CUI II E FRICA DE MTR? De: Vintila Mihailescu

„În condiţiile date, ideal ar fi ca, odată cu definitivarea lucrărilor de consolidare a clădirii, muzeul să fie pregătit cu o expoziţie permanentă nouă ca tematică, prin care să fie puse în valoare şi alte obiecte din patrimoniul extrem de valoros, de aproape 90000 de bunuri culturale mobile, al muzeului şi, bineînţeles, cu alt mobilier pentru expunere” (mobilier conceput de Horia Bernea special pentru această expunere şi în conformitate cu stilul acesteia – n.n.).

Acest „ideal” a fost formulat de către o comisie de control a Ministerului Culturii şi Cultelor cu cîteva zile înainte de alegeri. El este perfect coerent şi consecvent de-a lungul celor cîteva zeci de pagini unde, în afară de o serie de observaţii tehnice, se formulează şi alte deziderate culturale similare: înlăturarea Clubului Ţăranului, care nu este altceva decît un risc pentru siguranţa muzeului, încetarea Tîrgului Ţăranului, care duce în derizoriu activităţile serioase ale muzeului, protejarea de public a bisericii de lemn din curtea muzeului prin instalarea unui cordon la 50 de metri de jur împrejur etc. Nu, nu este vorba despre închiderea muzeului, nimeni nu vrea să pună un lacăt pe porţile sale şi nimeni nu vrea să se instaleze în bătrîna clădire de la Şosea. Nu este vorba nici de vreun alt episod de persecturare a intelectualilor în viaţa publică din România. Nu este vorba nici măcar de o decizie finală. Dar nu este vorba nici de o vorbă în vînt, aruncată de vreun nepriceput sau de un simplu comentariu pe un blog. Nu, totul izvorăşte din dragoste de patrimoniu şi grijă (ba chiar îngrijorare) pentru soarta sa din partea unor „persoane competente”. Şi aici începe problema. Şi îngrijorarea mea.

Problema este mai veche. În urmă cu patru, cinci ani, a început demontarea ferită de ochii lumii a expunerii realizate de Horia Bernea şi colaboratorii săi, pentru care muzeul obţinuse cea mai înaltă distincţie europeană posibilă: cel mai bun muzeu european al anului. O sală, apoi încă una au fost „reamenajate”, o persoană, apoi încă una şi încă una au fost determinate să plece. Dacă toată această manevră nu ar fi fost făcută publică iar societatea civilă n-ar fi reacţionat vehement, acum probabil că nu ar mai fi existat decît amintirea muzeului conceput de Bernea.

Îngrijorarea vine din acest precedent şi din asemănarea teribilă a discursului „reformator” de acum cu cel de acum cîţiva ani. Istoria pare să se repete. Sau riscă să se repete, de data aceasta ferită de ochii lumii prin perdeaua de fum gros a alegerilor şi turbulenţelor electorale. Oare trebuie să ieşim din nou în stradă ? Oare trebuie să fim mereu vigilenţi pentru a feri fiecare petic de ideal de „restauraţia” unor idealuri pe care le speram de mult apuse ? Cui îi este frică de Horia Bernea în aşa măsură încît, periodic, instituţia culturală creată de acesta să trebuiască să fie apărată public ?

Ajungem astfel la marea, adevărata problemă, care ne priveşte pe toţi: restauraţia ilieştilor culturii. A existat un „eşalon doi” şi în cultura socialistă, oameni pentru care Cîntarea României, ca şi socialismul, erau lucruri bune în sine, dar care au fost compromise prin modul de punere în practică. Oameni care şi-ar fi dorit o Cîntare a României cu chip cultural, pe care doar ei ar fi ştiut să o realizeze cum se cuvine, dar n-au avut parte. Oameni care au acumulat frustrări pentru că au trebuit tot timpul să asculte de activiştii de partid din eşalonul unu – ceea ce au şi făcut, de altfel, fără să cîrtească. După ce au scăpat de aceştia o dată cu înlăturarea comunismului, au stat o vreme cuminţi şi timoraţi, neştiind prea bine ce se întîmplă şi ce ar putea face. Apoi şi-au dat seama că se poate întîmpla orice şi au considerat că a venit, în sfîrşit, şi vremea lor. Au devenit vocali, s-au mirosit între ei şi s-au grupat prin diverse instituţii, apoi au început să apere şi să dicteze „adevărata cultură”. Mai ales adevărata cultură românească: acea Cîntare a României cu chip uman, la care visaseră atîta vreme şi în care au crezut – şi mai cred încă – în mod sincer. Vorbesc cu toţii aceeaşi limbă a cripto-păşunismului responsabil, se recunosc între ei şi se aliază dincolo de inamiciţii. Împreună formează magma nealterabilă a instituţiilor, peste care se aşează în straturi suprapuse zaţul guvernărilor succesive. De acolo de unde sînt, îşi legitimează reciproc incompetenţa (după cum se exprimă sociologul Alfred Bulai) şi încearcă ori de cîte ori găsesc o ocazie să controleze competenţele. Căci controlul este pohta ce-au pohtit-o de cînd erau mici ! Iar frustrările mai vechi şi mai noi nu au făcut decît să exacerbeze această poftă.

Frustraţi din toate colţurile ţării, uniţi-vă, aşadar ! Celor vechi li se adaugă astfel contingente tinere, mînaţi în luptă de o la fel de sinceră şi impotentă poftă de îndrumare şi control. Şi dacă nu le-a ieşit controlul „real”, în politică sau economie, încearcă măcar, ca pe un fel de răzbunare a piticului, exersarea puterii în cultură. Pentru toţi aceştia, creativitatea este o ameninţare permanentă de erezie, căci scapă totdeauna de sub control. Pentru mulţi dintre ei, Muzeul Ţăranului Român este o astfel de erezie, cu atît mai mult cu cît a crescut pe domeniul rezervat al „culturii noastre tradiţionale”, pe care riscă în acest fel să o smintească...


În aceste condiţii, poate că şi oamenii normali din toate colţurile ţării ar trebui să se unească din cînd în cînd, sau măcar atunci cînd le este ameninţată direct normalitatea. Şi măcar pentru o infuzie periodică de optimism, constatînd că mai nasc şi la România oameni normali !

(text ce va fi publicat in revista Dilema Veche)

Susţineţi MTR semnînd PETIŢIA AICI

http://www.petitiononline.com/MTR2008/petition.html