiat o slujbă în cinstea alesului lui Dumnezeu, iar în ziua a 19-a sfintele lui moaşte au fost aşezate într-o raclă de argint în partea dreaptă a iconostasului, într-un colţ unde se află şi astăzi, fiind cinstite cu evlavie de poporul rus. Pomenirea lui se face la 9 ianuarie şi 5 octombrie, iar mutarea sfintelor moaşte la Moscova se prăznuieşte la 31 iulie. SursA: Patericul Soloveţului
SursA: Romfea
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu