luni, 4 august 2008

fragmente din conferinţa „duhovnicul şi ucenicul” susţinută de părintele Savatie Baştovoi la Cluj în anul 2005

"Intrarea în Biserică se face prin Spovedanie, prin Mărturisire, Mărturisire pe care o facem unui om ca şi noi, dar unui om pe care Dumnezeu l-a pus în faţa noastră şi pe care l-a uns cu harul Său şi i-a dat, i-a încredinţat această putere, de necuprins cu mintea, de a ierta fărădelegile noastre, de a le dezlega şi de a ne repune în legătură cu Hristos. De ce trebuie să facem această Mărturisire? De ce, mă rog, Dumnezeu are nevoie să audă din gura noastră viaţa noastră? Spun viaţa noastră, nu păcatele noastre, pentru că Spovedania nu este o simplă contabilizare şi enumerare a faptelor rele pe care le facem, ci o descoperire a sufletului nostru în complexitatea sa, în cele rele, dar şi în aspiraţiile noastre de taină care, desigur, nu sînt lipsite şi de frumuseţe şi de dorul cel Dumnezeiesc. Venim în faţa lui Dumnezeu şi ne descoperim pe noi înşine pentru că astfel răspundem lui Hristos care S-a pogorît din cer pentru a Se face cunoscut şi descoperit nouă. Hristos a zis Apostolilor, ucenicilor Săi: ”Iată, v-am numit pe voi prieteni pentru că cele pe care le-am aflat de la Tatăl Meu vi le-am descoperit vouă... V-am făcut vouă cunoscut numele Lui”. Aşadar, mai înainte de a ne descoperi noi lui Dumnezeu, de a ne mărturisi Lui, Însuşi Dumnezeu vine şi Se mărturiseşte nouă, ni Se descoperă nouă. Zice: ”Iată, toate vi le-am spus vouă, vi le-am descoperit”. De ce? Pentru că aşa este dragostea. Cînd iubim, vrem să ştim totul despre cel pe care îl iubim şi ne descoperim şi pe noi în întregime lui, voind să ne descoperim, să ne mărturisim celui iubit. Din această cauză Samson a putut fi prins în mreje, pentru că s-a mărturisit Dalilei. Ne mărturisim celor pe care îi iubim. Venim la Dumnezeu să ne descoperim pe noi înşine ca răspuns la descoperirea Sa nouă. Şi ce avem de spus noi lui Dumnezeu? Putem noi spune ca şi Hristos? „Eu sînt Viaţa, Eu sînt Calea, Eu sînt Adevărul, Eu sînt Lumina?” Nu putem. Pentru că am fi mincinoşi. Nu, Doamne, Tu eşti Adevărul, dar eu m-am îndepărtat de la Adevăr, Tu eşti Lumina, dar eu m-am întunecat, Tu eşti Calea, dar eu am rătăcit. Primeşte-mă şi fă-mă înapoi aşa cum m-ai gîndit Tu, aşa cum am fost la Tine înainte de cădere!

Toate acestea, desigur, fiecare dintre noi le poate spune lui Dumnezeu în toată vremea, în inima sa, în cămeruţa sa. Dar, iată, că este foarte important şi Biserica ne cheamă să le spunem şi unui om, nu unui om oarecare, ci duhovnicului nostru. Viaţa duhovnicească începe cu duhovnicul. Spovedania şi dezlegarea, dar mai ales harul pe care îl primim de la Dumnezeu prin duhovnic, harul de a putea lupta împotriva răului din noi, ni se dă printr-un om, harul tămăduitor, harul lucrător. Dacă Botezul este naşterea cea de sus, naşterea în Duh, Spovedania şi acest har pe care îl primim în ea, este o înnoire a Botezului, este o naştere cu adevărat şi Sfîntul Simeon Noul Teolog afirmă un cuvînt greu, dar, pînă la urmă, nu putem să nu fim de acord cu el. Sfîntul Simeon spune că naşterea duhovnicească de către duhovnic este poate mai importantă, chiar decît Botezul. Desigur, nimeni fără Botez nu ar putea fi născut de către duhovnic. Dar, dacă nu avem această naştere pentru Evanghelie, de către un părinte duhovnicesc, care să ne călăuzească la calea mîntuirii, nu putem folosi darurile primite la Botez. Sîntem ca un cămătar, sîntem ca un paznic al unei vistierii nemaipomenite, dar care a pierdut cheia. Cheia cu care noi deschidem uşa vistieriei nestricate a darurilor dumnezeieşti, pe care le primim în Sfîntul Botez, ne-o dă duhovnicul. De aceea, această legătură este început, temelie şi sfîrşit a vieţii în Biserică (...)

Realitatea pe care o descoperă Sfîntul Ignatie contemporanilor săi este că, de multe ori, ascultînd nu dobîndeşti ceea ce a dobîndea sfîntul Efrem Katonakiotul în ascultare de părintele său gheron Iosif şi nu doar că nu dobîndim harisme deosebite, ci, de multe ori, mulţi înebunesc pur şi simplu. Sfîntul Ignatie trage acest clopot şi ne cheamă la o relaţie firească, de dragoste dintre duhovnic şi ucenic, în care fiecare este conştient de măsura sa, în care duhovnicul este conştient că nu este Arsenie cel Mare, nici Pahomie şi în care ucenicul înţelege că nu este Acachie ascultătorul şi, pornind de la această constatare, încep împreună să-şi lucreze mîntuirea. Cum? Avînd înainte poruncile Mîntuitorului, avînd înainte învăţăturile Sfinţilor Părinţi şi mărturisindu-şi sincer căderile şi neputinţele. Aceasta nicidecum nu cheamă la neascultare. Pentru că aceasta este o altă extremă. Ascultăm, dar nu ascultăm pentru a dobîndi harisma străvederii pe care o are duhovnicul nostru, de exemplu. Nu putem primi mai mult decît putem duce şi nu putem da mai mult decît avem. Dar, ne putem lucra mîntuirea din starea în care sîntem(...)

Aşa că, ştiind toate aceste riscuri, cu dragoste, aşa cum ascultă copilul de tatăl său, să ascultăm şi noi. Copilul se mai smiorcăie, mai primeşte două palme la fund, dar vine a două zi tot la tatăl său, fără scrîşniri şi încrîncenări prea mari, că sîntem grozavi şi sîntem sfinţi. Şi aşa cum se poartă copii cu părinţii lor, aşa să ne purtăm şi noi cu părinţii noştri duhovniceşti: cu dragoste. „Părinte, asta pot.,.. Ascultarea asta nu e bună, părinte!” „Ba e bună! Dacă avem dragoste, toate sînt bune!” Şi acestea le găsiţi şi prin Paterice şi în Vieţile Sfinte şi aşa simţim şi noi că este".

Părintele Savatie Baştovoi

2 comentarii:

savatie spunea...

Frumos blog. L-am trecut la "legaturile" mele favorite. Ma bucur sa vad cit trudesti pentru propovaduirea Evangheliei.

matuska Eufemia spunea...

multumesc, Batiuska!