În cadrul proiectului de cercetare referitoare la “radiografierea” patrimoniului “Ţăranului reccent” finanţat de AFCN, am participat la două campanii de terent (12-16 aprilie; 5-10 iunie 2007), ambele în localitatea Horezu, judeţul Vîlcea.
Cercetarea a implicat o dublă provocare : integrarea într-o echipă de cercetare din care nu mai făcusem parte, ceea ce a presupus un efort permanent de acomodare la moduri diferite de a face teren şi de a interpreta o realitate care, departe de a fi unică, s-a dovedit a fi multiplă în funcţie de lecturi, experienţe, intr-un cuvânt, în funcţie de subiectivitatea fiecăruia; cealaltă provocare constă tocmai în complexitatea acestei realităţi cu valenţe multiple, determinată de transformările la care localitatea Horezu este supusă de ceva vreme. Or, scopul cercetării noastre a fost tocmai surprinderea acestei “realităţi mişcătoare”, a unei dinamici sociale cu diverşi actori sociali implicaţi în prelucrarea şi difuzarea ceramicii, a modului lor de interacţiune pe o piaţă (sau poate mai multe) de desfacere a patrimoniului cultural, de adapatare la un nou context determinat de integrarea României în Uniunea Europeană .
Las la o parte aspectele legate de acomodarea în noua echipă de cercetare, care ar trebui să facă obiectul unei reflexii aparte, pentru a schiţa un tablou cu meşteri artizani, producători şi comercianţi, care, departe de a fi un studiu susţinut, este mai curând un prim raport de cercetare.
O istorie ca multe altele
Satul Olari din localitatea Horezu a fost cunoscut dintotdeauna ca specializat în ceramică. Olarii de la Horezu au lucrat mai întâi „vase de rând” pe care le vindeau la bâlciurile din zonă sau le livrau „chirigiilor” ca să le vândă în sate indepărtate. De regulă, comerţul se făcea în natură, câteva vase în schimbul mălaiului, păsărilor sau animalelor. Denumirea „vase de rând” vine de la faptul de a fi fost folosite în viaţa de zi cu zi. Mai târziu folosinţa lor s-a restânge la cadrul ritual, fiind utilizate la pomeni sau „de moşi”, cu mâncare pentru cei morţi. Vasele nu erau „decorate”, ci doar „stropite” : câteva pete de culoare făcute în smalţ.
Inainte de război, vasele de rând par să fi constituit categoria de ceramică preponderentă la Horezu. Ceramica decorată cu gaiţa şi cornul, ceea ce cunoaştem noi astăzi ca fiind ceramica tradiţională de Horezu, era aproape ca şi inexistentă. În orice caz, memoria locului nu consevă referinţe la acest gen de ceramică mai devreme de anii 50. Primii care capătă titlul de meşteri ceramişti sunt Ogrezeanu Stelian, Frigură Ion şi Buclescu Ion, la care se adaugă la câţiva ani distanţă familia Vicşoreanu, şi ceva mai târziu familia Mischiu.
Consacrarea acestor familii de ceramişti survine ca urmare a relaţiei lor cu instituţiile culturale ale statului abilitate să promoveze „arta şi cultura populară”, muzeele de etnografie şi centrele culturale având un rol esenţial. Concurenţa între producătorii de ceramică ridicaţi la rang de artişti populari se petrece în cadrul restrâns, marcat de relaţia directă cu instituţiile abilitate ale statului. Relaţia meşter/specialist nu este lipsită de tensiune, specialistul având rolul de intermediar pe o piaţă de desfacere redusă la târgurile oficiale. Accesul la târgurile internaţionale se produce, de asemenea, prin intermediul instituţiilor de cultură naţionale. Incercarea de a ieşi din sistemul centralizat atrage după sine numeroase probleme. Cazul ceramistului Victor Ogrezeazu este adesea evocat : profitând de relaţiile pe care si le făcuse în Germania, unde participase la numeroase târguri, meşterul decide să nu se mai întoarcă în ţară; este declarat „duşman al poporului”, averea fiindu-i confiscată de stat. Acest caz de „eliberare” din relaţia de subordonare cu statul şi incercarea de a pătrunde pe piaţa liberă de artisanat determină autorităţile comuniste să impună un control şi mai dur asupra ceramiştilor rămaşi în localitate. Prin anii 70, olarii de la Horezu sunt obligaţi să lucreze în cadrul Cooperativei Ceramica, deschisă în zonă cu intenţia de a da un nou impuls meşteşugului şi de a face din acesta un element de patrimoniu naţional. Rolul cooperativei era de a centraliza activitatea artizanală din zonă, produsele nelimitându-se la ceramică. Întreprinderea ajunge să cuprindă in preajma revoluţie 700 de salariaţi în diverse sectoare : ceramică, pielărie, croitorie, cismărie, orfevrerie, ţesătorie, impletituri etc. In marea lor majoritate, produsele erau destinate exportului.
După 89, Cooperativa intră în criză, efect al descentralizării şi a schimbărilor survenite. În criză se găseşte şi meşteşugul ceramicii, deşi familiile cunoscute continuă să lucreze individual în gospodăriile proprii, şi să-şi vîndă obiectele la târgurile organizate de muzee. La începutul anilor 2000, după spusele reprezentanţilor locali, meşteşugul era „în cădere liberă”. Revigorarea pare să survină în perspectiva integrării României în Uniunea Europeană, deşi schimbările de ordin social par să se fi produs cu ceva vreme înaintea acestei decizii politice. Ca urmare a închiderii întreprinderilor de stat (în special a Întreprinderii Miniere) mulţi localnici revin la meşteşugul ceramicii pe care îl practicaseră înainte părinţii sau bunicii. Frecventarea zonei de către turişti impune, de asemenea, apariţia unei pieţe libere de desfacere a ceramicii.
Ce vedem astăzi la Horezu
Stada Olari sau satul Olari (ambele titulaturi sunt admise din punct de vedere juridic) este ceea ce s-ar putea numi vatra meşteşugului ceramicii de la Horezu. Strada este un vechi sat de olari, cu gospodării şi livezi situate de-a lungul unui drum în pantă; o ramificaţie a oraşului Horezu pe care, ca să ajungi la olari, trebuie să mergi aproximativ 3-4 km. Distanţa este destul de mare atunci când esti turist şi programul îţi este deja bine dozat din dorinţa de a cunoaşte cât mai mult într-un timp scurt.
Pe strada Olari sunt grupaţi producărorii ceramicii de Horezu care, în parte continuă să îşi vîndă obiectele la tîrgurile deja consacrate, fie lucrează la comandă, de multe ori pentru comercianţii din localitate. Zona unde se practică comerţul este „pe şosea”. Este vorba de şoşeaua principală care leagă oraşul Horezu de oraşele Tg. Jiu şi Vâlcea. Câţiva dintre comercianţi sunt şi producători, fapt adesea invocat ca mijloc de legitimare a activităţii lor. La şosea se vinde nu numai ceramica pe care comercianţii o preiau din Olari, dar şi ceramică de Oboga, Corunt, Marginea, Vlădeşti; „ceramică tradiţională”, specifică vechilor centre, dar şi „ceramică decorativă”. Acestă categorizare tradiţional/decorativ-modern este adoptată atăt de producători, comercianţi, cât şi de către reprezentanţii instituţiilor locale. A vinde şi ceramică tradiţională şi ceramică decorativă este firesc, ambele genuri fiind cerute pe piaţă.
De asemenea, a vinde nu se reduce totdeauna la a vinde. În jurul comerţului apar activităţile adiacente, de a „demonstra” meşteşugul, de a-l face public. Ceea ce multă vreme părea să fie un secret profesional, transmis cu grijă în interiorul comunităţii, eventual familiei, ajunge să fie arătat, împărtăşit turiştilor. Curtea ceramistului Paloşi este permanent plină de grupuri de copii sau de turişti adulţi care vor adesea să practice prelucrarea vaselor la roată. Atelierul este deschis publicului, la fel şi cuptorul. Curtea este plină de flori printre care sunt aşezate în mod studiat vase de ceramică, mai vechi sau mai noi. Pe fundalul acestui tablou, o căsuţă camping, miniatură a unei case „ţărăneşti” din lemn, la doi paşi o căruţă plină cu vase vechi, mari, neornamentate care mai păstrează încă urmele de ardere.
La stradă se găseşte magazinul cu ceramică expusă din interior până pe trotuarul care dă în stradă. Desupra, la etaj, se află salonul care conţine o mini expoziţie de obiecte vechi : un contrabas, un acordeon, o cobză, un tulnic, ceramică, furci de tors, pristolnice, cruci de mână şi icoane.
Sursa:http://www.muzeultaranuluiroman.ro/index.php?page=acasa&articol=36
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu