Dintru început Dumnezeu l-a creat liber pe om. Omul putea să accepte sau să respingă iubirea divină. El avea posibilitatea de a folosi libertatea fie bine, fie rău. Porunca prin care Dumnezeu îi interzicea omului să mănânce din pomul cunoaşterii binelui şi a răului, sădit în mijlocul paradisului, conferea acestuia posibilitatea de a alege între bine şi rău. După Sfântul Ioan Gură de Aur cunoaşterea binelui este ascultarea, iar cunoaşterea răului este neascultarea.
Păzirea poruncii sau ascultarea i-ar fi ajutat pe primii oameni să-şi exercite şi să-şi consolideze folosirea libertăţii în bine; să-şi orienteze permanent libertatea lor spre Dumnezeu şi să-şi identifice voinţa lor cu voinţa Creatorului. În acest mod ar fi dobândit unirea lor cu Dumnezeu, adică îndumnezeirea. Ei ar fi putut să mănânce din pomul vieţii, adică să devină nemuritori în har. Libertatea era darul divin. Însă omul trebuia să o păstreze, să o dezvolte prin colaborarea lui cu Dumnezeu. Pentru acest motiv Dumnezeu i-a dat omului această poruncă.
Un vechi hermeneut al Sfintei Scripturi zice că Dumnezeu a dat omului trei feluri de pomi. Pomii comuni pentru ca să-i asigure omului viaţa. Pomul cunoaşterii binelui şi a răului pentru ca să-l asigure pe om că trăieşte bine. Şi pomul vieţii pentru ca să-l asigure că trăieşte veşnic. De asemenea, a dat omului libertatea de a decide - prin practicarea ascultării şi a iubirii - dacă scopul vieţii lui este viaţa veşnică, adică viaţa divină. Aceste daruri ar fi fost primite de om în mai multe etape şi treptat, de la cele mai de jos la cele mai de sus, şi în mod proporţional cu dorinţa lui proprie de a colabora cu Dumnezeu. Însă neascultarea protopărinţilor a anulat posibilitatea omului de a participa la darurile cele mai înalte ale lui Dumnezeu. Omul s-a exilat în pustiul necomuniunii cu Dumnezeu. Sufletul omului nu se mai hrănea din Dumnezeu. El căuta să supravieţuiască din bunătăţile materiale într-un mod supus patimii şi purtător de moarte.
Înlocuirea vieţii teocentrice cu viaţa egocentrică a stricat ordinea creaţiei. Omul a schimbat centrul lumii. În urma căderii omului în păcat a urmat dezintegrarea şi dezorganizarea lumii şi a funcţiilor vieţii. Mintea s-a întunecat. Voinţa s-a îmbolnăvit. Inima a devenit pătimitoare. Astfel, chipul omului s-a înnegrit, având drept ultimă consecinţă moartea. Neascultarea nu i-a condus la îndumnezeire – aşa cum au crezut protopărinţii, care au fost înşelaţi de diavolul - ci la moartea omului.
Antropologia ortodoxă analizează drama neascultării şi a căderii şi a exilării omului din Împărăţia iubirii lui Dumnezeu. Primul Adam împreună cu Eva au adus în lume neascultarea şi moartea pentru că au folosit rău darul libertăţii. Ei au transmis neamului omenesc păcatul strămoşesc ca stare de păcătoşenie a firii umane, de egoism şi de apostazie faţă de Dumnezeu. Potrivit Sfântului Chiril al Alexandriei „prin neascultarea lui Adam, celui dintâi om, firea umană a afost supusă păcatului. Astfel cei mulţi au devenit păcătoşi – nu pentru că ar fi păcătuit împreună cu Adam, fapt care nu s-a întâmplat niciodată - ci pentru că erau cuprinşi în firea aceluia”.
Bineînţeles că nu au lipsit oamenii drepţi care au folosit bine libertatea lor: s-au orientat spre Dumnezeu, fără să poată dobândi îndumnezeirea. Firea umană s-a îmbolnăvit până la moarte. Ea nu a mai putut să se însănătoşească şi să se îndumnezeiască. Oamenii drepţi au constituit ramurile unui copac binecuvântat. Cea mai frumoasă şi ultima ramură a acestui arbore a fost Prea Curata Fecioară Maria. Ea a înflorit ca o floare ce a înmiresmat întreaga lume prin Domnul nostru Iisus Hristos - „toiag din rădăcina lui Iesei şi floare din dânsa ai odrăslit Hristoase”. Fecioara a făcut ascultare desăvârşită de Dumnezeu. Ea şi-a dat toată libertatea lui Dumnezeu ca o ofrandă desăvârşită a iubirii şi a încrederii în El: „Iată roaba Domnului. Fie mie după Cuvântul Tău!” (Luca I, 38). În acest mod a îndreptat neascultarea strămoaşei sale Eva. În paradis Eva a spus „Nu” iubirii lui Dumnezeu şi Voinţei Lui cu privire la îndumnezeirea omului. În Noul Legământ Fecioara spune prima „Da” lui Dumnezeu. Aceasta a aşteptat Domnul Cel Milostiv ca, prin libertate, omul să fie de acord cu Dumnezeu, pentru ca Fiul lui Dumnezeu să Se întrupeze şi să învieze pe Adam cu tot neamul omenesc.
Iisus Hristos, Noul Adam, îndreaptă neascultarea primului Adam cu o ascultare desăvârşită faţă de Voinţa Părintelui Ceresc. „Tatăl Meu, dacă este cu putinţă, treacă de la Mine acest pahar. Nu precum voiesc, ci precum voieşti Tu” (Mt. 26, 39). Astfel, Hristos „S-a făcut ascultător până la moarte şi încă moarte pe Cruce” (Fp. II, 8). Sfinţii Părinţi spun că ascultarea este Viaţa. Neascultarea este moarte. Iar Sfântul Talasie Libianul precizează că „aşa cum Adam a încălcat porunca şi a agonisit moartea, la fel Mântuitorul, prin ascultare, a învins moartea” (Sf.Talasie Libianul, Despre dragoste, înfrânare şi petrecerea cea după minte către Pavel prezbiterul).
Acum începe un nou neam cu un nou prototip al umanităţii. Scopul acestui nou neam este oferirea libertăţii lui Dumnezeu, prin ascultare.
Ascultarea nu se face din constrângere şi obligaţie, ci din iubire. Cine ne va despărţi pe noi de iubirea lui Hristos? Necazul, sau strâmtorarea, sau prigoana, sau foamea, sau lipsa de îmbrăcăminte, sau primejdia, sau sabia? (Rom. 8, 35)
Toate cele relatate le suferă apostolul pentru ca să nu se despartă de dragostea lui Hristos. Aceasta arată că conţinutul ascultării este iubirea. În această nouă stare de har copiii ascultării şi ai iubirii ajung la limitele libertăţii adevărate şi la eliberarea de egoism, de patimi, de teamă, de diavol şi de moarte. După asceza multă a ascultării, Sfântul Antonie a ajuns la nepătimire desăvârşită, la iubire şi la libertate. „Eu nu mă mai tem de Dumnezeu şi Îl iubesc pe El. Căci iubirea alungă teama”. Conţinutul libertăţii adevărate este iubirea.
În această stare fericită ajunge creştinul după multă constrângere şi nevoinţă de bună voie, pentru că voinţa lui egoistă ajunge să se supună voinţei sfinte a lui Dumnezeu. Aşa cum Domnul zice în Evanghelie: „Împărăţia lui Dumnezeu se ia cu forţa şi cei ce se silesc pun mâna pe ea” (Mt. 11, 12).
Experienţa sfinţilor se rezumă în sintagma: „Dă sânge şi ia Duh”. Omul se curăţă de patimi prin sângele inimii care se varsă. Atunci poate să primească harul Duhului Sfânt: „Unde este Duhul Domnului, acolo este libertatea” (II Cor. 3, 17).
Creştinul care luptă conştientizează că libertatea este ca să trăiască în Dumnezeu şi Dumnezeu în El. De aceea, pentru cel necredincios libertatea constă în egoism: Eu sunt liber când fac ceea ce vreau. Pentru creştin libertatea constă în iubire şi în Dumnezeu: Sunt liber când fac ceea ce vrea Dumnezeu. La fel cum spune şi Sfântul Simeon: „Şi mai bine este atunci când liberul arbitru şi voinţa lucrează şi omul vrea de bunăvoie să facă voia Creatorului” (Epistola către Lavriotie). Libertatea este har (harismă). Lupta credinciosului se dă pentru ca să se ofere lui Dumnezeu, să conlucreze cu El, să-L primească şi să nu respingă harul divin.
Libertatea se realizează prin ascultare. Libertatea exprimată prin ascultare constituie un paradox sau o antinomie. Este o antinomie pentru că are la bază Taina Sfintei Treimi. Atât libertatea, cât şi ascultarea sunt reale pentru că reprezintă un adevăr antinomic. Ele ne conduc la o altă stare, la viaţa veşnică. Dacă acestea nu ar fi antinomice, ne-ar lăsa în starea proprie firii noastre din viaţa aceasta: „Dacă mintea se va elibera de tot ceea ce este potrivnic ei, se va odihni şi va afla un alt veac nou şi va cugeta la cele noi şi nestricăciose” (Sfântul Isaia Pustnicul).
Robul lui Hristos devine om liber în Hristos. Hristos îi face liberi pe toţi cei ce devin slujitorii Lui. Când omul vrea să devină rob al lui Hristos, ascultător faţă de Hristos, Hristos îl face prietenul Lui. Hristos îl introduce în Împărăţia Lui: „Voi sunteţi prietenii Mei... de aceea nu vă mai numesc slugi” (Ioan 15, 14). În Biserică oamenii ascultă şi lucrează cu Hristos. Astfel, ei devin liberi. „Se botează robul lui Dumnezeu în numele Tatălui şi al Fiului şi al Duhului Sfânt... Se împărtăşeşte robul lui Dumnezeu”. Prin intermediul acestei robii, creştinii devin fii ai binecuvântatei Împărăţii a Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh. Împărăţia lui Dumnezeu este iubire şi libertate.
Creştinul dobândeşte libertatea îndeosebi în Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie şi în cultul divin. Un frate al mănăstirii noastre, bătrânul cuvios Auxentios, ne-a rugat să nu-l împiedicăm să participe în Biserică la cultul divin, chiar dacă este slăbit de bătrâneţe şi orb. El ne-a spus: „În Biserică simt şi trăiesc libertatea”.
În Sfânta Liturghie şi în cultul divin omul şi lumea se eliberează de stricăciune, de moarte şi de diavol; se transfigurează şi devin nestricăcioase. „Acum” devine „întotdeauna” deoarece participă la Împărăţia lui Dumnezeu. Aceasta este libertatea reală.
Biserica, împreună cu toate instituţiile, îi ajută pe fiii ei să dobândească libertatea în Hristos.
La prima vedere, sfintele canoane par că impun un regim juridic în Biserică. Întrucât este vorba de poruncile care exprimă Adevărul Bisericii, dar care se referă şi la relaţiile dintre membrii ei, canoanele ajută mădularele Bisericii să trăiască în unitate, în bună rânduială, în iubire şi în armonie. Sfintele canoane exprimă credinţa şi cugetarea Bisericii ca trup divino-uman al lui Hristos. Cine lucrează împotriva canoanelor lucrează egoist şi individual. El nu ascultă de Biserică şi nu se elibearează de sinele lui. Individualismul respinge ordinea canonică a Bisericii sau o denaturează, transformând-o într-un regim antropocentric juridic (papismul) sau într-un sistem etic de autoîndreptare a omului fără harul lui Dumnezeu (protestantismul).
În practicarea libertăţii, prin depăşirea voinţei noastre egoiste, ne ajută de asemenea ascultarea faţă de Tradiţie şi viaţa liturgică a Bisericii. În Biserică credem, ne rugăm, facem asceză, lăudăm pe Dumnezeu – nu cum ni se pare nouă că este mai bine - ci precum am moştenit de la părinţii noştri de Dumnezeu purtători. Evlavia ortodocşilor este teologică. Ea exprimă dogmele adevărate ale Bisericii. Formele cultului ortodox exprimă învăţătura dogmatică, Taina deplină a lui Hristos, Dumnezeu-Omul, şi nu stările individuale bolnave şi sentimentaliste ale oamenilor. De aceea şi atunci când ne manifestăm evlavia în Biserică depăşim egoismul nostru şi aşa dobândim libertatea în Hristos. Folosirea muzicii corale şi a instrumentelor muzicale în cult, pictura de influenţă renascentistă şi rugăciunile individuale, îngenunchierea duminica şi în perioada Penticostarului şi alte inovaţii formale sunt străine de Tradiţia bisericească şi etosul Ortodoxiei: sunt individualiste şi după bunul plac al oamenilor. Nu îl eliberează pe om. Nu îl înnoiesc, ci alterează Tradiţia şi falsifică spiritul cultului ortodox.
De asemenea, ascultarea faţă de episcopi şi faţă de duhovnicii noştri ne ajută să dobândim libertatea în Hristos. Păstorii Bisericii noastre trebuie să asculte de Sfânta Evanghelie, de sfintele canoane, de Tradiţie şi de toate instituţiile Bisericii.
Laicii trebuie să asculte de păstorii lor. Toţi împreună – păstorii şi cei păstoriţi- trebuie să ascultăm de Hristos, de Capul Cel nemuritor al Bisericii, „Cel ce ne adună în chip nevăzut”, Creatorul şi Conducătorul Bisericii.
Monahii doresc şi luptă să trăiască desăvârşit Voia lui Dumnezeu. Ei vor să se elibereze de voinţa lor egoistă. Astfel, ei hotărăsc să facă ascultare desăvârşită şi fără să facă deosebire faţă de duhovnicul lor, faţă de părintele lor sau faţă de stareţul lor. Bineînţeles, ascultarea este cuprinsă în toate cele trei voturi monahale faţă de Dumnezeu. Ascultarea, fecioria, sărăcia de bună voie exprimă consacrarea deplină a monahilor faţă de Dumnezeu. Tăierea voinţei în fiecare zi este echivalentă cu martiriul. Prin ascultare monahul îşi taie voia lui atât cât împlineşte Voinţa lui Dumnezeu. Cu multă luptă monahul practică ascultarea amănunţit şi vădit şi poruncile care par iraţionale şi astfel ajunge la tăierea voii lui. Tăierea voii nu înseamnă anularea voinţei umane, ci vindecarea voinţei bolnave, identificarea şi supunerea voinţei umane faţă de voinţa divină. Mântuitorul Hristos a avut voinţa umană desăvârşit supusă voinţei divine. Sfântul Simeon al Tesalonicului afirmă că „autosuficienţa şi voinţa liberă a omului de la început a adus moartea şi nesupunerea creaturii. De aceea, respingerea acestora le aduce vieţuirea monahală. În cadrul monahismului se anulează opinia liberă sau părerea de sine şi independenţa. Tot aici acest dar (al libertăţii) se întoarce Dăruitorului”.
Creştinul bun şi supus vrea ceea ce vrea Dumnezeu. El învaţă să vrea ceea ce vrea Dumnezeu, învăţând să vrea ceea ce vrea duhovnicul lui. În Sfântul Munte se spune că slujitorul bun este cel ce învaţă să zică cu inima două cuvinte: „Blagosloveşte!” şi „Să fii blagoslovit!” Astfel, monahul se eliberează de voia lui egoistă şi individualistă şi de patimile tiranice, care izvorăsc din acestea. El se eliberează de teama morţii. Cu certitudine există monahi care se roagă cu metaniile să moară faţă de lume, deoarece ei au trecut deja „din moarte la Viaţă”. Monahul care practică ascultarea este liber de orice luptă, deoarece şi-a depus sufletul lui în mâinile duhovnicului lui pentru iubirea lui Hristos. În Pateric şi în lucrarea zilnică a monahilor observăm cât de liber este monahul ascultător.
Creştinii din lume, pentru care monahul este lumină, vor să se mântuiască prin ascultare şi tăierea voii. Ei încearcă să practice asceza atât cât este posibil în condiţiile şi situaţiile lumii moderne. De exemplu, părinţii care nu se opun voii lui Dumnezeu cu privire la naşterea copiilor arată jertfa şi ascultarea lor faţă de Dumnezeu. Prin aceasta ei progresează mult în libertatea în Hristos. Acelaşi lucru se întâmplă şi cu cei ce sunt căsătoriţi. Ei sunt răbdători în neputinţele şi încercările lor. Îşi taie voia lor prin smerenie şi se ridică cu răbdare şi ascultare la Voia lui Dumnezeu în toate încercările şi greutăţile vieţii.
Prin ascultare, credinciosul reîntoarce libertatea de sine libertăţii lui în Dumnezeu. Dumnezeu primeşte darul şi se bucură de credincios nu numai pentru libertatea dată la început (liberul arbitru), adică posibilitatea de a alege între bine şi rău, ci şi pentru libertatea desăvârşită care înseamnă împărtăşirea de odihna veşnică dumnezeiască, de slava lui Dumnezeu şi de lumina necreată a Sfintei Treimi. Prin ascultarea poruncii sufletul se curăţeşte de patimi. Iar sufletul curat se face părtaş luminii divine (Sfântul Talasie Libianul, Despre dragoste, înfrânare şi petrecerea cea după minte către Pavel prezbiterul).
(Diortosire din limba greacă de părintele Cornel Toma din cartea TEME ECLEZIOLOGICE ŞI PASTORALE a Arhimandritului GHEORGHE, stareţ al Sfintei Mănăstiri a Cuviosului Grigorie, Muntele Athos, Editura Sfintei Mănăstiri a Cuviosului Grigorie, Sfântul Munte, 1999. Articolul a apărut în cartea „Asceză şi îndumnezeire”, arhimandritul Gheorghios Kapsanis, Ed. Marineasa, Timişoara, 2006)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu