luni, 2 iunie 2008

Ce/ Cine suntem noi?


"Noi astia care visam mii si mii de euro salariu, noi astia care avem mii de euro, dar ne-am mai dori 1.000 in plus, noi astia care am terminat o facultate din 2000 incoace, noi astia care renuntam la facultate pentru job, noi astia licentiati, masterizati si doctorati pe banda rulanta, noi astia care lucram la o multinationala, noi astia care avem telefoane mai scumpe decat tot salariul parintilor - pe 2 luni, noi astia care nu mai avem timp in afara jobului, noi astia, corporatistii in devenire si in general,… suntem toti o generatie de ratati.

Suntem ofticati din orice, suntem morocanosi, posaci si ne punem picaturi cand avem ochii rosii. Ne enerveaza cei care sunt la fel de suparati ca noi, ne enerveaza si cei diferiti. Injuram mult, dar suntem credinciosi. Salvam Rosia, Vama, natura si tot ce mai e de salvat printr-un mail sau o plimbare intr-un weekend cu masina pana acolo. Ne pasa de tot ce e "eco", de viitorul copiilor si al omenirii, dar avem becuri aprinse non-stop si un motor de 2.0 litri la masina.

Lucram in nestire, visam promovari si un bonus la salariu, dormim putin, fumam, bem cafele si energizante de ne zapacim creierii, dam banii pe prostii, pe jucarii care sa ne dea inca putin timp, pe mese proaste in restaurante costisitoare, dar aproape de job. Ne cumparam masini mai scumpe decat ne-am putea permite doar pentru iluzia apartenentei la o clasa sociala creata artificial, ne imbracam cu haine idioate, incomode, care nici nu ne stau bine - la fel ca toti cei din jurul nostru.

Ne cumparam apartamente fara sa le vedem in nu-stiu-ce-complex ca-o-conserva la cativa kilometri de oras. Platim rate 50 de ani de acum incolo. Dormim putin, ne doare capul, ne tremura mainile, ne promitem ca vom avea mai mult timp pentru noi, ca vom face mai multa miscare, ca vom sta mai putin in fata calculatorului, ca vom merge intr-o zi pe jos.

Ne place jobul pe care il avem, corporatia e mama si tatal nostru, corporatia tine loc de familie, de prieteni, de iubiti, de amanti, de tot, ne da bani pentru tot ce vrem sa cumparam si asta e tot ce conteaza. Nu stim alte reguli in afara corporatiei, nu ne intereseaza altceva, nu vrem altceva. Ne simtim impliniti. Nu stim altceva in oras decat drumul spre job, inapoi spre pat si vreo 2 cluburi. Nu vizitam nimic decat in team building.

Pentru ce? Ca sa ajungem niste legume terminate la nici 40 de ani? Ca sa ne facem scrum inca inainte de a incepe sa ardem? Pentru a ajunge intr-un pod imaginat al unei ierarhii sociale?

Ce o sa raspunda copiii nostri, stiind ca toata viata nu am facut altceva decat sa ne gandim cum sa platim rate, cand vor fi intrebati ce suntem noi?"

Am primit acest eseu-întrebare de la o prietenă şi îl postez pentru că exprimă în cuvinte realitatea care se petrece cu noi, lîngă noi. Şi este o realitate tristă, tristă, tristă. Sursa pentru fotografii: http://la-merci.blogspot.com/2006/06/generatia-noastra.html

6 comentarii:

Marilena spunea...

Doamne ajuta, Eufemia! Mi-a placut grozav articolul asta, are mare dreptate, mult ne mai place sa ne ascundem dupa deget...suntem si ne credem grozavi, dar nu suntem oamenii lui Dumnezeu ci ai lumii acesteia care maine va fi putreziciune.Ce va ramane dupa noi? Modelul sistemului de creditare? Mondenismele gen - buricul targului? De multe ori ma intreb de ce nu avem puterea sa spunem stop acestui cerc vicios in care ne lasam si ne taram de multe ori unii dupa altii... Ca sa ne trezim intr-o buna zi ca vine moartea si noi am facut degeaba umbra pamantului...

Marilena spunea...

Cu permisiunea ta, o sa preiau si eu putin din articol, pentru a genera tema pe blogul meu, evident, trimitand la sursa, adica la blogul tau. Daca nu esti de acord sa folosesc o parte din articol cu datele blogului tau, imi spui si abandonez. Multumesc!

Matuska Eufemia spunea...

Hristos a inviat!
Bineinteles ca il poti prelua. Nu e nicio problema. Si pe mine ma mihneste situatia asta in care ne aflam. Si, desi zicem ca sintem practicanti si ortodocsi, ca avem o perspectiva spirituala asupra vietii si a lumii, tot "ca lumea" ne comportam si noi :(
Cu dragoste in Hristos Domnul :)

MunteanUK spunea...

Hristos s-a inaltat!

corecta si trista imaginea asta 'a noastra', aplicabila in destula masura chiar si acelora ca mine, ce se cred inca romantici si refuza cosmarul de a intra in turma de 'corporate people'

insa sa nu deznadajduim! chiar si asa, de aici, sufocati parca de duhul lumii, tot trebuie sa existe speranta de mantuire. desi i-ar fi mai usor camilei/funiei sa treaca prin urechile acului decat noua sa ne mantuim, trebuie SA SE POATA cumva... fagaduintele Domnului sunt aceleasi pt tot omul, in tot locul si in taote vremurile. sa VREM si noi putintel mai mult, sa-L chemam cu mai amre frangere de inima, si nu ne va lasa!

Domnul sa ne miluiasca si sa ne dezmeticim din vreme!

Matuska Eufemia spunea...

Adevărat S-a înălţat!
Mulţumesc pentru tonul ăsta optimist şi plin de nădejde. Luată de "valul autocompătimirii" am uitat că, dacă avem pocăinţă şi speranţă, putem primi mila şi dragostea Creatorului nostru.
Blogul tău este foarte bun. Spor la postări şi mulţumesc pentru veştile ortodoxe din "British Commonwealth".

MunteanUK spunea...

multumesc de aprecieri!

dar cum sa nu SPERAM, tocmai azi de Inaltare? doar e prima data cand Sf Apostolii s-au despartit de Domnul, dar plini de bucurie si in nadejdea ca au sa-L primeasca pe Mangaietorul promis. n-au mai fost fricosi si intistati ca alta data, nu?

„Bucurati-vă pururea întru Domnul. Şi iarăşi zic: Bucuraţi-vă" (Filip. 4, 4) - nu asa suntem indemnati? sperand si bucurandu-ne, ne putem vedea si pacatele sa luptam cu ele, insa deprimarea e doar o aparenta stare de pocainta, care ne da o stare proasta, ne plangem de mila in 'termeni generali', insa, de fapt (oricat ni s-ar parea!) nu ne vedem pacatele anumite cu care trebuie sa luptam. oarecum, ne vedem toate pacatele, asa luate 'global' si deznadajduim in fata lor, caci si 10.000 de ani de ar dura viata unui om, tot nu le-am putea birui singuri. fara El nu putem face nimic!

dar cand plecam la lupta cu grijile de fiecare zi, cu bucurie si nadejde, atunci parca vedem fiecare pacat anumit mai bine. sa traim in atitudinea 'toate sunt bune foarte' (ca Domnul doar lucruri bune ne da!) si asa om putea vedea si ce anume 'nu e deloc bun' (din vina noastra!).

dar dc pornim de la o perspectiva sumbra, ca nu mai avem scapare, nu vad cum am putea primi harul lui Dumnezeu sa ne biruim pacatele. doar asta e imensul paradox nepriceput de 'oamneii din lume' - tot oamenii induhovniciti, care chiar isi petrec noaptea in lacrimi si metanii, sunt, la vederea celorlalti, oameni foarte veseli, impacati si optimisti! numai acolo vine harul mantuitor! sa-mi spuna mie cine a vazut vreun sfant 'ursuz' ori vreun duhovnic 'posac' la care sa alege oamenii, ori 'pesimist' ori 'deznadajduit'?

asadar sa ne bucuram oricand si oricat de mult putem, ca de incercari niciunul dintre noi nu duce lipse, ca tot cel iubit de Domnul este si mustrat! si dc le primim si pe acelea cu multumire, chiar si atunci ne putem bucura!