Regele Edward din Anglia - Mucenic, făcător de minuni şi tămăduitor al patimei invidiei

"Păcatu-mi rîncezit la cer duhneşte.

Blestemul cel mai vechi apasă-asupra-i:

uciderea de frate." (traducere Ion Vinea)

Shakespeare - Hamlet III, iii

Repere istorice

În anul 957 d.Hr. regele Edgar, stră-nepotul lui Alfred cel Mare, accede pe tronul englez, iar domnia lui este caracterizată de înflorire economică, politică şi culturală. În ultimii 100 de ani, ţara cunoscuse o nouă perioadă de unitate, de organizare şi de echilibru pe plan politic. Educaţia şi cultura cunoscuseră o înflorire deosebită, mai ales datorită manuscriselor engleze, cerute în întreaga Europă, şi scrise pentru prima dată în limba engleză la un standard de rafinament literar deosebit. Religia şi reforma fuseseră larg răspîndite, sub conducerea arhiepiscopulului de Canterbury, sfîntul Dunstan, care a fost sfetnicul regelui Edgar. Acesta i-a povăţuit în egală măsură atît pe tată, cît şi, mai tîrziu, pe fiul său.

La mijlocul secolului, sfîntul Dunstan fusese stareţ la mănăstirea din Glastonbury, chiar la începutul ascensiunii acesteia spre culmile influenţei şi faimei pe care le-a avut în Evul Mediu. Atît mănăstirea, cît şi “vechea Biserică” (considerată veche încă din secolul 10 şi centrul poveştilor legendare care l-au inspirat pe William Blake să scrie “Şi au trecut acei paşi în timpuri vechi, peste verdele munţilor Angliei”), au fost centrul monastic al renaşterii ordinului benedictin care, sub înrîurirea sfîntului Dunstan şi a obştii sale, a ridicat conştiinţa spirituală şi morală a naţiunii şi a ajutat să se ridice încrederea în forţele proprii ale întregii ţări. Legile au fost considerate înţelepte şi drepte, atît de către cei bogaţi, cît şi de către cei săraci, iar sentimentul de speranţă a crescut mult.

Încoronarea lui Edward ca rege al Angliei

Sfîntul Dunstan a creat ceremonia de încoronare pentru regele Edgar (părţile principale fiind folosite pînă astăzi, chiar şi la încoronarea reginei Elisabeta II) şi, a reliefat, în mod explicit, că monarhul Angliei este unsul lui Dumnezeu, în acelaşi mod în care a fost şi regele David în Israel. Edgar, cunoscut de posteritate cu atributul de “pacificatorul”, a domnit pînă în anul 975 şi, la moartea sa, Edward, fiul cel mai mare, a fost încoronat ca rege al întregii Anglii. Regele Edward a continuat politicile tatălui lui şi, bazîndu-se pe sfîntul Dunstan ca sfetnic, a acordat sprijin regal pentru eforturile de reformă în mănăstirile engleze şi în viaţa religioasă.

Sprijinul acordat de regele Edward mişcării benedictine de reformă a provocat mînie şi invidie în rîndul celor care văzuseră Biserica drept o cale pentru a cîştiga bunăstare şi prestigiu. Viaţa ascetică şi importanţa monahismului, promovate de sfîntul Dunstan şi de obştea sa, nu erau pe placul acestora şi, de aceea, aceştia au căutat în altă parte – şi au găsit – prieteni poziţionaţi în înalta societate engleză.

Prima soţie a regelui Edgar murise la scurtă vreme după ce l-a născut pe Edward, primul fiu al regelui. Mai tîrziu, Edgar s-a căsătorit cu o văduvă numită Aelfreda şi aceasta i-a născut un al doilea fiu, Ethelred. După ce Edward a fost încoronat rege, Aelfreda a format o alianţă cu nobili care erau împotriva reformelor religioase ale sfîntului Dunstan, cu scopul de a-l încorona pe fiul ei rege. În timpul scurtei perioade de domnie a regelui Edward opoziţia dintre cele două grupuri politice a devenit din ce în ce mai evidentă. Pe de o parte, era grupul din care făceau parte fosta regină şi aliaţii ei, care îl sprijineau pe prinţul Ethelred şi care se opuneau, mai mult sau mai puţin pe faţă, regelui şi politicilor sale. De cealaltă parte, era regele Edward şi sfetnicii lui, din care făceau parte sfîntul Dunstan, arhiepiscopul din Canterbury; Oswald, arhiepiscopul din York şi discipol reformator benedictin; şi Bryhtnoth, consilier municipal din Essex şi erou al vechiului poem englez The Battle of Maldon. În 18 martie 979 partidul care îl susţinea pe prinţul Ethelred a decis să acţioneze.

Uciderea regelui Edward

Regele, încă adolescent, a fost invitat la reşedinţa regală din Corfe, Dorset, unde locuiau tînărul prinţ şi mama lui. În timp ce Edward se apropia, servitorii Aelfredei au ieşit să îl întîmpine. Adunîndu-se în jurul unui salut de întîmpinare prietenesc fals, dintr-o dată, cîţiva dintre ei i-au imobilizat braţele, iar unul dintre ei i-a împlîntat un pumnal în piept. Edward a căzut brusc din şa, iar calul a fugit în pădurile din jurul castelului. În momentul în care Edward a căzut, piciorul i s-a înţepenit de scara de la şa şi privitorii îngroziţi l-au văzut pe Edward rănit mortal, tîrît pe pămînt de cal. Cînd, în sfîrşit, oamenii regelui au reuşit să găsească şi să oprească calul, era prea tîrziu; regele murise. La insistenţele Aelfredei, trupul regelui a fost înmormîntat fără nicio ceremonie în curtea Bisericii din Wareham, situată la cîteva mile de locul în care se petrecuse crima.

Toţi au ştiut cine ordonase crima şi pentru al cui bine avusese ea loc. Totuşi, nimeni nu a fost niciodată acuzat de comiterea ei. Nimeni nu a fost chemat la judecată, nimeni nu a fost găsit vinovat. Omorîrea regelui, omorîrea fratelui noului rege, a fost tăinuită şi ascunsă.

Dar faptele au propriul lor mod de a ieşi la lumină. Pentru că, de atunci, minunile au început să apară.

Minuni şi vindecări miraculoase. Canonizarea regelui Edward ca sfînt al Bisericii Ortodoxe din Anglia

Prima minune s-a întîmplat chiar în noaptea în care Edward a murit, cînd femeia bătrînă şi oarbă, în a cărei colibă a fost lăsat trupul regelui, a început să vadă. Apoi, lîngă mormîntul regelui din Wareham a izvorît un izvor şi s-a auzit că mulţi oameni, care s-au rugat şi s-au îmbăiat în acea apă, s-au vindecat. Deoarece regelui Edward i s-a recunoscut sfinţenia, trupul lui a fost mutat cu mare ceremonie în 981 la mănăstirea din Shaftesbury, fondată de regele Alfred cel Mare. Vindecările au continuat chiar şi în timpul procesiunii, procesiune care a fost cea mai mare întîlnită în acea parte a Angliei.

În următorii 20 de ani, mormîntul lui Edward a fost cinstit şi vizitat de cei mai mulţi pelerini. În 20 iunie 1001 regele Ethelred, fratele vitreg al lui Edward, a ordonat ca trupul să fie aşezat într-o raclă şi să fie depus în mănăstirea Shaftesbury. În proclamaţia pe care a citit-o, regele Ethelred s-a referit la Edward ca la un sfînt “căruia Dumnezeu i-a rînduit să fie cinstit în zilele noastre, prin multe semne de virtute, după ce sîngele i-a fost vărsat”. În 1008, Alphege, arhiepiscopul din Canterbury, care, mai tîrziu, a suferit la rîndu-i martiriul, l-a canonizat oficial pe sfîntul Edward mucenicul în numele Bisericii din Anglia.

Mulţi pelerini au venit din toată Anglia şi de pe întreg continentul european la mormîntul sfîntului Edward, ca să îi cinstească sfintele moaşte. Şi mulţi s-au vindecat de bolile lor. Mănăstirea a devenit cunoscută ca Mănăstirea sfîntului Edward. Chiar oraşul Shaftesbury a fost numit “Edwardstowe” mai mulţi ani la rînd. Pînă la desfiinţarea mănăstirilor în secolul 16, sfîntul mucenic Edward a fost cunoscut în toată ţara şi cinstit de creştinii de pretutindeni.

Regele Ethelred a domnit timp de 38 de ani şi a murit în anul 1016. A doua lui soţie, Emma din Normandia, i-a născut un copil, pe care l-au numit Edward şi care a devenit ultimul descendent din dinastia lui Alfred cel Mare, care să fie încoronat rege al Angliei. Sfîntul Dunstan nu s-a amestecat niciodată în domnia lui Ethelred, ci s-a concentrat asupra turmei sale. A murit în 988, în acelaşi an în care, în cealaltă parte a Europei s-a născut creştinismul, odată cu Botezul prinţului Vladimir din Kiev şi, simbolic, odată cu încreştinarea Rusiei. Şi ce credeţi că s-a întîmplat cu fosta regină Aelfreda, care fusese implicată în moartea fiului ei vitreg – oaspete şi rege - în acea zi de primăvară a anului 979? În timpul domniei fiului ei nu s-a bucurat de viaţa regală, ce i se cuvenea unei regine mamă, ci cu aparentă pocăinţă, a fondat două mănăstiri, una în Amesbury şi alta în Wherwell, unde a şi murit, ca o biată monahie, în 999.

Semnificaţia martiriului regelui Edward pentru epoca în care a trăit şi pentru vremurile noastre

Ce însemnătate are deci regele şi mucenicul Edward? Care este semnificaţia unui tînăr monarh omorît, care nu a avut nici măcar timp pentru a-şi imprima caracterul sau judecata asupra destinelor şi vieţilor supuşilor lui? De ce este atît de important acest personaj, care a devenit mult mai cunoscut pentru moartea sa decît pentru viaţa sa? Doar atît: moartea lui este punctul de răscruce neştiut, care a marcat istoria timpurie a Angliei.

De ce neştiut? Deoarece nimeni nu pare să ştie ce să înţeleagă din acest eveniment. The Birth of Britain, primul volum din seria History of the English Speaking Peoples a lui Sir Wiston Churchill, o carte de altfel încîntătoare, nu îl menţionează nici pe regele Edward, nici uciderea lui. Atunci cînd se referă la domnia regelui Edgar, Churchill scrie că a reprezentat “un pas decisiv în destinul Angliei”; atunci cînd se referă la anii de domnie ai regelui Ethelred scrie că sînt caracterizaţi de “declin catastrofic”, în care “iţele politicii au fost încurcate”. Gaura neagră între cele două evenimente a fost mucenicia lui Edward, aparent invizibilă lui Churchill. Cartea Anglo-Saxon England, din seria Oxford History of England, scrisă de altfel magistral de Sir Frank Stenton, aminteşte că Edward a fost omorît pentru că “a ofensat multe persoane importante, prin intolerabila violenţă a vorbirii şi a comportamentului său”, ca şi cînd acest fapt ar putea explica totul. Un adolescent, care din întîmplare este încoronat rege al Angliei (şi despre care nu există nicio referire istorică care să consemne vreun act de cruzime sau de nedreptate din partea lui), devine violent şi, din acest motiv, trebuie atras într-o ambuscadă şi omorît? Aceasta nu este o explicaţie rezonabilă, iar Stanton admite şi el că această crimă a avut loc în “circumstanţe de o trădare rar întîlnită”. N. J. Hingham insistă în cartea The Death of Anglo-Saxon England foarte minuţios întocmită, pe găsirea unor cauze “politice” pentru toate evenimentele, dar concluzionează că problemele de ordin politic care au dus la moartea lui Edward “nu au fost nicidecum rezolvate prin acest regicid”. Cu alte cuvinte, întregul incident este fără nicio semnificaţie. Dar, dacă ne uităm la o crimă făcută asupra unui rege cu o lentilă ce nu aduce nicio lumină asupra subiectului, poate e ceva în neregulă cu lentila. Poate motivaţiile politice nu sînt întotdeauna universal valabile.

Şi poate că oamenii din acele vremuri au ştiut mai multe decît sîntem noi înclinaţi să credem. Ethelred este cunoscut în istorie ca “nepriceputul” nu din cauză că nu era pregătit, ci pentru că în vechea engleză cuvîntul unraed înseamnă “nesfătuit”, adică prost consiliat. Regele Elthelred a avut sfetnici şi consilieri mai puţin înţelepţi, în comparaţie cu predecesorul lui, regele Edward. Printre consilierii lui nu se afla nici un sfînt Dunstan, nici un admirabil Oswald, nici un erou Bryhtnoth. În schimb, atît regele, cît şi sfetnicii lui au judecat eronat crizele prin care treceau, cu precădere reînnoitele atacuri ce veneau din partea vikingilor şi, ca rezultat, ţara demoralizată a început să alunece pe panta care ducea către ocupaţia străină. După cum oamenii din acele vremuri au văzut mai clar decît istoricii din secolul 20, tragica pierdere a înţelepciunii – a sfîntei înţelepciuni, care l-a înconjurat pe regele Edward – este cea care a dus la colapsul statului anglo-saxon şi care a schimbat cursul istoriei engleze.

A fost uciderea regelui Edward un dezastru total pentru ţară? A fost pămîntul stigmatizat de semnul unui alt Cain? Poate că nu. Încă odată, poate fi de folos să dăm ascultare unei observaţii din Anglo-Saxon Chronicle din secolul 10: “nu s-a petrecut nicio ucidere mai gravă printre anglii, de cînd s-a născut Britania. Oamenii l-au omorît, dar Dumnezeu l-a proslăvit. A fost în viaţă un rege pământean. Şi este, după moarte, un sfînt ceresc. Acum, putem înţelege că înţelepciunea umană şi sfaturile şi consilierile ei nu înseamnă nimic în faţa căilor lui Dumnezeu”.

Cu alte cuvinte, oricît de tragică şi de înfiorătoare a fost această crimă, nu se poate să ne bazăm doar pe standardele noastre de dreptate şi de înţelegere. Cum şi de ce, nu ştim, dar, ceea ce ştim cu certitudine, este că Edward a fost – este un sfînt. Edward a cunoscut – cunoaşte dragostea lui Dumnezeu. Şi din 979 este un nou sfînt în rai, care se roagă pentru ţara noastră.

Invazia normandă din 1066 a dus la sfîrşitul identităţii şi integrităţii statului anglo-saxon, totuşi, Anglia nu a dispărut. Prin căi dincolo de puterea de înţelegere, Anglia a fost învigorată de uniunea între culturi şi popoare, iar Britania a ajuns să fie o entitate politică atît de mare, cum nu au visat niciodată descendenţii regelui Alfred cel Mare. Sub stăpînirea normandă, limba engleză veche a devenit dialectul ne-oficial al celor săraci şi, cu toate acestea, limba engleză nu a dispărut; ba, mai mult, s-a schimbat şi a devenit limba lui Shakespeare şi a Bibliei regelui James şi apoi s-a împrăştiat în toată lumea. Şi, chiar la începutul secolulul 20, cînd imperiul politic britanic a început să se năruiască, în timp ce limba engleză a cucerit o mare parte a întregului pămînt, un alt regicid a avut loc. Uciderea familiei regale în Rusia şi instaurarea regimului comunist în 1917 a părut să însemne sfîrşitul identităţii şi integrităţii altui stat politic şi istoric. Dar, şi acesta poate ascunde un alt moment de cotitură. În timp ce tot mai mulţi mucenici decît a cunoscut înainte lumea, sufereau în Rusia pentru credinţa lor, exodul refugiaţilor ruşi a dus la o revigorare extraordinară a bisericilor şi comunităţilor ortodoxe din vest, inclusiv a celor aflate în ţările vorbitoare de engleză. Inima identităţii ruse – Sfînta Ortodoxie – s-a revărsat rapid de-a lungul întregului pămînt, prin intermediul englezei, aşa cum Evanghelia primilor apostoli creştini s-a răspîndit rapid prin ţările vorbitoare de greacă din Imperiul Roman. Încă odată, o crimă brutală, nejustificată şi abominabilă, pentru care nu a fost nimeni adus în faţa justiţiei, poate să fi fost calea prin care Dumnezeu şi-a trimis puterea Sfîntului Duh într-o lume căzută. În orice caz, cu siguranţă ştim acest fapt: sînt noi sfinţi în ceruri, noi rugători pentru pămîntul rusesc şi – îndrăznim să sperăm – pentru întreaga lume.

Căci gândurile Mele nu sunt ca gândurile voastre şi căile Mele ca ale voastre, zice Domnul.

Şi cât de departe sunt cerurile de la pământ, aşa de departe sunt căile Mele de căile voastre şi cugetele Mele de cugetele voastre.

Precum se coboară ploaia şi zăpada din cer şi nu se mai întoarce până nu adapă pământul şi-l face de răsare şi rodeşte şi dă sămânţă semănătorului şi pâine spre mâncare,

Aşa va fi cuvântul Meu care iese din gura Mea; el nu se întoarce către Mine fără să dea rod, ci el face voia Mea şi îşi îndeplineşte rostul lui.

Isaia 55 : 8-11

Traducere Eufemia Toma - cu blagoslovenie din partea Frăţiei Ortodoxe a Sfântului Edward – după Regele Edward Mucenicul.

N.B. Subtitlurile din text aparţin traducătoarei.

Sursa icoanelor: Frăţia Ortodoxă a Sfîntului Edward şi Mănăstirea Sfintei Elisabeta.