Sfînta Iuliana din Lazarevo (1604) - sfînta milosteniei

Mare şi minunat este Domnul întru sfinţii Lui!

Am descoperit zilele trecute icoana şi viaţa Sfintei Iuliana din Lazarevo. Nu pot să nu aduc şi eu o mică mărturie despre mucenicia ei în viaţa de familie şi despre paradigma de femeie creştină, pe care ne-o pune în faţa inimii şi a raţiunii, deopotrivă.

Viaţa sfintei a fost scrisă de unul dintre fii ei şi este prima mărturie de acest fel pe care am citit-o. Această mărturie filială m-a bucurat şi m-a cutremurat duhovniceşte. Sfinţenia vieţii ei a reprezentat un model de urmat si pentru copii ei, unul dintre ei a devenit preot, iar o fiică a devenit schimonahia Teodosia. Aşa ne îndemna să acţionăm cu copii noştrii şi părintele mitropolit Laurenţiu în ceea ce priveşte Taina Sfintei Împărtăşanii. Nu e de ajuns să vină părinţii cu copii mici de cîteva luni sau care au deja ani bunişori şi să îi împărtăşească. Din păcate, sînt mulţi credincioşi - practicanţi sau nu - care gîndesc că "aşa e bine", "noi cînd am fost mici nu am avut posibilitatea asta", "dacă o să se împărtăşească, sigur va fii mai cuminte". Şi nici prin gînd nu le trece că ar trebui să fie modele pentru copii lor, să se împărtăşescă şi ei. Dar, bineînţeles că nu e uşor, că ar trebui să ducă o viaţă mai curată, mai responsabilă, mai plină de dragoste şi de fapte bune. Şi asta e cam greu, dacă nu aproape imposibil în lumea noastră comodă, facilă, motorizată şi pieritoare. Pentru toţi dintre noi, sfînta Iuliana reprezintă o paradigmă creştină de vieţuire, de conduită şi de acţiune.

Nu voi începe să povestesc cu amănunţime viaţa sfintei, ci voi încerca să schiţez cîteva momente importante şi pilduitoare . Viaţa sfintei, dar şi acatistul ei pot fi citite aici.
Din copilărie a dus o viaţă ascetică, postea, nu dormea foarte mult şi se ruga cît de des putea. La vîrsta de 16 ani s-a căsătorit şi a născut 10 băieţi şi 3 fete. Dintre aceştia, au supravieţuit doar 6 fii şi o fiică, pentru că sfînta a trăit vremuri foarte grele, caracterizate de foamete mare. După ce s-a căsătorit şi-a înnăsprit asceza, deoarece nu mînca nimic înainte de prînz şi nimic după prînz pînă la masa de seară. A făcut multe milostenii faţă de cerşetori, văduve, preoţi, familii nevoiaşe, bolnavi. Dar a avut şi multe încercări. Unul dintre fii a fost omorît de către un slujitor şi un altul a murit în armată. Sfînta a trăit atunci o perioadă în care s-a responsabilizat pentru aceste încercări şi a vrut să plece la mănăstire. Însă, soţul ei a îndemnat-o să-şi alunge acest gînd, să rămînă împreună să-şi crească copii care au mai rămas. Sfînta a primit aceasta, dar a cerut să doarmă în paturi separate. Iarăşi a intensificat asceza pe care o trăia şi ne-a dat o pildă de trăire cotidiană a creştinismului autentic. Se ruga foarte mult noaptea, vineri nu mînca nimic, luni şi miercuri mînca o dată pe zi mîncare uscată, iar sîmbăta şi duminica organiza mese pentru oamenii nevoiaşi. Atunci bea şi ea - împreună cu ei - un pahar de vin. După ce soţul ei a adormit întru Domnul, a început să doarmă pe o sobă, fără aşternuturi. În plus, aşeza lemne cu colţuri ascuţite spre trupul ei şi chei de fier spre coastele ei pentru a-şi nevoi trupul. Participa şi la Biserică, la Utrenie şi la Sfînta Liturghie, dar asceza o făcea cu precădere în casă, urmînd cuvintelor sfîntului Efrem Sirul: "Nu locul este cel care ne mîntuieşte, ci o inimă şi o voinţă întoarse către Dumnezeu". Însă, prin mijlocirea Maicii Domnului, i s-a arătat că trebuie să participe zilnic la slujbele bisericeşti. Într-o zi, părintele care slujea în Biserică a auzit de la icoana Maicii Domnului un glas care îl întreba unde este Iuliana. Acesta a plecat în grabă spre casa ei, i-a povestit minunea şi, de atunci, sfînta a participat în fiecare zi la slujbe. A răbdat foamete timp de 2 ani, dar nu s-a văitat, ci a mulţumit lui Dumnezeu pentru toate. În anul 1604 a trecut la Domnul. După 10 ani, cînd unul dintre fii ei a fost înmormîntat în mormîntul familiei, s-au descoperit moaştele sfintei care emanau bun miros şi au fost duse spre cinstire şi închinare în Biserica sfîntului Lazăr din Murom. O parte din aceste sfinte moaşte sînt adăpostite şi venerate în Biserica ortodoxă - ce o are ocrotitoare - din localitatea Santa Fe, New Mexico(Statele Unite ale Americii). Moaştele sfintei au fost şi sînt pricinuitoare de multe minuni şi bucurii duhovniceşti, iar pămîntul de sub sicriul ei are puteri tămăduitoare.

În anul 2004, în Rusia a fost legiferată "Sărbătoarea naţională a milei", care a fost celebrată în data de 21 august. Această sărbătoare a fost închinată sfintei Iuliana, drept mulţumire pentru mărturia creştină autentică pe care aceasta a dat-o prin viaţa ei.
Pilda sfintei ne îndeamnă să fim milostivi, să dăm din bunurile noastre celor care nu au, să trăim cu responsabilitate creştinismul, să fim modele pentru copii noştrii, să ducem o viaţă mai ascetică
decît am făcut-o pînă acum şi să mulţumim lui Dumnezeu pentru toate.

Pentru rugăciunile sfintei Iuliana din Lazarevo, Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-ne pe noi! Amin.
Eufemia Toma

maxime 1

Sunt succese care te înjosesc şi înfrângeri care te înalţă.
(Nicolae Iorga)
Timiditatea - un defect al oamenilor mari, tupeul - defectul oamenilor mici.
(Maurice Coyaud)
Este de o mie de ori mai bine să fii optimist şi să te înşeli, decât să fii pesimist şi să ai dreptate.
(Jack Penn)
Ca să înţelegi că eşti prost, trebuie totuşi să-ţi meargă mintea.
(Georges Brassens)
Nu voi fi un om obişnuit, pentru că am dreptul să fiu extraordinar.
(Peter O'Toole)
Numai după invidia altora îţi dai seama de propria ta valoare.
(Tudor Muşatescu)
Nu judecaţi oamenii după cei cu care se adună. Nu uitaţi că Iuda avea amici ireproşabili.
(Ernest Hemingway)
Dacă gaseşti un drum fără obstacole, probabil că drumul acela nu duce nicăieri.
(J.F.Kennedy)
Oamenii eficienţi sunt cei mai mari leneşi, dar sunt nişte leneşi inteligenţi.
(David Dunham)
Nimic nu costă mai mult decât neştiinţa.
(legea lui Moisil)
Munca în echipă presupune în primul rând să-ţi pierzi jumătate din timp explicându-le celorlalţi de ce nu au dreptate.
(George Wolinski)
Oamenii sunt ca vinurile. Cu timpul, fie devin din ce în ce mai buni, fie se transformă în oţet.
(Papa Ioan al XXIII-lea)
Dacă vrei să ştii cine este un om, dă-i o funcţie de conducere.
(Robert Brasillach)
E loc sub soare pentru toată lumea. Mai ales că toată lumea vrea să stea la umbră.
(Jules Renard)
Eficienţa este cea mai inteligentă formă de lene.
(David Dunham)
Dacă ai impresia că educaţia e scumpă, atunci încearcă să vezi cum e ignoranţa.
(Andy McIntyre)
Nimeni nu e de neînlocuit, dar - uneori - este nevoie de mai multe persoane pentru a înlocui una singură.
(Claire Martin)
Violenţa este ultimul refugiu al incompetenţei.
(Isaac Asimov)
Cel mai greu lucru de păstrat e echilibrul.
(Jean Grenier)
Oboseala şi lenea au aceleaşi simptome.
(Bissane de Soleil)
Există bătălii pe care e bine să le ocoleşti; nu din teamă că le-ai putea pierde, ci pentru că ai deveni ridicol câştigându-le.
(Gelu Negrea)
A face pe prostul la timpul potrivit este cea mai mare înţelepciune.
( Cicero )
Când munceşti, joacă-te. Munca, dacă este o datorie, te ucide.
(Max Jacob)
Un prost care nu spune nici un cuvânt nu se deosebeşte de un savant care tace.
(Moliere)
In politică, prostia nu e un handicap.
(Napoleon)
Dacă aştepţi momentul potrivit, te întrec alţii care nu-l aşteaptă.
(Woody Allen)

Istoria celor două pietricele albastre

Introducere
Fiecare dintre noi este diferit. Fiecare este unic şi irepetabil. De aceea fiecare dintre noi are ceva de dăruit altora, ceva ce nimeni altcineva nu are. Fiecare are un loc şi o misiune ce i-au fost încredinţate şi de care va trebui să răspundă. Fiecare este un dar unic al lui Dumnezeu pentru omenire. Un laureat al premiului Nobel a scris: Când vom muri şi vom merge în cer, ne vom întâlni cu Creatorul nostru. El nu ne va întreba: „De ce n-ai devenit Mesia? De ce n-ai descoperit un medicament împotriva cancerului? De ce n-ai devenit o personalitate a vieţii publice?”. El ne va întreba: „De ce nu ai fost tu însuţi?”. Aceasta este responsabilitatea fiecărui om. Istoria celor două pietricele albastre ne ajută să descoperim tocmai acest adevăr atât de important.

Două pietricele, cam de mărimea unei castane, zăceau în prundişul unui vesel pârâu de munte. Se aflau laolaltă cu celelalte pietre de acolo, unele mai mici, altele mai mari, dar erau diferite de toate celelalte, pentru că erau albastre. Când bunul soare le dezmierda cu razele sale, ele străluceau de parcă ar fi fost două bucăţi de cer căzute pe pământ.
Cele două pietricele ştiau că sunt cele mai frumoase dintre toate celelalte aflate în pârâu şi să lăudau de dimineaţa până seara: Noi suntem copiii cerului! , strigau, când una, când cealaltă, pietrelor obişnuite aflate în preajmă. Păstraţi distanţa! Noi avem sângele albastru! Nu avem de-a face cu voi!
De fapt erau două pietricele insuportabile şi arogante, care îşi petreceau zilele gândindu-se numai la ceea ce s-ar fi întâmplat cu ele când cineva avea să le descopere. Desigur – îşi spuneau – vom fi puse într-un colier împreună cu alte pietre preţioase, aşa cum suntem şi noi. Şi visau împreună: Vom fi pe coroana reginei Olandei sau în inelul prinţului de Galia. Ne aşteaptă o viaţă frumoasă: case luxoase, baluri, petreceri. Vom ajunge până la capătul lumii.
Într-o bună dimineaţă, pe când razele soarelui se jucau pe luciul apei cristaline, un om s-a aplecat, şi-a întins mâna şi a cules cele două pietricele albastre.
Cele două pietricele erau nespus de fericite: Ura! – au strigat. Am plecat! Ce timpuri bune ne aşteaptă! S-au simţit cele mai norocoase pietre din lume. Nu aşteptau decât ca visurile lor să se transforme în realitate.
Au fost puse într-o cutie, împreună cu alte pietre colorate. Rămânem aici pentru puţin timp, şi-au spus, fiind sigure de frumuseţea şi valoarea lor neîndoielnică.
Totuşi lucurile au fost altfel decât bănuiseră. Cele două pietricele au fost zdruncinate încoace şi încolo. Mereu au schimbat cutiile, au fost puse pe cântar şi pipăite insistent de mâini aspre. Au rămas în cele din urmă singure, parcă uitate, într-o cutiuţă.
Mai târziu, însă, o mână le-a luat şi le-a aşezat cu necuviinţă pe un zid, în mijlocul altor pietre, pe o suprafaţă de ciment foarte lipicioasă. Hei, fii mai delicat, strigau cele două pietricele albastre, suntem pietre preţioase. Drept răspuns, câte o lovitură de ciocan le-a fixat definitiv.
Revoltate au început să strige: Neciopliţilor, nepricepuţilor, bădăranilor, voi nu înţelegeţi cât suntem de importante? Cele două pietricele albastre ameninţau, plângeau, implorau. Dar n-a fost de nici un folos. Tot prizoniere în zid au rămas. Dezamăgirea şi amărăciunea le-a întunecat cu reflexe viorii.
Timpul trecea încet iar cele două pietricele nutreau un singur gând: să fugă. Dar cimentul era tare şi imposibil de convins să le elibereze. Au zărit însă un firicel de apă ce se prelingea pe acolo şi l-au rugat: Strecoară-te sub noi, te rugăm, şi desprinde-ne de pe acest zid nenorocit!
Apa nu s-a lăsat mult rugată. Nu era nevoie de insistenţă căci era bucuria ei să se strecoare sub ziduri şi să distrugă cât mai mult. A trecut la lucru şi, uşor-uşor, a reuşit să se strecoare şi să fărâme câte puţin cimentul. După câteva luni de perseverenţă cele două pietricele au putut să se mişte. Într-o noapte umedă şi rece cele două pietricele au căzut pe pământ, eliberate în sfârşit din acea închisoare insuportabilă. Suntem libere – au strigat amândouă în culmea fericirii.
Însă, jos fiind, au putut vedea zidul în care fuseseră fixate, acea puşcărie înaltă în care şi-au petrecut atâta timp. Şi, privind spre acel zid, nu mică le-a fost mirarea: lumina lunii ce străbătea printr-o fereastră lumina un mozaic superb. Mii de pietricele viu colorate şi aurite formau chipul Sfintei Fecioare Maria. Era cea mai frumoasă imagine pe care cele două pietre o văzuseră vreodată. Dar ceva îi lipsea… Faţa, chipul blând şi dulce al Sfintei Fecioare Maria, avea ceva neobişnuit. Părea oarbă, căci îi lipseau ochii. Oh, nu, au exclamat amândouă, dânduşi seama de grozăvie. Ele fuseseră tocmai ochii Sfintei Fecioare Maria. Îşi imaginau acum cât de bine se potriveau acolo, cât de frumos trebuie să fi strălucit şi cât de mult trebuie să fi fost admirate de oameni. Regretau acum fapta lor nesăbuită dându-şi seama ce nechibzuite au fost.
Dis de dimineaţă a ajuns acolo omul care făcea curăţenie în biserică şi, din neatenţie, a călcat pe cele două pietricele aflate la pământ. Supărat, le-a dat deoparte cu piciorul. Apoi, fiind încă întuneric, nu le-a deosebit bine şi le-a strâns cu mătura pentru a le arunca la gunoi împreună cu praful şi alte pietre neînsemnate.
Istoria celor două pietricele albastre are un sfârşit trist, pentru că ele nu au înţeles un mare adevăr. Se înşelau văzând în sine ceea ce nu era adevărat, fugeau de realitate rătăcind prin visuri. Din această cauză nu au descoperit frumuseţea şi bogăţia pe care o primiseră de la Dumnezeu.
La fel ca şi ele, fiecare dintre noi are un loc al său în lume bine stabilit de Dumnezeu: unul poate fi ales pentru a fi un meşter bun, altul pentru a fi preot, iar o fată pentru a fi mamă a multor copii. Să nu uităm că fiecare dintre noi este aşezat de Dumnezeu acolo unde îi este locul şi că tocmai în acel loc, rânduit de Dumnezeu, este cel mai frumos şi mai potrivit să fie.
Traducere: Monahia Patrizia Kaiser

Sursa: laurentiudumitru.ro/blog/

Sfîntul Ioan Rusul (1690 - 1730) - sfîntul umilinţei

Importanţa şi actualitatea vieţii sfîntului în zilele noastre

Sfîntul Ioan Rusul ilustrează un episod din confruntarea dintre lumea creştină şi islam. Chiar dacă a devenit prizonier şi rob al unui agă turc, sfîntul împlineşte pilduitor porunca de a-şi păstra credinţa şi legea ortodoxă, fără să apostazieze în faţa terorii şi prigoanei islamiste. Pe de altă parte, împlineşte legea iubirii creştine prin slujirea cu dragoste şi cu devotament faţă de stăpînul lui, dar şi prin răbdarea suferinţei şi a chinurilor pentru Hristos.
Mucenicia lui l-a făcut vrednic de mari daruri tămăduitoare pentru cei care cred cu toată inima în harismele lui taumaturgice: el are darul vindecării bolilor de piele, de sînge şi de oase; darul vindecării bolilor şi tumorilor legate de cap; darul de a-i păzi pe călători - mulţi marinari greci îl au ca ocrotitor şi i-au închinat şi construit paraclise; darul mijlocirii între părinţii şi copii sau tinerii care se află în neînţelegeri şi certuri.

Biserica din localitatea Noul Procopie, ce adăposteşte moaştele sfîntului, este împodobită şi de o colecţie de icoane vechi pe lemn realizate într-o manieră autentic bizantină.

Din mila lui Dumnezeu, am avut bucuria de a-l cunoaşte personal şi de a-mi încărca inima de bucuria şi sfinţenia pe care trupul înmiresmat al sfîntului le degajă.
E imposibil să spun în cuvinte ce am simţit în apropierea raclei sfîntului. E o stare de trăire duhovnicească deosebită şi, deoarece nu sînt un bun scriitor, voi lăsa fotografiile să vorbească inimii şi minţii voastre.

Fotografiile sînt preluate din arhiva comunităţii noastre şi au fost realizate în timpul pelerinajelor din anii 2003, 2005 şi 2007. Merită să amintesc şi faptul că pelerinajul la sfîntul Ioan Rusul are cea mai mare amploare din Grecia creştină contemporană şi că, potrivit unui "clasament duhovnicesc" realizat pentru sfinţii din insulele greceşti, sfîntul Nectarie ocupă locul doi, sfîntul Spiridon ocupă locul trei şi sfinţii Nicolae, Rafael şi Irina ocupă locul patru.
A doua fotografie reprezintă o bucată din veşmintele cu care sfîntul a fost acoperit timp de 15 ani şi care a fost oferită părintelui Cornel de către părintele Ioanis de la Biserica sfîntului, în timpul pelerinajului din 2007. Duminica ce tocmai a trecut, credincioşii ortodocşi de la Biserica noastră au putut să se închine şi să cinstească acest odor cu care sfîntul ne-a miluit.

Pentru rugăciunile sfîntului Ioan Rusul din Evvia, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-ne şi ne mîntuieşte pe noi!

Eufemia Toma

Atitudini ortodoxe

Hristos a înviat!
Am primit acest text de la o prietenă întru Hristos şi cred că aduce în discuţie o problemă importantă, ce se poate ivi în viaţa fiecărei adolescente sau femei creştin-ortodoxe.

"Dragii nostri,
Am auzit ieri stirea asta, am verificat-o, e oficial; Trimiteti va rog tuturor celor dragi din tara, mai ales doamnelor si domnisoarelor, este esential sa cunoasca pericolele vaccinului pe care Madame Albright vrea sa-l vada introdus obligatoriu in tara noastra.

La Bucuresti ieri, Madeleine Albright fosta Secretar de Stat SUA, a presat pe Primul Ministru Tariceanu, sa adopte vaccinul Gardasil, pentru "prevenirea cancerului de col uterin".
http://www.ziua.ro/display.php?data=2008-05-23&id=237691

Adevarul despre Gardasil, este cu totul altul:
In SUA unde s-a incercat deja administrarea "obligatorie" a vaccinului Gardasil, de catre politicieni vanduti cartelului farmaceutic, dar initiativa a fost deja invinsa, in toate statele in care-a fost propusa.

http://southernstudies.org/facingsouth/2007/05/texas-governor-defeated-on.asp

Cetatenii si-au dat seama ca un vaccin netestat pe termen lung si cu efecte secundare nestiute, sau stiute si deliberat ascunse, nu este sigur si nici necesar, mai ales injectat fetelor de doar 9 ani.
Efectele observate imediat, au fost dezvoltarea artritei in 9 femei, din cele peste 11.000 care au participat intr-un studiu clinic de scurta durata.
Chiar si pentru o femeie activa dpv sexual, vaccinul reprezinta un risc imens pe termen lung.
Infectia cu HPV este prevenibila prin alte mijloace ca si monogamia, testarea, etc.
Daca femeia a contractat totusi HPV, acesta este detectabil cu un simplu test Pap, iar abnormalitatile cervicale pot fi prevenite inainte de-a se transforma in tumori maligne.
In plus, in peste 90% din cazuri, virusul este eliminat complet din organism, la nastere, fara ca si copilul sa fie afectat.
Cand cineva ca si Madeleine Albright, cea care cand era Secretar de Stat al SUA, a facut afirmatia ca pretul platit prin moartea a jumatate de milion de copii Irakieni, "a meritat" , incearca sa influenteze primul ministru al Romaniei in scopul "obligativizarii" acestui vaccin, orice om cu cap, trebuie sa-si puna intrebari, asupra adevaratelor motive pentru promovarea vaccinului Gardasil.

http://www.fair.org/index.php?page=1084

Cuvantul "obligatoriu" nu este in ghilimele degeaba:
NIMENI nu va poate forta sa va injectati Dvs. sau copiii Dvs. impotriva propriei vointe. Si in Romania, ca si in SUA, se poate alege exceptia pe baza religioasa de la vaccinari, lucru facut deja de multe grupuri si indivizi cu toate vaccinurile.
Nu degeaba rata autismului la copii, in acele populatii este zero."

Mai multe informaţii atît despre Gardasil, cît şi despre alte vaccinuri, găsiţi aici:
http://www.909shot.com/

Maica Domnului să ne păzească şi să ne ocrotească!

Sărbătoarea Paştelui Ortodox, recunoscută oficial în Parlamentul European

Parlamentul European a votat ieri, 21 mai 2008, marcarea zilei de 20 aprilie, a doua zi a Pastelui Ortodox, ca fiind zi de sărbătoare în calendarul pentru anul 2009 al Parlamentului European.

Amendamentul, propus de Delegatia Romaniei, a fost votat cu largă majoritate de plenul Parlamentului European. Pana acum, doar sarbatoarea Pastelui Catolic era marcata ca sarbatoare in calendarul Parlamentului European.

Incepand cu anul 2007, cand numarul tarilor preponderent ortodoxe s-a marit la patru, prin aderarea Romaniei si Bulgariei s-au facut demersuri pentru recunoasterea ca sarbatoare in Parlamentul European si a Pastelui Ortodox.

Sursa: http://www.episcopiaseverinului.ro/stiri/

Aforisme duhovniceşti - Cuviosul părinte Serafim Rose*

Despre credinţă

· „Tot omul, prin simplul fapt de a fi om, trebuie să aleagă între Dumnezeu şi sine. Tot omul, în fapt, a ales deja, căci suntem ceea ce am ales. Iar prin alegerea noastră ne vădim preferinţa pentru o Împărăţie sau alta: pentru Împărăţia lui Dumnezeu sau pentru împărăţia sinelui”.

· „Nimeni nu a căutat în chip drept Adevărul, dacă la capătul căutării sale nu L-a întâlnit- fie spre a-L primi, fie spre a-L lepăda- pe Domnul nostru Iisus Hristos. Calea, Adevărul şi Viaţa. Adevărul Care stă împotrivă lumii, ca o mustrare faţă de tot ce este lumesc”.

· „Din punct de vedere practic, cel mai bine este să nu crezi că ştii prea multe şi să primeşti cu simplitate credinţa ce îţi este transmisă”.

· „Este nevoie azi de o minte mult mai deschisă, mult mai puţin încătuşată de opinia publică, spre a începe să vezi măreţia lucrării ziditoare a lui Dumnezeu descrisă în Cartea Facerii. Sfinţii Părinţi - minţile cele mai sofisticate şi mai ştiinţifice ale vremii lor - pot fi descuietorii minţilor noastre încuiate”.

· „Trebuie să avem grijă la fiecare cuvânt, căci cu fiecare cuvânt punem în joc adevărul”.

· „Vremurile noastre cer, mai înainte de orice altceva, o lucrarea smerită şi tăcută, cu împreună-simţire şi dragoste pentru ceilalţi nevoitori pe calea vieţii duhovniceşti ortodoxe şi o adîncă hotărîre care să nu se descurajeze din pricina atmosferei nefavorabile... Dacă împlinim aceasta, chiar şi în vremurile noastre cumplite, putem avea nădejde – cu mila lui Dumnezeu – să ne mîntuim sufletele”.

Ce înseamnă a fi creştin

· „Când am devenit creştin, mi-am răstignit mintea de bunăvoie şi toate crucile pe care le port mi-au fost numai izvor de bucurie. Nu am pierdut nimic, ci am câştigat totul”.

· „Noi, cei ce voim a fi creştini, nu trebuie să aşteptăm din partea Lui nimic altceva decît răstignirea. Pentru că a fi creştin este totuna cu a fi răstignit în această vreme şi în orice vreme de cînd Hristos a venit pentru întîia dată. Doamne, dă-ne puterea de a urma calea răstignirii. Nu există nicio altă cale de a fi creştin!”

· „Nimeni nu poate fi creştin doar cu jumătate de inimă, ci numai întreg sau defel”.

· „Creştinul îşi iubeşte aproapele fiindcă vede în el pe cel zidit după chipul lui Dumnezeu, chemat la desăvârşire şi la viaţa veşnică în Dumnezeu; o astfel de dragoste nu este omenească, ci dumnezeiască, căci nu vede în om moartea pământească, ci nemurirea cerească”.

· „Multe dintre religiile orientale sunt bune până într-un punct, însă numai creştinismul îţi poate deschide cerurile...”.

· „În vremurile ce ne stau înainte diavolul se va folosi de orice prilej pentru a-i face pe adevăraţii creştini ortodocşi să se mânie unii pe alţii pentru pricini mari şi (mai cu seamă) mici. Va trebui să ne silim să nu muşcăm momeala”.

· „Auzi tu oare, creştinule ortodox al vremurilor de pe urmă? Scrierile Sfinţilor Părinţi, chiar şi acelea care se ocupă de cele mai înalte forme de vieţuire duhovnicească au fost păstrate pentru noi, astfel încît chiar atunci cînd ni s-ar părea că nu mai sînt bătrîni purtători de Dumnezeu, să avem totuşi cuvintele nerătăcite ale Sfinţilor Părinţi, care să ne călăuzească spre o vieţuire bineplăcută lui Dumnezeu şi plină de osîrdie”.

Despre Ortodoxie

· „Ortodoxia este singura Biserică a lui Hristos, singurul creştinism curat şi autentic; iar acest fapt îi obligă pe credincioşii ortodocşi ca, atunci când vorbesc altora despre Biserică, să o facă fără ocolişuri şi fără contrafaceri - bineînţeles, cu dragoste, dar mai ales cu dragoste de Adevărul dumnezeiesc”.

· „Ortodoxia confortabilă nu poate fi decât o făcătură”.

Despre suferinţă

· „Suferinţa este arătarea unei alte Împărăţii, spre care noi privim. Dacă a fi creştin ar însemna a fi „fericit” în viaţa aceasta, atunci nu am mai avea trebuinţă de Împărăţia Cerurilor”.

· „Monahismul, mucenicia, răbdarea unei boli incurabile sunt, din punct de vedere duhovnicesc, unul şi acelaşi lucru. Cere lui Dumnezeu să-ţi dea nu doar călăuzire sau ajutor, ci mucenicie, suferinţă, o cale pe care să poţi face efortul suprem, să te implici, să arzi de dorul de a sluji lui Dumnezeu”.

· „Trebuie pur şi simplu să-I mulţumim lui Dumnezeu pentru toate necazurile şi încercările – căci altă nădejde nu avem”.

· „Răbdarea este una dintre virtuţile centrale ale vremii noastre. Fără ea, abia dacă vom putea supravieţui”.

· „În viaţa duhovnicească omul începe să crească cu adevărat tocmai în condiţii aparent imposibile; atunci el trebuie să devină mai sensibil, să se gîndească mai puţin la voia proprie, să întrebe care este voia lui Dumnezeu şi să înveţe să vadă ceva mai adînc în realitatea ce ne înconjoară – şi toate acestea prin suferinţă, atît a noastră, cît şi a celorlalţi”.

· „Într-adevăr, cu toţii trebuie să învăţăm şi să reînvăţăm că pretenţiile şi ideile noastre trebuie să treacă testul realităţii şi să se călească prin suferinţă”.

Sfaturi pentru preoţi

· „Cu cît ai mai multă experienţă de viaţă şi de suferinţă, cu atît vei fi mai bine pregătit pentru preoţie”.

· „Să nu te deprime gîndul că sînt oameni din parohie care se ridică împotriva ta. Dacă te-ar îndrăgi toţi, aş zice că ceva nu este în regulă, căci ar însemna că ţii seama prea mult de aşteptările oamenilor atunci cînd le dai sfaturi pastorale. Şi Hristos a fost urît şi răstignit. De ce am aştepta ca toată lumea să ne iubească aşa, dintr-o dată, dacă păşim pe urmele lui Hristos? Îngrijeşte-te numai să ai o conştiinţă pastorală curată şi nu te mai teme de ura celorlalţi, ci de ura din tine însuţi”.

· „Fie ca ispita să nu vă copleşească! Fie ca întunericul să nu vă înnegureze calea şi orice încercare va veni asupra voastră, să vă întoarceţi de îndată către Hristos, Preamilostivul nostru Dumnezeu, Care a călcat moartea şi a nimicit puterea diavolului. Rămâneţi în harul lui Hristos, iar El vă va călăuzi pe toţi către mântuire. Aduceţi-vă aminte de ţelul vieţii voastre, ziua cea pururea neînserată a Împărăţiei lui Hristos, şi veţi şti pentru ce trăiţi şi pentru ce vă nevoiţi. Hristos a înviat!”

*Selecţie de texte realizată de Eufemia Toma. Aforismele sunt preluate din cartea « Viaţa şi lucrările părintelui Serafim Rose », Ieromonahul Damaschin, traducere Constantin Făgeţan şi preot Constantin Jinga, Editura Sophia, Bucureşti, 2005. Articol apărut în Suplimentul Religios Ortodox al ziarului Bună Ziua Braşov, în 24 mai 2008

Cea mai mică supravieţuitoare din lume cântărea 284 grame la naştere

foto: Daily Mail

Pentru cei care nu mai cred în miracole, povestea acestei fetiţe va părea incredibilă. S-a născut cu două săptămâni înainte de limita legală de avort, când nimeni nu i-ar fi dat nici o şansă de supravieţuire, dar micuţa a luptat şi este un copil perfect normal acum.

Amillia Taylor cântărea 284 grame la naştere, avea doar 24.13 cm lungime şi este cea mai mică supravieţuitoare din lume. Atunci când a venit pe lume pielea i se rupea ca hârtia de orez.

Mama ei, Sonja Taylor, a încercat cu disperare ani la rând să rămână însărcinată, dar tratamentele de fertilizare nu au dat rezultate. Cuplul îşi dorea mai mult decât orice să aibă un copil, dar deznădejdea îi cuprinsese. Într-o seară, soţul a visat că vor avea o fetiţă, iar imaginea a fost atât de vie încât a doua zi au fugit la clinică şi au încercat din nou fertilizarea. După două săptămâni, Sonja era însărcinată.

Dar sarcina a fost una cu probleme încă de la început. După doar 18 săptămâni, doctorii şi-au dat seama că viitoarea mămică se afla în travaliu prematur. Contracţiile s-au oprit de data asta, dar la 19 săptămâni Sonja a ajuns din nou la spital.

De această dată, medicii au constatat că femeia era complet dilatată. Ştiind că legile statului Florida spun că un copil născut la mai puţin de 24 de săptămâni este considerat un avorton, Sonja i-a minţit şi le-a spus că este însărcinată în 21 de săptămâni şi nu 19.

Această minciună a făcut diferenţa dintre viaţă şi moarte. Viitoarea mămică ştia că doctorii se vor chinui să mai ţină copilul timp de 3 săptămâni în pântec. Dar Sonja a făcut o infecţie, nu a vrut să spună despre ea şi atunci când durerile au doborât-o, picioarele bebeluşului ieşiseră deja.

Nimeni nu credea că Amilla va supravieţui, dar după ce a venit pe lume, micuţa se chinuia să respire. A fost ţinută într-un incubator, dar nimeni nu le-a dat prea mari speranţe părinţilor. Abia după câteva luni, fetiţa a fost în afara oricărui pericol, iar când doctorii au aflat care era vârsta reală a Amillei, au considerat naşterea şi supravieţuirea un adevărat miracol.

"Dacă ar fi ştiut că avea doar 21 de săptămâni, nici nu ar fi încercat să o salveze", povesteşte fericita mamă. La 13 luni, Amilla a rostit pentru prima dată "tată" şi s-a dezvoltat exact ca un copil normal.

Sursa: Daily Mail; Romantica

Floarea care nu se veştejea

Un rege avea o gradina foarte mare si frumoasa, in care nu gaseai doua plante la fel. Intr-o dimineata, intrind in gradina sa, o gasi pe toata vestejita si pe moarte. Chiar linga poarta era un stejar. Cind regele l-a intrebat ce s-a intimplat, stejarul i-a raspuns ca e plin de tristete si nu vrea sa mai traiasca pentru ca el nu e mereu verde ca pinul.

Ajungind in dreptul pinului, regele repeta intrebarea. Pinul ii raspunse ca s-a saturat de viata, pentru ca el nu face struguri, ca vita de vie. Vita de vie se plinse ca nu mai poate suporta sa traiasca fara sa faca fructe atit de mari ca piersicul. Si tot asa, raspunsul se repeta pe masura ce regele isi continua plimbarea. Deodata, privirea regelui se opri pe o floricica colorata.

Singura floare care nu se vestejea, ba chiar parea ca o duce foarte bine. Regele a intrebat-o:

-Cum se face ca tu nu esti trista si satula de viata?

-O, la inceput am fost si eu exact la fel -raspunse floricica- insa apoi am stat si m-am gindit ca daca ai fi dorit in locul meu un stejar, aici ar fi stat un stejar, sau daca ai fi dorit un piersic, cu siguranta ai fi plantat aici un piersic. Si atunci am inteles ca tu ti-ai dorit aici o floricica colorata, si toata tristetea mi-a disparut.

Sursa: Voscreasna’s Blog

Şoaptele sufletului

Era odata un rege care avea 4 neveste.

Cel mai mult o iubea pe cea de-a patra sotie, pe care o imbraca cu straie din cele mai scumpe si o trata cu cele mai fine delicatese. Ii dadea tot ce era mai bun.

De asemenea, o iubea si pe cea de-a treia sotie si ea era cea cu care se mandrea cel mai mult in fata regatelor vecine. Totusi, regele traia cu teama ca aceasta sotie il va lasa intr-o zi pentru un altul.

Regele o iubea si pe cea de-a doua sotie. Ea era confidenta lui si era intotdeauna draguta, intelegatoare si rabdatoare cu el. De cate ori regele avea o problema, putea avea incredere in ea ca il va ajuta sa treaca peste momentele grele.

Prima sotie a regelui era foarte loiala si isi adusese o mare contributie in mentinerea regatului. Totusi, regele nu o iubea pe prima sotie. Desi ea il iubea cu adevarat, el de abia o observa!

Intr-o zi, regele simti ca sfarsitul ii este aproape. Se gandi la viata lui plina si isi spuse: "Acum am 4 sotii cu mine, dar cand voi muri, voi fi singur." O intreba pe cea de-a patra nevasta: "Te-am iubit cel mai mult, ti-am daruit cele mai frumose haine si ti-am aratat cea mai mare grija. Acum, eu am sa mor, vrei sa vii cu mine si sa-mi tii companie?" "Nici vorba!" replica cea de-a patra sotie, si pleca fara un alt cuvant. Raspunsul ei strapunse inima regelui ca un cutit.

Regele o intreba si pe cea de-a treia sotie: "Te-am iubit toata viata mea.
Acum ca mor, vrei sa vii cu mine si sa-mi tii companie?" "Nu!" veni raspunsul celei de-a treia sotii. "Viata e prea buna! Cand vei muri, ma voi recasatori!" Inima regelui se stranse de durere.

Apoi o intreba si pe cea de-a doua sotie: "Intotdeauna am gasit la tine intelegere si ajutor si mereu ai fost acolo pentru mine. Cand voi muri, vrei sa vii cu mine si sa-mi tii companie?" "Imi pare rau, nu te pot ajuta de data aceasta!" replica cea de-a doua sotie. "Te pot doar inmormanta si veni la mormantul tau."Regele fu devastat si de acest raspuns.

Apoi se auzi o voce: "Eu te voi urma oriunde vei merge!" Regele se uita imprejur si vazu ca cea care rostise aceste cuvinte era prima sotie. Era atat de slaba, pentru ca suferise mult din cauza foamei si a neglijarii sale. Adanc indurerat, regele spuse: "Trebuia sa fi avut mult mai multa grija de tine cand am avut ocazia!"

In realitate, noi toti avem 4 sotii in viata noastra:

Cea de-a patra sotie este TRUPUL nostru. Indiferent cat timp si efort investim in a-l face sa arate bine, el ne va lasa cand murim.

Cea de-a treia sotie este AVEREA noastra. Cand murim, merge la altii.

Cea de-a doua sotie este FAMILIA SI PRIETENII. Indiferent cat de apropiati ne-au fost in timpul vietii, ei nu pot decat sa vina la mormantul nostru dupa ce nu mai suntem.

Prima sotie este SUFLETUL nostru. Adesea este neglijat in goana dupa averi, bunastare si putere sau in goana dupa iluzii desarte, uitand ca iubirea curata si sincera iti face viata frumoasa si spiritul sa traiasca si dupa. Si totusi, SUFLETUL este singurul care ne va urma, oriunde vom merge.

Cinstirea Sfinţilor Împăraţi Constantin (+337) şi maica sa Elena(+327)

Marele intre imparati, fericitul si pururea pomenitul Constantin, a fost fiul lui Constantiu Clor si al cinstitei Elena. Si era pe vremea cand crudul imparat Diocletian isi luase insotitori, la carmuirea intinsei imparatii a romanilor, asa incat, partea de rasarit a imparatiei, o carmuia insusi imparatul Diocletian, avand, la randul lui, ca ajutor, pe ginerele sau Galeriu, iar capitala, era poarta Asiei, Nicomidia. Partea de apus avea ca imparat pe Maximian Hercule, insotit de fiul sau, Maxentiu, iar, ca ajutor, pe Constantin Clor, tatal Sfantului Constantin si sotul Sfintei Elena, capitala fiind la Roma. Si avea Constantin, sub stapanirea sa, intinse tinuturi: Galia, Spania si Britania. Dar, pe cand, in toate partile imparatiei, crestinii indurau cele mai crunte prigoniri, in tinuturile sale, Constantin, nu numai ca a oprit orice prigoana impotriva lor, ci, socotindu-i cei mai cinstiti dintre cetateni, ii folosea pe crestini la carmuirea treburilor imparatiei.

Deci, murind bunul Constantin, in locul lui a venit fiul sau, marele Constantin, precum la Roma, in locul lui Hercule, a venit fiul sau, Maxentiu. Si s-a intamplat ca Maxentiu, sa porneasca razboi contra lui Constantin. Si istoriseste episcopul Eusebiu, care a fost duhovnicul lui Constantin, ca, plecand in intampinarea dusmanului sau, imparatul Constantin se ruga, cerand ajutor de la Dumnezeu, inainte de a incepe lupta, stiind ca oastea lui este mai slaba, decat oastea lui Maxentiu. Ca raspuns la rugaciunea lui, Constantin a vazut ziua, in amiaza mare, stralucind pe cer, o cruce luminoasa, pe care scria, cu slove alcatuite din stele: "Prin acest semn vei invinge". Iar, in noaptea ce a urmat, tot el a vazut, in vis, pe Insusi Domnul Iisus Hristos, apropiindu-se de el si indemnandu-l sa-si faca steag ostasesc cu semnul Sfintei Cruci pe el. Deci, chipul cinstitei Cruci, punandu-l pe arme, a mers la Roma si a biruit pe pierzatorul Maxentiu, care, cazand in raul Tibru, s-a inecat, la podul Milvius, in anul 312; si asa, Constantin a eliberat pe cetatenii Romei, de tirania lui Maxentiu.

Incredintat ca, prin biruinta lui a fost ajutat de Dumnezeul crestinilor, fericitul Constantin, a dat in anul 313, ca imparat al Romei, o hotarare, prin care a oprit prigonirea crestinilor si a dat libertate credintei in imparatia romanilor. Actul acesta mare se numeste "Decretul din Milan".

Mai tarziu, fericitul Constantin si-a mutat capitala imparatiei, de la Roma, la Bizant. Deci, a zidit din nou aceasta cetate si, impodobind-o cu tot felul de palate, ca pe o adevarata noua Roma crestina numita, apoi, Constantinopol, dupa numele sau. Aceasta cetate, a fost adusa, de Imparatul Constantin, lui Hristos, ca o roada a credintei sale (330).

Ca imparat al crestinilor, Constantin a aratat multa ravna si pentru unitatea credintei crestine. Si aceasta s-a vazut pe vremea, ereziei lui Arie, cea mai mare ratacire din viata Bisericii lui Hristos. Arie invata ca Hristos n-a fost Dumnezeu adevarat, imbracat in fire de om si coborat in lume, cum socoteste dreapta credinta, Hristos, pentru el, era numai o creatura trimisa sa izbaveasca omenirea. Si era mare tulburare in Biserica. Deci, intelegand ca numai prin unitatea credintei, Biserica era un mare sprijin pentru unitatea imparatiei, marele Constantin a hotarat tinerea Sinodului de la Niceea, la care el insusi a fost de fata. Aici, episcopii din toata lumea crestina au osandit ratacirea lui Arie si au marturisit dreapta credinta, alcatuind cea mai mare parte din Crez, pe care, de atunci, il rostim si noi, la orice Sfanta Liturghie.

Si a fost ajutat Sfantul Constantin si de evlavia si ravna mamei sale, pe care imparatul a trimis-o la Ierusalim, pentru descoperirea locurilor sfinte din Evanghelii. Si, descoperind locul Golgotei, al Sfantului Mormant si lemnul Sfintei Cruci, imparateasa a zidit, cu imparateasca darnicie, biserica Sfantului Mormant (Anastasis), biserica din Betleem, pe cea din Nazaret si alte sfinte locasuri.

Multe alte fapte de folos credintei lui Hristos au savarsit marele Constantin si maica sa Elena, pentru care s-au invrednicit a se numi "Sfintii cei intocmai cu Apostolii, imparati". Si a murit Sfantul Constantin, dupa ce s-a botezat, la anul 337, cu zece ani in urma mortii mamei sale, Sfanta Elena. (Proloagele)

Chipul Crucii Tale pe cer vazandu-l si ca Pavel chemarea nu de la oameni luand, cel intre imparati Apostolul Tau, Doamne, imparateasca cetate in mainile Tale o a pus, pe care pazeste-o totdeauna in pace, pentru rugaciunile Nascatoarei de Dumnezeu, Unule iubitorule de oameni. (Troparul Sfinţilor Împăraţi Constantin şi maica sa Elena)

Constantin astazi, cu maica sa Elena, Crucea au aratat lemnul cel preacinstit, care este rusinea iudeilor si arma credinciosilor asupra celui potrivnic; ca pentru noi s-a aratat semn mare si in razboaie infricosator. (Condacul Sfinţilor Împăraţi Constantin şi maica sa Elena)

Bucurii duhovnicesti tuturor celor care poarta numele Sfintilor Imparati Constantin si maica sa Elena !

Vesnica pomenire tuturor celor care au purtat acest nume si acum sint in Imparatia Cerurilor!

Despre puterea tămăduitoare a rugăciunii

Rugăciunea - izvor de viaţă

Cercetatorii au dovedit ca oamenii se pot vindeca prin credinta, informeaza editia electronica a cotidianului Pravda. Cercetatorii din Sankt Petersburg au reusit sa gaseasca si dovada, descoperind mecanismul “material” al fenomenului divin. “Rugaciunea este un remediu puternic. De asemenea si atingerea moastelor. Nu numai ca regleaza toate procesele din organismul uman, dar poate reface si psihicul labil al bolnavului”, a declarat Valery Slezin, directorul Institului de Cercetare Neuropsihologica din Sankt Petersburg. Profesorul Slezin a mai facut un lucru neobisnuit, a masurat “puterea” rugaciunii. Acesta a inregistrat electroencefalogramele unor calugari care se rugau si a descoperit un fenomen neobisnuit si anume “scurt-circuitarea” activitatii cerebrale a cortexului. Acest fenomen nu poate fi observat decat la bebelusii in varsta de trei luni, cand se afla la sanul mamei lor si se simt in siguranta. Odata cu maturizarea, acest sentiment al sigurantei se estompeaza, activitatea cerebrala se intensifica iar ritmul biocurentilor cerebrali devine mult mai lent, cu exceptia somnului adanc si al rugaciunilor, mai spune omul de stiinta. Slezin a numit aceasta stare una de “veghe” si a demonstrat ca aceasta este vitala pentru fiecare persoana. Este cunoscut faptul ca bolile sunt cauzate in special de situatii negative care ne afecteaza starea psihica. Se pare ca in timpul unei rugaciuni grijile trec in planul doi sau chiar dispar de tot. Astfel, ambele vindecari, pshihica si fizica sunt posibile.

Rugaciunile, scut pentru radioactivitate
Angelina Malakhovskaya, o alta cercetatoare din Rusia, a declarat ca serviciile religioase imbunatatesc sanatatea individului. Aceasta a realizat mii de cercetari cu scopul de a gasi si observa reactiile corpului uman, inainte si dupa slujbele religioase. Concluziile acestor studii au fost ca rugaciunile normalizeaza presiunea sangelui. Rugaciunile pot neutraliza chiar si radiatiile. Se stie ca, dupa catastrofa de la Cernobal, instrumentele de masurare a radioactivitatii nu mai puteau inregistra nici o valoare. Cu toate aceste, nivelul radiatilor din jurul bisericii Sfantul Arhangel Mihail, aflata la numai patru kilometri departare de locul incidentului, era unul normal. Cercetatorii sunt de parere ca apa sfintiita, semnul crucii si chiar si zgomotul clopotelor pot deasemenea vindeca boli. In Rusia, in timpul epidemiilor, clopotele bisericilor pot fi auzite in mod constant.

Sursa: http://proortodoxia.wordpress.com/2008/05/20/cercetatorii-au-dovedit-ca-bolile-pot-fi-vindecate-cu-ajutorul-rugaciunii/

Conferinţa "Teologia Luminii şi Experienţa Iluminării în Spiritualitatea şi Arta Ortodoxă"

Asociaţia Studenţilor Creştini Ortodocşi din România, filiala Timişoara organizează în 21 mai 2008, la ora 18:00, în Aula Magna a Facultăţii de Medicină, conferinţa "Teologia Luminii şi Experienţa Iluminării în Spiritualitatea şi Arta Ortodoxă", susţinută de părintele Dr. Cornel Toma.

Duminica a patra după Înviere sau a slăbănogului de la scăldătoarea Vitezda

Tocmai ne-am întors de la Spitalul de psihiatrie - Urgenţe.
E atît de greu să exprim în cuvinte atmosfera de acolo.
E atît de bine pentru noi - credem în Hristos Domnul Cel înviat a treia zi, sîntem sănătoşi, avem familii, avem soţ sau soţie, copii, părinţi sau alte rude trupeşti sau duhovniceşti.
Ei nu au pe nimeni. Sau dacă au avut pe cineva, acel cineva i-a uitat, se ruşinează cu cel bolnav. Puţini sînt cei la care am văzut rude, prieteni la marginea patului, în saloane, pe holuri.

Scăldătoarea de la Vitezda sau Biserica vie a venit însă astăzi şi la ei. Comunitatea noastră de creştini şi, mai ales, dragostea jertfelnică a femeilor mironosiţe a făcut ca în inimile bolnavilor să coboare timp de o oră şi jumătate rugăciunea, pacea, liniştea, bucuria. Am împărţit pachete cu mîncare gătită, icoane cu Mîntuitorul Iisus Hristos şi ne-am rugat Maicii Domnului pentru sănătatea şi luminarea acestor oameni - vremelnic neoameni.

La sfîrşit, lacrimile ne şiroiau pe obraz şi în minţi aveam un singur gînd, acela de a-i mulţumi Bunului Dumnezeu pentru mila şi dragostea revărsată spre noi nevrednicii. Slavă lui Dumnezeu pentru toate!