Acest eseu cît şi Valenţele freudiene ale artei contemporane vor fi incluse în noua ediţie, în curs de apariţie la Editura Cathisma, a volumului Între Freud şi Hristos.
Constantin Bălăceanu Stolnici l-a numit pe Freud, fără să vrea să-l minimalizeze, „un mare manipulator”. Îmi este greu să afirm dacă Freud însuşi a fost un manipulator, însă pot spune cu certitudine că teoriile sale au slujit la manipularea generaţiilor următoare.
Citirea, dar mai bine zis „decodificarea” omului prin prisma subconştientului, care este o găselniţă freudiană, a făcut epocă în cinematografie şi în industria filmului „de toată ziua” cu care oamenii din lumea întreagă sînt bombardaţi de-a lungul întregii vieţi. Majoritatea oamenilor sînt convinşi, graţie acestor filme, că faptele lor sînt produsul unor acumulări ale subconştientului. Aceasta, desigur, este o manipulare.
Însă manipularea începe chiar de la atribuirea lui Freud a meritului de a fi vorbit cel dintîi despre subconştient, ceea ce este un fals camuflat cu bună ştiinţă.
Subconştientul a constituit obiect de cercetare pentru asceţii creştini începînd cu secolul V, fiind dezbătut sistematic în scrierile unor autori precum Sf. Grigore de Nyssa, Ioan Casian sau Evagrie Ponticul. În special Evagrie acordă acestui subiect o atenţie deosebită, propunînd o clasificare a viselor şi a fantasmelor în funcţie de temperament şi felul patimilor / necesităţilor care îl încearcă pe ascet. Schema evagriană este reprodusă de Freud în celebra sa Interpetare a viselor, fiind chiar mai puţin curajoasă, ca să nu spun mai puţin interesantă decît cea a predecesorului său creştin pe linie psihanalitică.
Iată şi un fragment din Tratatul despre alcătuirea omului al Sfîntului Grigore de Nyssa: “Noi susţinem că numai lucrarea trează şi statornică a gîndirii poate fi socotită rod al cugetului, pe cînd jocul arătărilor din vis îşi are existenţa numai într-o activitate imaginară a spiritului nostru, care e plăsmuită de întîmplare, îndeosebi de partea neraţională a sufletului nostru”. “… Ele [visele] fie că se nasc în porţiunea din creier rezervat memoriei ca nişte ecouri ale preocupărilor zilnice, fie - ceea ce se întîmplă mai des - ele sînt concretizarea unor stări afective ale corpului. Aşa se explică de ce omul însetat are senzaţia că se află lîngă izvor, pe cînd cel dornic de hrană se vede în faţa unui ospăţ cu bucate multe, iar tînărul aproape sugrumat de plăcerile trupeşti e pradă şi el unor vise asemănătoare”.
E adevărat că Freud, spre deosebire de scriitorii creştini, nu pomeneşte nimic de visele profetice sau premonitorii, pentru el visele fiind doar o satisfacere inconştientă a necesităţilor fiziologice sau retrăirea inconştientă a unor discuţii, obsesii, impresii care capătă formă, uneori forme distorsionate, în somn, cînd cenzura lăuntrică, dobîndită prin educaţie, nu mai este activă.
Totuşi visele premonitorii există. Diverşi oameni au văzut în vis locuri sau persoane despre care nu au avut anterior nici o informaţie. Deoarece nu pot dovedi veridicitatea viselor unui alt om, mărturisesc că eu însumi am avut un astfel de vis. Mi s-a întîmplat să visez, pe cînd eram student, biserica Adormirii Maicii Domnului de la Noul Neamţ, mănăstire pe care eu nu doar că nu o mai văzusem pînă atunci, dar nici măcar nu auzisem de ea, sferele mele de interes pe atunci fiind cu totul altele. În plus, în biserica din vis un cor nevăzut cînta Heruvicul în slavonă (aşa cum mi-am dat seama mai tîrziu) cîntare pe care eu nu o auzisem niciodată nici măcar în română, deoarece nu am stat niciodată în viaţă la o slujbă. A fost după aceea un glas care a vorbit în slavonă (o limbă necunoscută mie pe atunci) şi eu am reţinut acele cuvinte. Peste un an am fost călugărit la mănăstirea Noul Neamţ în biserica Adormirii Maicii Domnului, în seara praznicului Adormirii Maicii Domnului.
Întîmplări de acest fel, pe care oameni diferiţi în vremuri şi locuri diferite le trăiesc fiecare în felul său, mă fac să contrazic teoria freudiană cum că toate visele sînt făuriri ale subconştientului. În acest sens, cercetările lui Freud sau au fost insuficiente, sau au fost nesincere.
Avem un Freud care propune o teorie trunchiată, decupînd în mod brutal cerul din sufletele oamenilor şi care, chiar şi în această formă terestră şi tenebroasă nu este deloc originală, reproducînd cercetările care au fost expuse şi sistematizate cu 15 secole mai devreme. Nu ştim în ce măsură Freud a cercetat scrierile autorilor creştini pomeniţi mai sus, de altfel suficient de cunoscute şi în Apus, căci dacă le-a cunoscut, ar trebui să fie învinuit de plagiat. Ar fi chiar nepotrivit ca marele savant şi părintele modernităţii să-şi fi furat ideile care l-au făcut celebru de la nişte monahi creştini din îndepărtatul veac al cincilea.
Cu toate că, chiar şi aşa stînd lucrurile, Freud ar putea sta nestingherit în faţa unui tribunal al ideilor, apărîndu-se tocmai prin faptul că locul pe care îl atribuie el subconştientului în complexitatea afectivă şi intelectuală a fiinţei umane este cu totul altul decît cel pe care i l-au conferit asceţii creştini. Dacă atunci cînd definesc subconştientul şi mecanismul prin care acesta străbate în gesturile conştiente ale omului atît Freud, cît şi scriitorii creştini vorbesc la fel, chiar izbitor de la fel, nu tot aşa stau lucrurile atunci cînd se pune problema în ce măsură omul este victima propriului subconştient.
Asceţii creştini afirmă că subconştientul este controlabil, adică poate fi supus voinţei, prin exerciţiul sfinţeniei, chiar pînă şi în starea de somn. În schimb Freud propune o viziune fatalistă asupra psihicului uman în care subconştientul, care este văzut ca o acumulare a tuturor lucrurilor rele şi urîte pe care orice om doreşte să le uite, dă buzna în viaţa activă a fiecăruia, declanşînd gesturi şi acţiuni inevitabile şi deseori imprevizibile.
Dacă Freud crede că subconştientul influenţează conştientul, sfinţii creştini susţin că şi conştientul influenţează şi poate schimba subconştientul, curăţindu-l. Freud nu recunoaşte această mişcare inversă, pentru că nu recunoaşte nici măcar rostul binelui şi al armoniei. Freud pur şi simplu normalizează nebunia, ca fiind proprie omului. Singura condiţie este ca nebunia să nu doară.
În ce constă, de fapt, terapia freudiană? Într-o simplă şi cu totul banală constatare a cauzei suferinţei, dereglării de comportament. Adică, pacientul trebuie să-şi descopere viaţa (iar un bun psihanalist este acela care ştie să-l determine să o facă), revenind la amintirile care l-au marcat încă din copilărie, denumite de Freud „imagini tablou”, aşa încît aceste amintiri obsesive să capete forma unei poveşti cu sens, sens care, după părerea lui Freud, trebuie să dezlege neliniştea şi boala.
Acest fel de tratament, de dezlegare a bolii prin confesiune îl găsim prezentat în toate filmele „psihologice” despre ucigaşi în serie care au fost bătuţi de tatăl vitreg sau femei care nu pot iubi din cauză că au fost agresate în copilărie. De regulă, personajul, care este victima nevinovată a trecutului său neguros, ajunge să se confeseze unui prieten, de preferat partenerul sexual, fapt care îi schimbă radical viaţa, eliberîndu-l.
Totuşi trebuie să spunem aici că metoda lui Freud nu a dat vreodată roade, căci în nici unul din cazurile sale celebre (Cazul Dora, Cazul omului cu şobolani sau Cazul omului cu lupi), pacienţii nu au cunoscut schimbări în bine după şedinţele cu Freud.
Insuccesul lui Freud ca medic nu este un secret pentru specialişti, de aceea tratamentul medicamentos, care presupune şi el exagerările sale, predomină în spitalele de psihiatrie. Cu toate acestea, metoda freudiană de sondare a subconştientului rămîne valabilă pentru majoritatea psihiatrilor şi psihologilor, fiind tributară viziunii reducţioniste şi fataliste ale aceluia. Adică, psihiatrul consultă pacientul după metoda lui Freud şi trage concluziile tipice acestui fel de sondare, însă, fiind cunoscut eşecul înaintaşului, îl îndoapă pe bolnav cu pastile care nu-l pot vindeca, dar îl pot tranchiliza.
Prin urmare, vindecarea prin „dezgolirea” subconştientului, atît de prezentă în filme, dar şi în emisiuni cu tentă confesivă, care devin tot mai la modă, este un mit care depăşeşte sfera strictă a psihiatriei, devenind o armă de manipulare a maselor.
Subconştientul, aşa cum l-a înfăţişat Freud, nu este altceva decît un „panou de control” al omului. Sînt destui cei care au înţeles asta foarte bine, butonînd cu succes conştiinţele mulţimilor. Însă pentru a avea acces la acest panou de control şi pentru a-l manevra cu succes, trebuie mai întîi ca omul, mai bine zis oamenii, să creadă ei înşişi în puterea de neînfruntat a propriului subconştient. Iată de ce avem atîtea filme, mii, poate zeci de mii, de la seriale şi producţii video de cea mai joasă speţă, pînă la opere de Oscar, inspirate de această viziune demonică asupra fiinţei umane.
Lozinca acestui complex proces de manipulare este una pe care o poţi auzi atît la hip-hoperii de la MTV, la militanţii homosexuali, cît şi la pastorii buimaci ai unor mişcări pseudo-creştine de azi: „Dumnezeu te iubeşte aşa cum eşti!” sau „fii tu însuţi!” Altfel spus: „Nu fă nimic pentru a te schimba, defectele şi prostia ta sînt fermecătoare!”
Boala sufletului, perversitatea, chiar agresivitatea criminală, beţia, halucinaţiile au fost declarate izvor de inspiraţie pentru artişti şi scriitori. De pildă, suprarealismul este un curent care şi-a propus să exploreze subconştientul. Delirul şi visele bolnave, în loc să fie tratate au ajuns să fie autoprovocate de o serie întreagă de artişti prin recurgerea la alcool, droguri şi situaţii extreme, gen vagabondaj, viol sau chiar crimă. Personajele odioase, cum ar fi ucigaşii în serie sau violatorii, sînt prezentaţi din unghiuri favorabile care le atenuează vina, făcîndu-i chiar simpatici. Toate acestea îşi au rădăcina în viziunea unui doctor, care nu s-a vindecat niciodată pe sine însuşi, deoarece convingerea lui era că nu există nebuni, ci doar moduri diferite de receptare a realităţii.
A rezolva problema subconştientului uman prin simpla afirmaţie că el există este stupid. Teoria propusă de Freud este un unghi mort, o groapă în care eşti pus să sari după ce ai fost asigurat că nu vei mai putea ieşi din ea.
Subconştientul nu a fost niciodată un tabu pentru creştini. Oare nu despre subconştient vorbea Hristos atunci cînd a zis: „Din inimă ies gîndurile rele, furtişagurile, curviile, uciderile” (Marcu 7, 21) şi „din prisosul inimii vorbeşte gura” (Matei 12, 34). Oare ce este acest „prisos” al inimii, dacă nu partea ascunsă conştientului? Numai că, spre deosebire de Freud, să-mi ierte Dumnezeu această comparaţie, Hristos nu a lăsat să se înţeleagă că subconştientul depozitează numai relele. Prisosul inimii, să-i zicem „subconştientul”, poate fi bun sau rău, în funcţie de om (Luca 6, 45).
Cu siguranţă există oameni care au în „prisosul” inimii lor şi multe lucruri frumoase, agonisite de viaţa lor virtuoasă, din experienţa cărora vorbesc. Această experienţă a virtuţii, prin care partea raţională a sufletului reuşeşte să învingă partea poftitoare, opunînd scăderilor de tot felul contrariul lor – adică fricii curajul, zgîrceniei milostenia, mîniei dragostea şi aşa mai departe –, au fost înscrise de-a lungul vremii de oamenii lui Dumnezeu în opere de o nepreţuită însemnătate şi frumuseţe, care, fiind traduse în limbile de mare circulaţie, pot fi cercetate de cei interesaţi.
În ce-l priveşte pe Sigmund Freud, acest om fără îndoială inteligent şi înclinat spre studiu, care a fost şi un connaţional tîrziu al lui Hristos, se pare că a avut o inimă care a prisosit mai mult în lucruri joase şi urîte despre care a vorbit şi a scris în toată viaţa sa, pînă cînd moartea l-a împiedicat să o mai facă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu