Taina vieţii duhovniceşti - părintele Rafail Noica

Ce este viaţa duhovnicească?

Părintele Rafail: Astăzi se confundă cu o revenire la o moralitate, cu o moralitate neinspirantă şi insipidă. Nu! Moralitatea este numai un prim pas de întoarcere, un prim pas primitiv de întoarcere la viaţa duhovnicească. Când citiţi Noul Testament vedeţi de câte ori apostolii vorbesc de noua viaţă în Hristos. Este într-adevăr o viaţă în Duh. Viaţa duhovnicească este a trece de la viaţa noastră primitivă, biologică, pentru care nu am nici un cuvânt de prihană […] Viaţa în Duh înseamnă a pătrunde în legile, dacă le putem numi legi, ale vieţii dumnezeieşti, care viaţă nu cunoaşte stricăciune, nici micşorare, nici suferinţă – suferinţa este un mers spre moarte, este o pierdere – deci viaţa duhovnicească nu cunoaşte pierdere şi a intra înainte de moartea noastră biologică, a intra în aceste elemente ale vieţi veşnice, este viaţa duhovnicească.

Să luăm dragostea. Uite, vă dau un exemplu: de câte ori au venit la mine oameni zdobiţi de viaţa aceasta, cu încurcături inexplicabile, cu probleme de nerezolvat şi în neputinţa mea, aşa cum ne-a spus părintele nostru duhovnicesc (n.n. Este vorba de părintele Sofronie. Nascut în 1896 la Moscova, părintele a manifestat de timpuriu o reală vocaţie de artist plastic, absolvind Şcoala Naţională de Arte Frumoase din Moscova. În 1925 pleacă la Muntele Athos şi intră ca monah în mănăstirea Sfântul Pantelimon. Aici cunoaşte pe Cuviosul Siluan căruia îi devine ucenicul şi moştenitorul spiritual. În 1959 întemeiaza la Maldon în Essex prima comunitate monahală ortodoxă britanică: Mănăstirea Sfântul Ioan Botezatorul, al cărui stareţ ramâne pâna la moarte şi unde în 1988 a fost sfinţită prima biserică închinată Cuviosului Siluan) dacă au venit la mine i-am primit, aşa cum i-au primit şi fraţii mei din mănăstire şi dacă i-am ascultat şi dacă am avut atât de puţină dragoste să-i ascultăm fără să judecăm, de multe ori aşa de puţină dragoste a lucrat aşa o înviere în viaţa acestor oameni că uneori am rămas pur şi simplu nu uimiţi, trăzniţi! de unde până unde!

Deci, ce vreau să zic: dragostea în cele mai mici manifestări nu este o chestie psihologică, nici măcar morală; este legea vieţii, şi legea vieţii aduce înviere. Viaţa duhovnicească este lucrul despre care se vorbeşte în teologia noastră cu terminologie eretică: mistică. Pentru noi, în ortodoxie, mistică nu există! Ce se numeşte mistică, aia îi viaţă duhovnicească, fiindcă este a Duhului, pentru că Duhul nu se poate exprima în termenii logicii formale, nici în materialitate, e tainică fiindcă face minuni, face lucruri la care nu ne aşteptăm. Chiar şi asta: împărtăşeşti puţină dragoste unui aproape şi te minunezi de unde până unde, că învie toată viaţa lui şi de multe ori şi alţii împrejurul lui. Deci, în câteva cuvinte, asta este viaţa duhovnicească şi tare m-aş bucura ca acest cuvânt “mistică” aproape să nu nu se mai audă fiindcă vine dintr-o erezie care nu a ştiut raţional unde să plaseze nişte fenomene pe care nu le putea nega şi atunci a inventat un sertar pe care l-a intitulat mistică şi tot ce nu înţelegi bagi acolo şi zici: “ăsta-i mistic, ăsta nu-i mistic”. Nu! Noi n-avem nevoie de termenul acesta decât dacă există se întrebuinţează şi ăsta.

Pentru noi este Viaţa duhovnicească, adică viaţa prin care acum începem să lucrăm pocăinţa noastră, începem să vedem mai limpede azi, începem să înţelegem cuvântul din Scriptură mai bine decât ieri, mâine înţeleg mai multe lucruri, fac un lucru care prin a-l face îmi deschide ochii dacă este drept lucrul pe care l-am făcut şi experienţa fizică pe care o am poate că îmi deschide nişte orizonturi la care nu mă aşteptam […]

Fiindcă ce este pocăinţa? Iarăşi un lucru care nu se înţelege drept astăzi. Pocăinţa nu este numai o părere de rău şi o miorlăială pentru nişte răutăţi pe care le-am făcut, pocăinţa este, cum am zis, dinamica către viaţa veşnică. Părintele nostru duhovnicesc, şi dacă vă uitaţi, în armonie cu toată Filocalia, spune că este începutul autenticei contemplări. Ce se întâmplă în pocăinţă? Uitaţi câţi oameni dimprejurul nostru, dar şi noi ieri alaltăieri suntem inconştienţi de păcate – trăim păcatul şi nu ştim că este păcat. De câte ori n-am auzit: “O! părinte, nu ştiam că ăsta-i un păcat!” sau eu cândva aceasta n-am ştiut că-i păcat decât văzând într-o rugăciune sau în întrebările acelea din Molitfelnic. Deci conştientizarea păcatului. Dar în această conştientizare nu este numai lucrul acesta faptic. De câte ori ai încercat să convingi pe cineva că ăsta nu-i un lucru bun, un păcat şi nu te-a crezut? Şi ce se întâmplă când începe să te creadă? Ce se întâmplă când eu conştientizez că un lucru a fost păcat? Încep să văd întunericul în care sunt. Şi ce-mi arată acest întuneric? Decât că e prezentă o lumină pe undeva în viaţa mea. Deci conştientizarea păcatului, în două cuvinte este – v-o spun din partea filocalicilor şi-a părintelui meu duhovnic – este lumina necreată, este Dumnezeu Însuşi Care-mi luminează conştiinţa. Acum risc deznădejdea, dar acum nu-i momentul să deznădăjduiesc că sunt mai rău decât ieri, ba sunt mai bine, sunt tot păcătosul de ieri, dar încep să fiu conştient. Văzând acuma răul şi întunericul păcatului meu pot să deznădăjduiesc, dar eu sunt mai preţios în ochii lui Dumnezeu decât atunci când eram acelaşi păcătos dar habar n-aveam. De ce? Fiindcă Dumnezeu găseşte în mine pe cineva cu care poate să înceapă a vorbi şi zicea părintele Sofronie: Viaţa pocăinţei nu este altceva decât întoarcerea omului de către întunericul pe care astăzi lumina lui Dumnezeu mi-l descoperă, către acea lumină. Contemplarea luminii necreate, a lui Dumnezeu Însuşi, nu este aşa un fenomen cum ni-l închipuim noi. Este un lucru care este într-un firesc al dezvoltării omului, al devenirii omului întru fiinţă, un firesc, când omul a devenit o minte de Dumnezeu văzătoare, fiindcă printr-o ascultare a graiului tainic al lui Dumenzeu îmi dezvăluie întunericul, încep să văd ceva în viaţa mea – dă-ne Doamne şi auzi-ne ca rugăciune! – încep să văd însăşi lumina. Părintele nostru Sofronie zicea: de-abia atunci o să-ţi dai seama că asta este acea lumină care în zilele deznădejdilor mele mă lumina ca să-mi văd întunericul, ca să încep călătoria mea dintru întuneric întru lumină.

Asta este ce numesc viaţă duhovnicească.

Aţi vorbit mult despre dragostea cea adevărată, că este iertare, este postire, este jertfire, cum explicaţi degradarea iubirii în iubire pătimaşă?

Părintele Rafail:Tot omul caută adevărul, caută viaţa de unde vine şi unde este destinat să meargă. Îndrăznesc să mai aduc aici un alt cuvânt al părintelui meu duhovnic: nici un om nu vrea să păcătuiească. M-au uimit atunci fiindcă eu ştiu că toţi vrem să păcătuim, dar îi interzis. Nu-i adevărat! Omul nu caută păcatul. Păcatul în general este o deformare, n-are fiinţă în sine, nu există fiindcă Dumnezeu nu l-a făcut şi ce n-a făcut Dumnezeu, nu există.

Ce este păcatul – este o deformare, şi vă dau ca pildă lucrul acesta ce mi s-a lămurit într-o zi: mă gândeam ce este murdăria. Să luăm bălegarul. În grajd este bălegarul. Rău nu face, dar când va trebui să-l cureţi, să-l scoţi de acolo. Pe câmpul meu unde o să semăn grâu este aur, dar pe covorul meu în salon nu mersi, acolo îmi este murdărie. Murdăria nu e ce este, ci unde este. La fel şi cu păcatul, dragoste este nu ce este dragoste. Duimnezeu este dragoste şi zicea un părinte, Dionisie de la Muntele Athos – un bătrân român îmbunătăţit care mai trăieşte, de trei ori am vizitat astă vară Muntele Athos, de trei ori a zis la mai mulţi în mai multe contexte – acest cuvânt: fraţilor păziţi dragostea că dragostea este de la Dumnezeu. Bineînţeles că este de la Dumnezeu pentru că este Dumnezeu. Deci omul, chipul şi asemănarea lui Dumnezeu ce va fi dacă nu dragoste, şi dacă dragostea în om piere, dragoste va căuta, şi dacă nu va găsi în Duh şi Adevăr, ca să reluăm cuvântul Mântuitorului, în deznădejdea şi întunericul lui, o va găsi într-un fel strâmt şi tot va trebui să aibă o dragoste. Dacă nu există dragoste dumnezeiască în om va curvi, dar i se va părea lui într-o măsură că asta-i dragoste, se va dezamăgi, poate îşi va reveni ca fiul risipitor şi se va întoarce şi va căuta adevărul, dar poate că nu – Doamne fereşte.

Omul nu poate fără dragoste pentru că nu poate fără tot ce este cuvânt de la Dumnezeu. Dumnezeu nu ne dă porunci care, cum zice apostolul, ne sunt grele, îngreuitoare. Dumnezeu când ne porunceşte ne arată ceea ce suntem noi ori că suntem şi nu conştientizăm, ori că trebuie să devenim. Ori, degradarea dragostei aşa este. În întunericul păcatului omul nu ştie dar tânjeşte, însetează după ceea ce este adevărul şi neştiind caută aiurea.

Cât de departe trebuie să meargă ascultarea celui din lume faţă de duhovnicul său?

Părintele Rafail: Ascultarea nu este o disciplină. În dreapta slăvire, în ortodoxie, ascultarea este o taină. Iertaţi-mă fraţi teologi, noi nu reducem Biserica noastră la şapte Taine. Sunt nenumărate Taine chiar dacă şapte, ba opt ar trebui să numim taine de căpătâi. Care-i a opta? Dacă Nunta-i o Taină, apoi călugăria nu-i şi asta o Taină? Da, Bun! Hai să zicem şapte Taine de căpătâi, dar multe sunt Tainele Bisericii. Oriunde este vorba de viaţă duhovnicească este vorba de viaţa tainică, o numim mistică. Ascultarea este acea taină în care omul caută voia lui Dumnezeu pentru el însuşi, în care omul poate afla şi poate rămâne în proniile lui Dumnezeu. Şi asta se face prin duhovnic.

Nu există o mântuire a monahului şi o mântuire a mireanului, că altfel ar fi dat Hristos alte porunci şi altă Evanghelie pentru monahi şi pentru mireni, pentru femei şi pentru bărbaţi şi aşa mai departe, pentru chinezi şi pentru români. O Evanghelie şi aceleaşi porunci, Evanghelie, adică Buna Vestire a Învierii din morţi şi aceleaşi porunci pentru lumea întreagă. Deci şi mireanul, acelaşi om ca Adam, ca şi Eva, ca şi mine monahul, avem nevoie de aceeaşi înţelegere a voii lui Dumnezeu. Ascultarea este acea înţelegere a voii lui Dumnezeu în care trebuie să intri. Ce gândeşte Dumnezeu? Cine sunt eu? Uite un mirean de la Bucureşti zicea: aş vrea să ştiu cine sunt eu şi ce vrea Dumnezeu cu mine. Asta-i întrebarea de căpătâi şi pe linia aceasta este ascultarea. Domnul, Făcătorul meu, trebuie să-mi spună cine sunt şi ce vrea cu mine, adică ce rol am de jucat în această istorie, să-mi găsesc fiinţa cea adevărată, mântuirea mea.

Deci, ascultarea de duhovnic, dacă o înţelegeţi drept, nu este vorba de orizontalism între tine şi duhovnic. Este vorba de căutarea voii lui Dumnezeu prin duhovnic şi asta-i înţelegerea dreaptă şi taina aceasta se săvârşeşte în felul ăsta: tu ca ucenic, ca cel care te duci la duhovnic, fie să te spovedeşti, fie să ceri sfat, cere întâi Domnului în taina inimii tale; de câte ori te vezi păcătos spune Domnului: uite Doamne că sunt păcătos, iartă-mă, vindecă-mă. Când te duci la duhovnic cere-i ca prin preoţia duhovnicului, prin lucrarea tainică pe care a lăsat-o Biserica (n.n. Taina Spovedaniei), să ţi se ierte păcatele şi nădăjduiesc că de vei face astfel şi ştiu că de vei face în Duh şi Adevăr, cât de puţin de la fiecare spovedanie, o să ieşi mai mult sau mai puţin zburând. Acest zbor nu este doar o stare psihologică – te simţi psihologic uşurat – într-adevăr se întâmplă în Duh o uşurare, de care dă Doamne să ai parte acum şi în veci.

Dacă te duci pentru un sfat, întâi lui Dumnezeu să-i ceri îndrumare: Doamne!s ă fac asta sau să fac aia? Spune-mi prin duhovnicul meu! Când simţi oarecum în rugăciune, în viaţa ta că vine momentul, du-te la duhovnic cu gândul la Dumnezeu, cu atenţia către Dumenzeu şi atunci spune-i duhovnicului problema ta şi pândeşte de la el primul cuvânt. Îl citesc pe sfântul Serafim, ba citesc colecţia Filocalică acel prim cuvânt. Dumnezeu atotputernic e blând, e acea adiere de glas subţire pe care a auzit-o proorocul Ilie şi de care s-a impresionat mai mult decât cutremurul, decât uraganul, decât focul, adierea de glas subţire, care e mai rapidă decât toţi dracii, dacă lucrăm prin ascultare. Nu întreba pe duhovnic mai departe, primeşte acel prim cuvânt, e cuvântul tău, duhovnicul nu ţi-l poate explica, este dialogul tău intim cu Dumnezeu. Dacă aşa l-ai cerut de la Dumnezeu, dacă în felul ăsta îl vei primi de la duhovnic, de ce să nu cârteşti, de ce să nu te împotriveşti? Fiindcă rişti să lepezi cuvântul lui Dumnezeu. ba chiar în momentul când îi spui părinte explică-mi mai bine, ai rupt firul cu Dumenzeu, ai închis telefonul şi acuma vorbeşti cu aparatul de plastic, dacă-i vorba de telefon, acuma vorbeşti cu duhovnicul ca om. Asta să nu faci! Primeşte cuvântul cu credinţă, cere blagoslovenie şi tu vei înţelege acel cuvânt făcându-l.

Unul din chipurile ascultării sunt cei zece leproşi. Hristos le-a spus un cuvânt foarte indiferent. Cei zece leproşi au strigat: Măntuitorule , miluieşte-ne şi pe noi. Şi le-a zis: duceţi-vă şi vă arătaţi preotului. Păi, n-avea nici un sens cuvântul acesta, fiindcă ce poate să-mi facă mie preotul, în primul rând. În al doilea rând Moise a rânduit că dacă te-ai curăţit de lepră sau ţi se pare, du-te la preot şi el te va cerceta şi dacă te va găsi curăţit, te va înscrie din nou în societate. Dar ei erau încă leproşi. Ce-au făcut? s-au întors şi au făcut ascultare, fără să judece, fără să cârtească. De ce s-au vindecat? Era puterea dumnezeiască care era conţinută în acea poruncă pe care ei, făcând ascultare şi-au însuşit-o. Aia i-a înviat din morţi, aia i-a curăţit, aia trebuie să căutaţi voi ucenicii, iar voi duhovnicii trebuie să învăţăm lucrul ăsta, să cerem de la Dumnezeu cuvânt, să nu răspundem din mintea noastră. Zicea Sfântul Serafim, când răspundeam din mintea mea erau greşeli şi Sfântul Siluan zice: greşelile pot fi mici, dar pot fi mari. Deci noi, duhovnicii, trebuie să ne rugăm lui Dumnezeu ca Dumnezeu în inima noastră să pună cuvânt şi trebuie să ne nevoim , să desluşim acel cuvânt. Dar nădăjduim că până vom ajunge şi noi să desluşim acel prim cuvânt, dacă voi ca ucenici, veniţi la duhovnici cu credinţă, credinţa voastră va face din noi prooroci. Dacă tu vii cu inima aşa, cu deschidere la Dumnezeu, tu vei face din duhovnicul tău un prooroc ,de fiecare dată când vei veni în această ascultare la duhovnicul tău.

Multe s-ar putea zice, cer Domnului să le zică în inima voastră, fraţi duhovnici şi cei care că duhovniciţi.

Dacă am o problemă, spuneţi-mi, vă rog, la cine să merg, la un preot sau la un psiholog?

