De: Bogdan Iancu Comuna Oboga, situată în imediata vecinătate a oraşului Balş, a fost pentru o lungă perioadă de vreme unul din principalalele centre de ceramica din România socialistă. Astăzi prezenţa cuptoarelor olarilor este atît de discretă încît fără ajutorul sătenilor n-ai reuşi să-i identifici decît după numărul mare de farfurii de pămînt împrăştiate prin bătătură din care păsările din curte se alimentează cu boabe de grîu şi porumb sau apă.
Conform spuselor uneia dintre angajatele primăriei (găzduită de o clădire minusculă) în cooperativa apărută aici după război lucrau peste 100 de meşteri olari. Imobilul care a adăpostit pentru o lungă perioadă de timp cooperativa de ceramică, după ce în prealabil fusese naţionalizat, a fost revedincat de vechiul proprietar, iar astăzi este una din ruinele care întrerup şirul de case frumoase şi bine întreţinute de localnici. În prezent în Oboga se mai vorbeşte că mai lucreză doar un singur meşter olar: Grigore Ciungulescu, cunoscut în mai toate muzeele din ţară şi posesor al medaliei naţionale Serviciul Credincios. Din ce spun sătenii mai sînt cîteva cuptoare răzleţe în gospodăriile altor ţărani dar fie pentru că aceştia nu au avut legături cu muzeele regionale şi naţionale, fie pentru că nu au făcut din olărit mai mult decît o ocupaţie pasageră, numele lor sunt aproape necunoscute. Pe de altă parte se vorbeşte de o migraţie masivă de muncă în Italia şi Spania. În orice caz dispariţia cooperativei locale este sinonimă cu dispariţia olăritului ca profesie practicată masiv la Oboga, lucru care face ca, de ani buni, ceramica de Oboga să însemne ceramică marca Ciungulescu. Grigore Ciungulescu este ajutat de unul din fiii săi şi de soţia acestuia în condiţiile în care nepoţii i-au plecat la muncă în Italia. Fiul său lucrează ca profesor de ceramică şi la Palatul Copiilor din Balş. “Afacerea” de familie se limitează la loturi de obiecte vîndute în general direct din gospodărie clienţilor care vin de la Horezu, Caracal sau Corund sau la cele cîteva tîrguri de ceramică importante din ţară. Repertoriul familiei Ciungulescu este destul de complex şi cuprinde de la farfurii decorative, la figurine zoomorfe, ulcioare simple sau “complicate”, atinse de inspiraţia din modelele ceramicii antice, caracteristice sudului României, scrumiere şi, mai nou, farfurioare minuscule cărora nişte întreprinzători cu imaginaţie din Caracal le adaugă magneţi şi devin astfel numai bune pentru decoarea frigiderelor locuitorilor din Marea Britanie. Un amănunt important îl reprezintă faptul că întreaga familie Ciungulescu lucrează exclusiv cu obiecte rudimentare în condiţiile în care şi culorile folosite la decorarea vaselor sunt obţinute în gospodărie fie din lut, fie prin arderea cuprului.
În comuna Româna, aflată pe ruta dintre Balş şi Oboga, olăritul este practicat în cîteva gospodării iar cei mai cunoscuţi meşteri de aici sînt Ştefan Truşcă şi Gheorghe Turcitu. Diferenţa dintre cei doi este reprezentată de faptul că primul are legături strânse cu muzeele locale şi cu cele din Bucureşti. Celălalt se mulţumeşte cu participarea la tîrguri de dimensiuni reduse. În ambele cazuri, majoritatea membrilor familiilor sînt plecaţi la muncă în Italia.
Ca şi la Oboga, la Româna mai activează alte cîteva cuptoare ale meşterilor care practică olăritul “de subzistenţă”. Nefiind luaţi în calcul de reprezentanţi ai instituţiilor care gestionează punerea în scenă a ceramicii locale atît în ţară cît şi în străinătate aceştia nu imaginează scenarii prin care să-i concureze pe meşterii consacraţi şi preferă să producă ceea ce generic se numeşte “ceramică de rînd” (vase simple , decorate foarte simplu prin stropire, folosite pentru schimburile care au loc cu ocazia sărbătorilor de peste an).
Dispariţia cooperativelor meşteşugăreşti a însemnat pentru majoritatea covîrşitoare a olarilor din Oboga şi Româna spargerea vitrinei în care produselor lor erau depozitate continuu în epoca prolifică a “Cîntării României”. I-au supravieţuit, în mod firesc, meşterii insituţionalizaţi.
Sursa:
http://muzeultaranuluiroman.ro
Conform spuselor uneia dintre angajatele primăriei (găzduită de o clădire minusculă) în cooperativa apărută aici după război lucrau peste 100 de meşteri olari. Imobilul care a adăpostit pentru o lungă perioadă de timp cooperativa de ceramică, după ce în prealabil fusese naţionalizat, a fost revedincat de vechiul proprietar, iar astăzi este una din ruinele care întrerup şirul de case frumoase şi bine întreţinute de localnici. În prezent în Oboga se mai vorbeşte că mai lucreză doar un singur meşter olar: Grigore Ciungulescu, cunoscut în mai toate muzeele din ţară şi posesor al medaliei naţionale Serviciul Credincios. Din ce spun sătenii mai sînt cîteva cuptoare răzleţe în gospodăriile altor ţărani dar fie pentru că aceştia nu au avut legături cu muzeele regionale şi naţionale, fie pentru că nu au făcut din olărit mai mult decît o ocupaţie pasageră, numele lor sunt aproape necunoscute. Pe de altă parte se vorbeşte de o migraţie masivă de muncă în Italia şi Spania. În orice caz dispariţia cooperativei locale este sinonimă cu dispariţia olăritului ca profesie practicată masiv la Oboga, lucru care face ca, de ani buni, ceramica de Oboga să însemne ceramică marca Ciungulescu. Grigore Ciungulescu este ajutat de unul din fiii săi şi de soţia acestuia în condiţiile în care nepoţii i-au plecat la muncă în Italia. Fiul său lucrează ca profesor de ceramică şi la Palatul Copiilor din Balş. “Afacerea” de familie se limitează la loturi de obiecte vîndute în general direct din gospodărie clienţilor care vin de la Horezu, Caracal sau Corund sau la cele cîteva tîrguri de ceramică importante din ţară. Repertoriul familiei Ciungulescu este destul de complex şi cuprinde de la farfurii decorative, la figurine zoomorfe, ulcioare simple sau “complicate”, atinse de inspiraţia din modelele ceramicii antice, caracteristice sudului României, scrumiere şi, mai nou, farfurioare minuscule cărora nişte întreprinzători cu imaginaţie din Caracal le adaugă magneţi şi devin astfel numai bune pentru decoarea frigiderelor locuitorilor din Marea Britanie. Un amănunt important îl reprezintă faptul că întreaga familie Ciungulescu lucrează exclusiv cu obiecte rudimentare în condiţiile în care şi culorile folosite la decorarea vaselor sunt obţinute în gospodărie fie din lut, fie prin arderea cuprului.
În comuna Româna, aflată pe ruta dintre Balş şi Oboga, olăritul este practicat în cîteva gospodării iar cei mai cunoscuţi meşteri de aici sînt Ştefan Truşcă şi Gheorghe Turcitu. Diferenţa dintre cei doi este reprezentată de faptul că primul are legături strânse cu muzeele locale şi cu cele din Bucureşti. Celălalt se mulţumeşte cu participarea la tîrguri de dimensiuni reduse. În ambele cazuri, majoritatea membrilor familiilor sînt plecaţi la muncă în Italia.
Ca şi la Oboga, la Româna mai activează alte cîteva cuptoare ale meşterilor care practică olăritul “de subzistenţă”. Nefiind luaţi în calcul de reprezentanţi ai instituţiilor care gestionează punerea în scenă a ceramicii locale atît în ţară cît şi în străinătate aceştia nu imaginează scenarii prin care să-i concureze pe meşterii consacraţi şi preferă să producă ceea ce generic se numeşte “ceramică de rînd” (vase simple , decorate foarte simplu prin stropire, folosite pentru schimburile care au loc cu ocazia sărbătorilor de peste an).
Dispariţia cooperativelor meşteşugăreşti a însemnat pentru majoritatea covîrşitoare a olarilor din Oboga şi Româna spargerea vitrinei în care produselor lor erau depozitate continuu în epoca prolifică a “Cîntării României”. I-au supravieţuit, în mod firesc, meşterii insituţionalizaţi.
Sursa:
http://muzeultaranuluiroman.ro
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu