Cînd Te-ai pogorît la moarte, Cel ce ești Viața cea fără de moarte, atunci iadul l-ai omorît cu strălucirea Dumnezeirii; și cînd ai înviat pe cei morți din cele de dedesubt, toate Puterile cerești au strigat: Dătătorule de viață, Hristoase, Dumnezeul nostru, slavă Ție!
... Povestea se petrece într-o zi de vară, în curtea unei case dintr-un sat din România anului 2013.
Mătușa vorbește cu o fetiță de opt ani. O întreabă de ce e supărată. Aceasta îi răspunde:
- Vreau să ne întoarcem în Spania!
- Bine, îi spune mătușa, dar tu știi că părinții tăi nu mai au servici acolo.
- Da, știu. Dar, acolo era mai bine.
- De ce? Dă-mi un exemplu.
- Păi, în România, dacă un copil cade în curtea școlii, ceilalți copiii stau și rîd de el. În Spania, dacă un copil cade, ceilalți se duc și îl ajută să se ridice...
...Iata pozele cu paianjenul (de fapt probabil o comunitate de paianjeni) care si-a impodobit felinarul de Craciun. Poate nu pare impresionant, dar eu pot zice ca il cunosc pe acest paianjen si stiu ce fel de panze face... Felinarul si panza lui se vad de la noi, chiar din pat si deci paianjenul mi-a devenit un "constant companion". Nu prea face panze frumoase din punct de vedere geometric, mai mult utilitare si iarna sunt mai sumare (mai putini "clienti" si frig mare).
Iarna trecuta cand eram insarcinata si singura aici, cele cateva fire ma faceau sa mai uit de griji. Asa ca am ramas foarte mirati cand in Ajunul Craciunului, cand noi impodobeam podul, sub felinar au inceput sa apara niste raze cu unghiuri constante intre ele, si niste cercuri aproape perfecte. Din pacate nu am fotografiat si rezultatul final, dar a fost foarte frumos si demn de si mai multa mirare...
În timp ce un om isi schimba roata la maşina nouă, baietelul lui de 4 ani a luat o piatra ascuţită si a inceput sa zgârie aripa maşinii. Mânios, barbatul a luat mâna copilului şi l-a lovit peste ea de multe ori, fără să-şi dea seama ca avea în mână o cheie. La spital, copilul si-a pierdut toate degetele din cauza numeroaselor fracturi. Când si-a văzut tatal... copilul a intrebat cu ochii plini de durere: „Tati, imi vor creşte degetele la loc?”. Barbatul a ramas impietrit de durere; s-a intors la masina si a lovit-o de mai multe ori. Devastat de propriile lui fapte... stand in fata masinii s-a uitat la zgarieturi; baietelul scrisese: „TATI, TE IUBESC”. Mânia si Dragostea nu au limite; alege-o pe cea din urma pentru a avea o viata minunata... Lucrurile sunt pentru a fi folosite, iar oamenii pentru a fi iubiti.
Dar problema lumii de astazi este ca Oamenii sunt folositi si lucrurile sunt iubite... in timpul acestui an, sa fim atenti si sa ne amintim: Lucrurile sunt pentru a fi folosite, iar oameniii pentru a fi iubiti.
Mi-a povestit Ioan Romanul, ucenicul minunatului Ioan Savaitul:
"Pe cînd şedeam noi în Mănăstirea lui Arselan, iată într-o zi un arici mare şi-a adus puiul mic pe care-l ducea în gură, căci era orb, şi l-a pus la picioarele bătrînului. Cînd a văzut cuviosul că era orb, s-a aplecat la pămînt şi făcînd tină a uns ochii lui şi îndată a văzut. Şi apropiindu-se mama ariciului a sărutat urmele bătrînului şi, luîndu-şi copilul pe care-l aduse, a plecat săltînd.
A doua zi, însă, iată mama ariciului aduce bătrînului în gura ei o varză mare trăgînd-o cu mare greutate şi, surîzînd, cuviosul îi zice: "De unde ai adus-o? Desigur ai furat-o din grădinile părinţilor, eu însă nu mănînc lucruri furate. Du-te şi pune-o de unde ai furat-o".
Şi ruşinîndu-se, animalul a luat varza şi a dus-o în grădina de unde o luase".
SursA:Patericul Sinaitic, Dimitrios G. Tsamis, Traducere Preot Profesor Dr. Ioan Ică, Ed. Deisis, Sibiu, 1995, p. 128
(Un monah cu rugăciune adîncă, de la Vechiul Russikon povesteşte Părintelui Sofronie despre copilăria lui)
Familia săracă într-un sat din Rusia (pe la sfîrşitul veacului al XIX-lea); tatăl murise, fratele cel mare poartă povara familiei; feciorul cel mic (poate copilul cel mai mic) este mereu bolnav, dar...vrea să intre la mănăstire. Fratele cel mare îi spune: - Stai cu noi; în mănăstire n-o să te poată primi - acolo trebuie să munceşti. Tu eşti mereu bolnav...Rămîi tu cu noi... Dar de săraci ce erau nu mai puteau să se îngrijească de el. Se duce mama la biserică cu pruncul, şi merge înaintea icoanei Maicii Domnului, şi ia pruncul în braţe, şi-l tinde Ei: - Tu vezi, Stăpînă..., nu mai pot să mă îngrijesc de el. Ţie ţi-l dau. De acum este fiul tău: Rogu-te, Stăpînă bună, primeşte-l întru grija Ta. În noaptea aceea visează feciorul un vis: o Doamnă, strălucind cu lumină, preaslăvită, măreaţă. Ştie că este Împărăteasă, dar ştie că este şi mama lui... Împărăteasa îi dă o mică legătură, o basma cu ceva înfăşurat în ea, şi îi zice: - Mergi la Împăratul şi-I dă acestea. Se duce feciorul. Şi intră într-o sală mare, foarte lungă, plină de lumini. La capătul ei şade pe Scaun - Împăratul, înconjurat de feţe domneşti, de slujitori, de ostaşi. Feciorul face cîţiva paşi, dar cuprins de frică multă, cade cu faţa la pămînt. Zice Împăratul cuiva dintre cei de lîngă El: - Mergi şi ridică-i legătura, şi vezi ce cuprinde. Slujitorul o desface. - Două inimi zdrobite! Împăratul se ridică şi zice pruncului: - Atunci - tu eşti fiul Meu! Şi se trezeşte copilul. Din acea zi, nu a mai fost niciodată bolnav.
Din cartea "Arhimandritul Sofronie - Cuvîntări duhovniceşti", Vol.1, traducere din limba rusă de Ieromonah Rafail Noica, Editura Reîntregirea, Alba-Iulia, 2004
Pe o stradă din Paris stătea un orb cu o pălărie la picioare şi o plăcuţă de lemn pe care scria cu cretă albă: "Vă rog, ajutaţi-mă, sînt orb!"
Un ziarist a trecut pe acolo şi a văzut foarte puţini bani în pălărie. Fără să scoată un cuvînt, a luat plăcuţa, a întors-o pe dos, a scris altceva, a pus-o la picioarele orbului şi a plecat.
Spre seară, ziaristul s-a întors pe acelaşi drum, trecînd din nou pe lîngă orb. Acum pălăria lui era plină de bacnote şi monede.
Orbul a recunoscut paşii ziaristului şi l-a întrebat dacă el este cel care i-a rescris plăcuţa şi ce anume scrisese. Ziaristul a răspuns: "Nimic care să fie în neconcordanţă cu anunţul dumitale, doar că exprimat cu alte cuvinte". Şi, surîzînd, şi-a continuat drumul.
Orbul nu a aflat niciodată ce a scris ziaristul. Noul anunţ, pe care acesta îl scrisese, spunea: "Astăzi e primăvară în Paris şi eu nu o pot vedea".
Morala: De multe ori, cînd lucrurile nu ne reuşesc aşa cum am dori, o idee bună este aceea de a ne schimba strategia! ;)
(…) Se spune că odată, într-un sat, un copil, într-o noapte, a visat Raiul. “Mamă! Mamă! Unde e Raiul?”, a întrebat copilul nerăbdător, a doua zi de dimineaţă, de cum se trezi. Dar mama, biata mamă, n-avea timp. Avea atâta treabă în gospodărie! Şi-atunci, s-a dus la tata, să-l întrebe. “Nu ştiu…, caută-l singur”, îi spuse acesta obosit şi se apucă mai departe de muncă.. “Unde? Unde e Raiul?” , îi întrebă copilul, aproape plângând, pe oamenii din sat.. Dar oamenii nu aveau timp de el, erau grăbiţi. “Ce lume urâtă…”, îşi spuse pentru sine puştiul. Ca să-l găseşti, trebuie să părăseşti satul acesta…, se-auzi glasul unui bătrân, ce-l privea demult. “Şi acolo, în pustie, după ce ai să mergi cale de o zi, ai să găseşti un om singur, ce stă într-o colibă. El o să-ţi spună unde este Raiul.” Zis şi făcut. Şi a doua zi de dimineaţă, când părinţii lui nu se sculaseră încă, îşi luă o trăistuţă cu câteva merinde şi plecă furişându-se printre casele adormite, către pustie. În curând, soarele răsărise, iar în urma paşilor lui satul fusese acoperit de nisip. Merse ce merse şi, într-adevăr, către seară, ca prin minune, din pustia întinsă ţâşni o colibă. Mare îi fu mirarea bătrânelului ce locuia acolo de mulţi ani. “Ce te aduce pe-aici, copilule?”, îl iscodi acesta pe micul călător. “Vreau să găsesc Raiul, răspunse copilul, şi cineva mi-a spus că tu ştii cum trebuie să ajung”. Bătrânul tăcu, îl privi adânc, apoi îi spuse: “Acum hai să mănânci ceva şi să te culci, că oi fi obosit. Mâine în zori o să plecăm împreună către Rai”.
Noaptea trecu repede.. De data asta, el, copilul, n-avu nici un vis. De fapt, nici n-a dormit. A stat aşa, cu ochii deschişi, aşteptând ziua. Bătrânul ştia. Iar către zori, pustia primea în pântecul ei două siluete, ce se porniseră la drum. Merseră ce merseră şi, către seară, dintre nisipuri, puştiul văzu cum se ridică nişte ziduri de piatră şi o clădire mare, cu o cruce în vârf. “Ce este aceasta?”, întrebă copilul. Aceasta este o mănăstire, spuse bătrânul. De-aici începe poteca către Rai.”
Şi-apoi, bătrânul mănăstirii îl primi pe micuţul care nu ştia nimic de rosturile de acolo.. Şi ce-am să fac aici?”, întrebă copilul. “Deocamdată, să faci curat, ai să mături şi mai încolo om vedea”. Şi timpul trecea, trecea, copilul le făcea cu răbdare şi sârg pe toate. Dar iată că vine o zi, după mult timp, când bătrânul mănăstirii îl întrebă pe neaşteptate: Cum merge, cum îţi e?” “Mi-e foarte bine”, răspunse puştiul. “Am de toate.” Şi-apoi tăcu, închizându-se în sine. Bătrînul îi simţi liniştea şi îl iscodi în continuare. “Parcă ai ascunde ceva în suflet, aşa ai tăcut.. Spune-mi cinstit, totul, până la capăt. Îţi lipseşte ceva?” “Mie…, nimic, se hotărî într-un târziu puştiul să răspundă, dar este acolo, în clădirea aia mare, un frate de-al nostru, tot aşa, cu barbă şi plete, ce stă legat, întins pe o cruce, şi nu poate să se mişte, şi nimeni nu-i duce de mâncare. De ce nu vine şi el la masă?”, ridică puştiul ochii din pământ, privindu-l pentru prima dată pătrunzător pe bătrân. Părintele simţi că trebuie să tacă.
Aşa că lăsă liniştea să vorbească. “Da, aşa i-am dat noi canon, acolo l-am lăsat noi să stea, pentru că nu a măturat cum trebuie şi n-a făcut curat ca lumea”, se-auzi vocea unui monah, care stătea în apropiere şi care auzise discuţia. Îngerul tăcerii, care tocmai se aşezase pe umerii puştiului, dispăru. “Acolo vei ajunge şi tu, dacă nu faci treabă cum trebuie”, se-auzi vocea monahului.
Dintr-o dată, spune povestea, păcatul ăl bun s-a strecurat în inima copilului. Era primul pas către Rai, ce se numea iubire. Mai târziu, către seară, copilaşul se strecură nevăzut la bucătăria mănăstirii, fură ceva de mâncare şi, fără să fie observat de nimeni, intră în biserică şi o puse jos, la picioarele Fratelui atârnat de cruce. “Hai, vino să mănânci!”, îi zice puştiul, uitându-se îngrijorat în stânga şi în dreapta. Hai, că nu ştie nimeni!” Şi Fratele coboară. Un zâmbet avea pe buze şi, mângâindu-l pe puşti pe frunte, acesta nu-şi dădu seama că biserica toată se umplu de o lumină nemaivăzută şi că uşile ei se ferecaseră pe dinăuntru. Apoi, ca şi când s-ar fi cunoscut demult, au început să râdă şi să glumească, cum nu mai făcuse puştiul niciodată în viaţa lui.
Era atât de fericit că-şi găsise un prieten! Dar el nu ştia că urcase a doua treaptă a Raiului: prietenia. Azi aşa, mâine aşa, însă fraţii ceilalţi din mănăstire au început să se întrebe: “Unde-i copilul? Ce face? De ce lipseşte seara mereu dintre noi?” Apoi, curioşi, au început să-l caute prin toată mănăstirea. Numai biserica nu fusese controlată; şi-atunci s-au repezit spre ea dar, spre mirarea lor, pentru prima oară nu i-au putut deschide uşile. Atunci au încercat să se uite pe gaura cheii şi, în clipa aceea, o lumină puternică i-a orbit. Nemaiştiind ce să facă, au stat aşa, înfricoşaţi, după zidurile groase ale bisericii, aşteptând până noaptea târziu, când copilul a ieşit. “Ce-ai făcut înăuntru?”, se repeziseră ei ca un stol de păsări negre asupra lui. “N-am făcut nimic”, răspunse puştiul tremurând. “Minţi! Spune ce-ai făcut?”, l-au întrebat din nou călugării furioşi. “Am furat mâncare şi am dus-o Fratelui ce stătea pe cruce”, răspunse copilul înspăimântat. “Care Frate?”, au întrebat, nedumeriţi, pentru prima dată, monahii. “Cel ce stă legat de cruce şi nimeni nu-i dă de mâncare”, răspunse puştiul. “Şi ce-a făcut Fratele?”, au întrebat tulburaţi călugării. “A coborât şi-a mâncat”, răspunse dintr-o suflare puştiul. Şi, în clipa aceea, toţi cei din jurul copilului au căzut în genunchi. Mare fu apoi spaima pe bătrânul mănăstirii, aflând toate acestea. Egumenul începu şi el, la rândul lui, să tremure şi, cu lacrimi în ochi, îi spuse copilului: “Spune-i Fratelui cel Mare că îl rog să mă primească şi pe mine la masă…” “Am să-i spun!, răspunse copilul bucuros, dar acum pot să iau mâncare de la bucătărie?” “Da, poţi să iei cât vrei”, răspunse tremurând egumenul.
Şi seara din nou coborî peste mănăstire, iar puştiul, de data aceasta cu mâncarea luată de la bucătărie, se îndrepta vesel spre biserică. “Hai să mănânci!”, îi strigă el, mai vesel ca oricând. Şi, din nou, Fratele cel Mare coborî de pe cruce, îl mângâie şi biserica se umplu de lumină. Ca de obicei, uşile se ferecaseră ca de la sine. Apoi câte glume şi câtă veselie în jurul celor doi! Dar, printre lacrimile de râs, puştiul şi-a adus aminte de rugămintea egumenului. “Frate, îi spuse el, bunicul cel mare, de-aici, din mănăstire, ar dori şi el să-l primeşti la masă”. Şi, pentru prima oară, faţa Prietenului său mai mare se întristă. Privea undeva, jos. “Vezi firimiturile astea, de pe masă?, îi spuse, într-un târziu, Fratele cel Mare. Sunt cu mult mai puţine decît păcatele lui… Nu poate să vină”. “Nu poate să vină?”, rămase uimit copilul. “Nu!”, fu răspunsul scurt al Fratelui. Şi apoi, din nou, fruntea lor s-a descreţit şi-au început să râdă şi să glumească. Într-un târziu, copilul şi-a luat la revedere de la Fratele cel Mare şi s-a dus spre chilia egumenului, unde acesta îl aştepta tremurând. “Ce-a zis Fratele?”, întrebă acesta, gâtuit de emoţie. “A zis că nu te poate primi!”, răspunse copilul. “De ce?”, întrebă înspăimântat egumenul. “Mi-a spus că ai mai multe păcate decât toate firimiturile de pâine căzute pe masă”. Şi atunci el, egumenul, se prăbuşi în genunchi, într-un hohot de plâns. “Spune-i să mă ierte, spune-i că-l rog din tot sufletul meu să mă ierte” Şi, cu un gest disperat, se agăţă de copilaş. Acesta îl privi surprins şi-i spuse: “Bine, am să-l rog din nou şi mâine!” Grea noapte pentru egumen! Cu zvârcoliri şi gemete de pocăinţă. Copilul însă dormi liniştit. Şi, din nou, treaba obişnuită prin mănăstire. Dar toţi se făceau că lucrează. Aşteptau seara, căci ea putea să aducă iertarea. “Pot să iau mâncare?”, întrebă, cu nevinovăţie, copilul la bucătărie. “Poţi”, îi spuse monahul, şi-i umplu cu mâna tremurândă vasul. Apoi, cu paşi mici, ca să nu răstoarne prea-plinul de mâncare, copilul intră din nou în biserică. “Hai să mâncăm!”, spuse el Fratelui cel Mare. “Hai!”, răspunse acesta, îndreptându-se spre el. Şi câte jocuri, câte glume au urmat! Apoi, în mijlocul veseliei, copilul îşi aduse brusc aminte: “Te roagă egumenul să-l ierţi… şi să-l primeşti şi pe el la masă!…” Tristeţea se aşeză între ei. De data aceasta, copilul privi singur firimiturile de pâine de pe masă: erau parcă mai multe. “Am înţeles…, spuse copilul, nu se poate…” “Da, nu se poate”, răspunse Fratele cel Mare. Şi atunci, păcatul cel bun coborî din nou în inima copilului şi acesta îndrăzni. “Dar Tu nu te gândeşti că acum mănânci din mila lui?”, îi spuse, cu curaj, copilul, pentru prima oară.
Şi sufletul Prietenului său mai mare fu mişcat din nou. Acesta îi văzu din nou inima lui bună. “Bine, spuse, după o lungă tăcere, Fratele cel Mare, spune-i că peste opt zile am să-l primesc la masă…” Ce bucurie pe egumenul mănăstirii, când, târziu în noapte, copilul îi spusese! Şi cele opt zile trecură. Pentru el, pentru bătrân, în post şi rugăciune şi, mai ales, în multă pocăinţă. A opta zi, dis-de-dimineaţă clopotele băteau. “De ce?”, întrebă nedumerit copilul. “Bătrânul a plecat la Domnul”, i-au spus călugării, care deja se pregăteau pentru înmormântare.
Şi atunci copilul văzu! Vedea cum, la masa Prietenului său cel Mare, stătea fericit, cu lacrimi în ochi, egumenul, chiar el. Mâncaseră dimpreună. Pe masă nu mai era nici o firimitură, Mântuitorul îl iertase. “Am văzut Raiul! striga fericit copilul, prin mănăstire. Am văzut Raiul!”, repeta el, pentru fiecare monah în parte. “Nu se poate! strigau aceştia. Cum arată?” “E plin de iertare”, murmura copilul. (…)
Legenda spune că o femeie săracă, cu copilaşul în braţe, trecînd prin faţa unei peşteri a auzit o voce tainică ce venea din interior: “Intră şi ia ce doreşti, dar nu uita principalul. Şi să ţii minte un lucru: după ce ieşi, uşa se va închide pentru totdeauna. Aşa că profită de ocazie, dar nu uita principalul!”
Femeia a intrat în peşteră şi a găsit o mulţime de bogăţii. Fascinată de aur şi bijuterii, şi-a pus copilul pe pămînt şi a început să adune în şorţ, cu febrilitate, tot ce-i pica în mînă. Vocea tainică i-a amintit: “Nu ai decît 8 minute!”
Trecînd cele 8 minute, femeia, încărcată cu aur şi pietre preţioase, a ieşit alergînd din peşteră şi poarta s-a închis… Şi-a adus aminte, apoi, că micuţul copil a rămas în interior şi poarta era închisă pe veci.
Morala
Lucrurile principale sînt: credinţa, vigilenţa, familia, prietenii, viaţa. Dar dorinţa de cîştig, bogăţia, plăcerile materiale ne încîntă atît de mult, încît principalul este lăsat deoparte. Aşa că ne consumăm timpul cu cele de mai sus şi uităm principalul: comorile sufletului. Nu trebuie să uităm niciodată că viaţa trece repede şi că moartea vine pe neaşteptate. Şi că, atunci cînd poarta vieţii pămînteşti se va închide pentru noi, nu vor mai servi la nimic tînguirile.
SursA FotO 