Părintele Rafail: Eu aş zice: bineînţeles că ar trebui la un preot. Dar observ cu multă, multă durere un lucru în lumea noastră: se întâmplă din ce în ce mai des că noi preoţii nu găsim felul ortodox de a primi pe om, de a-l asculta, de a-l înţelege, de a-l învia. Acum vă zic ca unul care vine din Apus, unde Biserica de 1000 de ani n-a mai fost şi unde spiritualitatea apuseană a falimentat total, veacul al XX-lea i-a manifestat falimentul care era în ea demult. Acum cei luminaţi ai Apusului caută din ce în ce mai mult către ortodoxie, acea ortodoxie care prost e înţeleasă pe aceste meleaguri de baştină ale ortodoxiei şi riscăm să fim acum în poziţia evreilor, care ei înşişi au pierdut tradiţia dată neamului lor. V-o spun tocmai ca să nu se întâmple lucrul ăsta, ca să cer Domnului ca nu numai apuseni să găsească adevărul, dar ca şi voi să vă îmbogăţiţi în bogăţia care este moştenirea noastră. Deci în Apus, unde Biserica nu mai este, am impresia că ştiinţa asta a psihologiei este şi ea un fel de milă a lui Dumnezeu într-o lume în care Dumnezeu nu mai există şi există o para-Biserică, o para-preoţie ca să-i zicem aşa – nu vreau să-i zic pseudo, deşi ar trebui probabil. Ce este psihologul? Este un om la care te poţi duce şi la care poţi descărca toate şi poţi spune toate şi ştii că n-o să fi judecat şi din motive profesionale acela, în principiu, îţi ţine taina spovedaniei. Părinţi, preoţi! Asta este prerogativa noastră! Noi trebuie să putem nu numai să înlocuim pe psiholog, dar şi să depăşim peste orice aşteptare ceea ce poate face psihologul pentru clientul lui. De ce? Fiindcă avem Taina, avem pe Dumnezeu pe care-L putem împărtăşi. Vă spun acest lucru ca să intrăm un pic în Taina lui Dumnezeu şi nu ştiu până unde va merge! Am văzut înviere în masă, am văzut zeci de familii care au înviat din morţi în Apus şi aici la fel!

Deci aş zice bineînţeles că la preot, dar iertaţi-mă fraţi preoţi, arhierei, trebuie să ne spovedim şi adevărul ăsta este: suntem în aşa hal, că nu ne mai ştim vocaţia şi atunci poporul debusolat merge unde poate şi la cine poate. Vă spun şi lucrul ăsta: psihologia, care din câte ştiu eu a început cu domnul Freud şi a continuat cu domnul Jung, a făcut multe rele pentru om. Dar iarăşi dacă vă uitaţi dintr-un punct de vedere istoric până şi acolo omul se caută, îşi caută adevărata sa fiinţă şi vă spun sunt mulţi psihologi care găsesc şi descoperă nişte adevăruri, dar dacă vă uitaţi bine adevărurile erau cunoscute cândva în Biserică şi nu le mai trăim şi spre ruşinea noastră nu le mai aplicăm. Zic de ruşinea asta, ştiţi eu consider că noi toţi suntem un singur om, spovedania mea este spovedania ta, viaţa mea este viaţa ta, împărtăşim aceeaşi soartă şi aş dori să vă chem pe toţi ca un singur om, să ne înnoim în Duh. Nu zic asta ca voi mirenilor să judecaţi pe preoţi, zic ca voi mirenilor să vă rugaţi pentru noi ca Dumnezeu să ne lumineze ca să vă putem lumina, zic asta pentru fraţii mei preoţi ca să ştim că suntem într-o decădere cumplită şi ca să luăm pildă şi de la dreapta şi de la stânga şi de la părinţi şi prin psihologie şi să ne învăţăm şi din lumea dreptăţii şi din lumea păcatului, din toate mărturiile, să înţelegem cu ajutorul lui Dumenzeu şi să ne întoarcem cum zice în Apocalipsă unei Biserici: întoarce-te la cele dintâi până nu-ţi voi lua lumina din mijlocul tău.

Aţi spus odată: toate lucrurile se leagă şi se dezleagă în Duh, explicaţi-ne, vă rog?

Părintele Rafail: Da, am spus şi în felul ăsta. Tot ce face omul începe în nevăzut, adică în taina inimii tale, când ţi-ai pus în inimă asta Dumnezeu a văzut şi dacă te-ai hotărât pentru acest asta este foarte probabil ca acel lucru o să înceapă să se înfăptuiască cândva în viaţa ta. Uitaţi, vă dau o pildă: un monah mi-a spus într-o zi: mă certasem cu un alt monah dintr-o altă mănăstire şi m-am căit după aceea şi am vrut să-mi cer iertare, dar nu mai voia să ştie de mine, aşa era de rănit şi mi-am zis ce să fac, mâine-poimâine trebuie să plec, eu vreau să mă apropriu de Sfânta Împărtăşanie, ce să fac, am rănit pe fratele meu, cum o să pot să mă apropriu de Împărtăşanie, cum să continui viaţa pocăinţei mele că nu mă mai primeşte; eu vreau să-i cer iertare şi el nu vrea să audă nimic. Şi zice: mi-am amintit de un cuvânt din Liturghia Sfântului Vasile cel Mare. Monahul acesta-i grec şi în greacă – îmi pare rău că în traducerea noastră nu reiese aşa – la pomeniri, după sfinţirea Tainelor când spune “pomeneşte Doamne pe cei care ai învrednicit să împărăţească pe pământ” spune aşa: “glăsuieşte în inimile lor cele bune pentru Biserica Ta, pentru poporul Tău”. Monahul şi-a adus aminte de acest glăsuieşte şi a zis: Doamne! glăsuieşte în inima lui pentru pocăinţa mea, spune-i că mă căiesc pentru ce am făcut, că-i cer iertare şi că eu îl iert. Şi mi-a spus: data următoare când l-am văzut parcă nu fusese niciodată nor pe cer, totul dispăruse şi împăcarea lor era deja făcută. Când am auzit cuvântul ăsta, am sfătuit multe persoane în această direcţie şi aproape de fiecare dată s-au întâmplat minuni dintr-astea.

O monahie care era nouă într-o mănăstire şi spunea “Părinte! mi-e frică de toată lumea”, era foarte sensibilă şi rănită mai ales de monahia cutare, care era un pic mai aşa, în vârstă şi mai autoritară. Zice: când intru în bucătărie m-apucă groaza, nu ştiu ce să fac. I-am spus să se roage: “Doamne spune în inima ei să-mi spună un cuvânt bun sau spune-i ceva bun despre mine”. Într-o zi vine fugind către mine: “Părinte! Părinte! ştiţi ce s-a întâmplat? A venit maica cutare şi m-a apucat groaza şi am zis Doamne spune-i că o iubesc!” şi zice: “nu ştiu părinte, coincidenţă, s-a uitat frumos la mine şi mi-a zis ceva frumos”. Ultima oară când am văzut-o, acum un an era aceeaşi faţă luminată aşa cum se luminase atunci, acum vreo zece ani şi era împăcată cu toată lumea şi cred că au continuat aceste coincidenţe.

Deci se leagă şi se dezleagă în Duh, în taina inimii şi profit de întrebare să spun şi lucrul ăsta: trebuie să ne nevoim în ceva ce strămoşii noştri cred că făceau fireşte. Cred că strămoşii noştri, care erau cât de cât apropiaţi de Dumnezeu, în mod firesc pentru fiecare lucru chemau pe Dumnezeu. Vezi o primejdie: Doamne! şi zici ceva lui Dumnezeu. Vezi un păcat în tine: Doamne! uite ce-i în mine, nu mă lăsa aşa! Vezi pe cineva care te supără şi nu te poţi împăca cu el: Doamne! spune ceva în inima mea pentru aproapele meu! ş.a. m. d.

Chemaţi-L pe Dumnezeu. Zicem că Iisus Mântuitorul este singurul Mijlocitor între Dumnezeu şi om. Îndrăznesc să spun că lui Dumnezeu îi place să mijlocească între om şi om. Chemaţi-L pe Dumnezeu mijlocitor între tine şi vrăjmaşul tău, între tine şi cei cu care te-ai certat şi să vezi cum spuneam către cineva acum câtăva vreme: Dumnezeu nu există. Nu! Dar se preface bine! Fă şi tu ca şi cum ai crede şi să vezi cum şi Dumnezeu se face ca şi cum există! Şi provocăm coincidenţe dintr-acelea.

În esenţă profit ca să zic: să învăţăm frăţilor să chemăm pe Dumnezeu în toate împrejurările, să-i cerem sfatul lui Dumnezeu, să mulţumim lui Dumnezeu când ne-a dat ceva ce i-am cerut, să-L întrebăm pe Dumnezeu ce înseamnă asta şi toate nedumeririle noastre. Întâi “Doamne!” să fie în inimile noastre şi după aceea tot restul. Dacă vrei să-l vezi pe duhovnicul tău şi este la 100 de metri de tine trebuie să faci 100 de metri şi poate altcineva l-a înhăţat sau trebuie să iei telefonul şi să faci un număr. Pentru Dumnezeu, nimic din toate astea, acum poţi să zici “Doamne!” şi ai contactat “satelitul Doamne” şi să vezi cum se preface acest Dumnezeu că există.

Părinte Rafail, aţi spus că pe meleagurile noastre ortodoxia este puţin înţeleasă şi trăită, am dori să ne conştientizaţi mai mult asupra acestui lucru?

Părintele Rafail: Mă bucur de întrebarea asta. Ce mi s-a întâmplat mie s-a întâmplat multora în Apus când ne-au lipsit cele ce luam de bună, am început să căutăm, căutând am găsit mai mult decât ne-am aşteptat. În cazul meu, când vă spun că am trăit ortodoxia ca fiind însăşi firea omului a fost acel mult ami mult decât mă aşteptam. Întrebam pe Dumnezeu în taina inimii: Doamne! da de ce ar fi ortodoxia mai adevărată sau mai înţeleaptă sau mai adâncă sau mai nu ştiu ce decât protestantismul care-l descoperisem eu aşa cum mi se părea. Mi-a arătat Dumnezeu că nu era mai înţeleaptă, mai adevărată, era firea omului. De-aia este mai decât ori şi ce. Orice religie, orice rătăcire, orice ideal este un om care se caută şi ortodoxia este aia ce caută omul.

Pe meleagurile noastre se întâmplă ce se întâmpla cu evreii din Vechiul Legământ. Conştientizaţi de descoperirea dumnezeiască că ei sunt poporul ales, bineînţeles că păcatul şi-a tras spuza pe turta lui şi atuncea au început să se mândrească. Care este primul cuvânt de propovăduire al glasului Cuvântului lui Dumnezeu, adică Ioan Botezătorul ? – Troparul zice că e glasul Cuvântului, glasul cel din pustie – “şi să nu vă ziceţi vouă că sunteţi sămânţa lui Avraam că zic vouă că din pietrle acestea Dumnezeu poate să ridice fii lui Avraam”. Echivalentul acestor cuvinte este valabil pentru toată ortodoxia în baştina ei astăzi, la noi, la ruşi, la greci am văzut aceleaşi lucruri. Paradoxal, ce s-a întâmpalt în istorie, ce s-a întâmplat în Vechiul Legământ, aşa se întâmplă şi astăzi, multe rătăciri în Apus şi diaspora, omul se caută şi un pic se găseşte şi un pic se pierde, dar conştientizarea a ce este ortodoxia mult mai puternic se dă acolo unde nu este, unde omul caută, decât aici unde o ai pe toată pe toate drumurile, o iei de bună, ai una aici, ai una acolo, toate străzile sunt pline de preoţi, vrei să te spovedeşti ai unde să te duci. Da! Toate sunt la îndemână, dar o luăm de bună, şi fiindcă o luăm de bună, o pierdem, fiindcă păcatul îşi trage spuza pe turta lui, păcatul fiind indiferenţa, păcatul fiind nepăsarea, păcatul fiind mândria că noi suntem popor aşa şi pe dincolo, poporul lui Dumnezeu. Vă spun că din popoarele pe care le-am cunoscut, nu este nici un popor care să nu fie buricul pământului. Sunt zeci de burice dintre care, bineînţeles, sunt eu şi poporul meu. Ăsta este păcatul şi spuza care şi-o trage, pentru asta poporul lui Dumnezeu pe Dumnezeu l-au răstignit şi pe Dumnezeul lor şi tradiţia lor au pierdut-o. Apostolul Pavel s-ar fi făcut el anatema de la Hristos numai pentru ca poporul lui să poată reveni la adevăr şi n-a venit până astăzi. Spunea părintele meu duhovnic: noi suntem ortodocşi, dar noi nu putem fi mândri că suntem ortodocşi, noi trebuie să fim smeriţi că suntem ortodocşi. Ortodoxia în smerenie se păstreză.

Părinte Rafail cum să mă păzesc de gândurile rele care îmi vin în minte?

Părintele Rafail: Tot prin satelitul Doamne. […] Ce-am spus şi altor tineri vă spun şi vouă: nu este greu, este cu neputinţă! Firea ta când se simte deznădăjduită că voi putea să ajung la asta, firea îţi mărturiseşte că nu face parte din mine, nu face parte din firea noastră biologică. Dar de la Dumnezeu nici să nu aşteptăm mai puţin decât cele cu neputinţă. Dumnezeu numai în cele cu neputinţă lucrează, în cele cu putinţă facem şi noi. Dumnezeu nu învârte la mămăliga ta. Dar dacă este vorba de poruncile lui Dumnezeu, numai Duhul lui Dumnezeu în tine va putea lucra. Vrei să te păzeşti de gânduri? Dumnezeu să te ajute şi faci asta. De câte ori vezi un gând rău în inima ta spune: Doamne, uite ce este în mine! Şi cere lui Dumnezeu. Poate ai nedumeriri, întreabă-L pe Domnul, leagă şi dezlează în Duh. Vrei să şti cum să nu le mai faci, cere Domnului să nu le mai faci, cere Domnului apărare să nu mai cazi în păcat. Întotdeauna cu Domnul lucrează! Dumnezeu, ştiind că ne dă porunci – cuvinte cu neputinţă omului de urmat, total cu neputinţă – nu aşteaptă ca eu să le împlinesc, aşteaptă ca eu, văzând că nu sunt ăla cum ar trebui să fiu, să zic: “Doamne ! fă tu ceva, du-mă Tu pe calea Ta!” Nu zice şi Hristos “Precum am zis evreilor vă zic şi vouă: unde merg Eu voi nu puteţi să mergeţi, dar veţi veni mai pe urmă”. Când mai pe urmă? După pogorârea Duhului Sfânt, acea pogorâre facă-se vouă, ţie frate sau soră care mi-ai pus întrebarea şi tuturor! Contactaţi “satelitul Doamne”!

Cum putem ajunge la rugăciunea curată, la statornicia gândului în rugăciune?

Părintele Rafail: Iarăşi vă zic: este cu neputinţă. Rugăciunea curată este o stare mai presus de fire. Ei, acest cu neputinţă să vi se facă vouă prin lucrarea lui Dumnezeu. Acuma lucrarea lui Dumnezeu are mai multe laturi. Spunem după împărtăşanie în rugăciune “să-mi fie acestea spre merinde, spre viaţa de veci”. Ce este această merinde? Este împuternicire. Când eşti slăbănog, ai muncit mult, ai umblat mult, te-aşezi niţel, mănânci ceva şi o iei din nou şi continui să lucrezi, aşa sunt şi aceste merinde – Tainele Bisericii, cu precădere Sfânta Împărtăşanie, dar şi toate sfinţeniile Bisericii: aghiasma, untdelemnul sfinţit, anafura şi tot ce este sfinţenie sunt lucruri prin care primim aceste energii, prin care putem să continuăm viaţa pocăinţei noastre, ba să o facem lucrătoare şi să ajungem la Cel neajuns, adică la cele cu neputinţă omului prin lucrarea lui Dumnezeu cu împreună lucrarea noastră. Profit să vă spun încă un lucru: de multe ori am avut şi eu întrebarea şi mulţi tineri m-au întrebat, dar dacă Dumnezeu ştie toate de ce trebuie să mă rog şi să-I spun? Nu trebuie, dar de multe ori rugăciunea este singura metodă prin care îmi pot arăta împreuna mea lucrare cu Dumnezeu. Zicând “Doamne vreau asta!”, Dumnezeu ştie că vreau, dar făcând-o încep o împreună lucrare. Uneori poate este singurul lucru pe care pot să-l fac, alteori se adaugă la ceea ce fac. Deci, “Doamne dă-mi răbdare!” este deja o împreună lucrare, Dumnezeu îmi dă răbdare. De ce? Pentru că e îndelung-răbdător. Vine un moment în care trebuie să-mi exersez răbdarea, încerc cum pot, voi reuşi sau voi cădea, vedea-voi! Dar cerând de la Dumnezeu răbdare, împreună lucrez cu Dumnezeu mântuirea mea. Nu aştept pică pară mălăiaţă în gura lui nătăfleaţă. Fac şi eu ceva! Cer Domnului: dă-mi asta!

Părinte Rafail, unii preoţi spun că nu e bine să ne împărtăşim des, ce ne sfătuiţi referitor la Împărtăşanie?

Părintele Rafail: Sfătuiesc pe toţi să se împărtăşească cât de des posibil, atât de des cât îi sfătuiesc duhovnicii lor. Şi asta nu numai pentru a nu intra în conflict cu duhovnicii, ci fiindcă – şi asta este un lucru foarte important de înţeles – omul nu este un obiect şi ca atare nu este supus unei legi. Omul este o excepţie. Fiecare suflet ce va fi existat în lumea asta este o călătorie dintru nefiinţă până în veşnica dumnezeire, o călătorie unică.

Aş prefera o împărtăşanie cât mai des. Nu este caracteristica împărtăşaniei deasă, ci aş zice împărtăşanie des, dar cât de des este bine ţie sau ţie, asta o las duhovnicului tău şi cer Domnului să insufle pe fiecare duhovnic cât de des este bine pentru cutare şi pentru cutare; pentru tine poate vino peste doi ani, pentru tine în fiecare duminică, pentru altcineva duminica şi de praznice, pentru alţii la două săptămâni ş.a.m.d.

Părinte, daţi-ne un îndreptar de viaţă duhovnicească prin care să punem început bun în viaţa noastră?

Părintele Rafail: Asta este simplu. În legătură cu ce-am vorbit, apropo de faptul că toate se leagă şi se dezleagă în Duh şi în nevăzut, singurul îndreptar pe care-l pot da tuturor este : contactaţi “satelitul Doamne”. Să ne învăţăm cu “Doamne” în toate împrejurările şi să începem cu “Doamne” şi alt îndreptar nu cred că aş putea să dau fără ca pe unul sau pe altul să-l poticnesc. Toate legile îşi au valoarea şi limita lor, dar “Doamne” nu cere nici o limită.

Sursa: http://siluan.trei.ro/?p=60

Fragmente din Conferinţa Postul şi iertarea, destin şi vocaţie în Ortodoxie, Alba-Iulia, 25 aprilie 2002