Cînd Te-ai pogorît la moarte, Cel ce ești Viața cea fără de moarte, atunci iadul l-ai omorît cu strălucirea Dumnezeirii; și cînd ai înviat pe cei morți din cele de dedesubt, toate Puterile cerești au strigat: Dătătorule de viață, Hristoase, Dumnezeul nostru, slavă Ție!
2) Un frate odata a gresit in Schit si facandu-se adunare, a trimis catre avva Moise, dar el nu voia sa vina. Deci a trimis catre dansul preotul zicand : vino, ca te asteapta norodul ! Atunci, el sculandu-se, a venit si luand o cosnita gaurita si umpland-o cu nisip, o purta. Iar ei iesind in intampinarea lui, i-au zis : ce este aceasta, parinte ? Zis-a lor batranul : pacatele mele sunt inapoia mea curgand jos si eu nu le vad, dar am venit astazi sa judec pacatele straine. Si ei auzind, n-au grait nimic fratelui, ci i-au iertat.
3) Altadata facandu-se adunare in Schit, vrand parintii sa-l certe, l-au defaimat pe dansul, zicand : pentru ce vine in mijlocul nostru si etiopeanul acesta ? Iar el auzind a tacut. Iar dupa slobozirea adunarii, i-au zis lui : avvo, nu te-ai tulburat intru nimic ? Zis-a lor : m-am tulburat, dar nu am grait.
4) Ziceau parintii despre avva Moise, ca s-a facut cleric si i-a pus lui epitrahilul. Si i-a zis arhiepiscopuil: iata, te-ai facut totut alb, avvo Moise ! Zis-a lui batranul : oare la cele dinafara, prea sfintite, sau si la cele dinauntru ? Si vrand arhiepiscopul sa-l cerce, a zis catre clericii sai : cand va intra avva Moise in altar, goniti-l si urmati dupa dansul ca sa auziti ce zice. Deci a intrat batranul si l-au dojenit si l-au gonit zicandu-i : du-te afara, etiopianule !( + ) Iar el iesind zicea catre sine : bine ti-au facut, incenusatule cu pielea si negrule ! Tu nefiind om, ce vii cu oamenii ?
( + ) Adica, harapule.
5) S-a dat odata in Schit porunca : postiti saptamana aceasta ! Si in acea vreme au venit niste frati de la Egipt la avva Moise si le-a facut lor putina fiertura. Si vazand vecinii fumul, au zis clericilor : iata Moise a calcat porunca si fiertura a facut pentru ei. Iar ei au zis : cand va veni, noi ii vom grai lui. Iar dupa ce a venit sambata, clericii vazand petrecerea cea mare a lui Moise, ii ziceau inaintea norodului : o, avvo Moise, porunca oamenilor ai calcat-o si a lui Dumnezeu ai pazit-o !
6) Un frate a venit la Schit la avva Moise, cerand de la dansul cuvant. Si i-a zis lui batranul : du-te, sezi in chilia ta si chilia te va invata pe tine toate.
10) Sezand odata fratii langa dansul, le zicea lor : iata barbarii astazi vin la Schit. Sculati-va si fugiti ! Dar tu nu fugi, avvo ? Iar el le-a zis : de atatia ani astept ziua aceasta, sa se implineasea cuvantul Domnului Hristos, care zice : toti cei ce scot sabia, de sabie vor muri ( + ). Ei i-au zis : nici noi nu fugim, ci cu tine vom muri. Atunci el le-a zis : eu nu am nici o vina. Fiecare sa vada cum sade. Si erau sapte frati, carora le-a zis : iata barbarii se apropie de usa. Si intrand i-au omorat. Iar unul dintr-insii temandu-se, s-a ascuns dupa impletiturite de cosnite si a vazut sapte cununi pogorandu-se si incununandu-i pe dansii.
( + ) Mat. 26. 52.
13) Zis-a avva Moise ca trebuie omul sa moara fata de prietenul sau, ca sa nu-l judece intru ceva.
14) Iarasi a zis ca este dator omul sa se omoare pe sine de tot lucrul rau, mai inainte de a iesi din trup, ca sa nu faca rau vreunui om.
15) A zis iarasi : de nu va avea omul in inima sa cum ca este pacatos, Dumnezeu nu-l asculta pe el. Si a zis fratele : ce este aceasta, a avea in inima ca este pacatos. Si i-a zis lui batranul : cel ce-si poarta pacatele sale, nu le vede pe ale aproapelui sau.
16) Zis-a iarasi : de nu se va uni fapta cu rugaciunea in zadar se osteneste omul. Si a zis fratele : ce este unirea faptei cu rugaciunea ? Si a zis batranul : acelea pentru care ne rugam sa nu le mai facem, caci cand omul isi va lasa voile sale, atunci se impaca Dumnezeu cu dansul si ii primeste rugaciunea.
Doamne binecuvântează pe vrăjmaşii mei! Şi eu îi binecuvântez şi nu-i blestem! Vrăjmaşii m-au împins şi mai mult spre Tine, în braţele Tale, mai mult decât prietenii. Aceştia m-au legat de pământ şi mi-au răsturnat orice nădejde spre pământ. Vrăjmaşii m-au făcut străin faţă de împărăţiile pământeşti şi un locuitor netrebnic, faţă de pământ. Precum o fiară prigonită, aşa şi eu, prigonit fiind, în faţa vrăjmaşilor, am aflat un adăpost mai sigur, ascunzându-mă sub cortul Tău, unde nici vrăjmaşii, nici prietenii, nu pot pierde sufletul meu.
Doamne, binecuvântează pe vrăjmaşii mei! Şi eu îi binecuvântez şi nu-i blestem. Ei au mărturisit în locul meu păcatele mele în faţa lumii. Ei m-au biciuit, când eu m-am cruţat de biciuire. Ei m-au chinuit atunci când eu am fugit de chinuri.
Ei m-au hulit atunci când eu m-am măgulit pe mine însumi.
Ei m-au scuipat atunci când eu m-am mândrit cu mine însumi.
Când eu m-am făcut înţelept, ei m-au numit nebun.
Când m-am făcut puternic, ei au râs de mine ca de un pitic.
Când am vrut să conduc pe oameni ei m-au împins înapoi.
Când m-am grăbit să mă îmbogăţesc, ei m-au smucit înapoi cu mână de fier.
Când m-am gândit să dorm liniştit, ei m-au trezit din somn.
Când mi-am zidit casă pentru viaţă lungă şi liniştită, ei au răsturnat-o şi m-au izgonit afară. Într-adevăr vrăjmaşii m-au dezlegat de lume şi mi-au prelungit mâinile până la veşmântul Tău.
Binecuvântează Doamne pe vrăjmaşii mei!
Binecuvântează-i şi-i înmulţeşte; asmute-i şi mai mult împotriva mea, ca fuga mea spre Tine să fie fără întoarcere; ca să se rupă nădejdea mea în oameni ca pânza de păianjen; ca smerenia să împărăţească deplin în inima mea; ca inima mea să devină mormântul celor rele. Ca toată comoara mea să o aduni în ceruri. Ah, de m-aş elibera odată de autoamăgire, care m-a încâlcit într-o mreajă cumplită a vieţii înşelătoare!
Vrăjmaşii m-au învăţat să ştiu ceea ce puţin ştiu în lume: că omul nu are pe pământ vrăjmaşi afară de sine însuşi. Doar acela urăşte pe vrăjmaşi, care nu ştie că vrăjmaşi nu sunt vrăjmaşi, ci prieteni severi. De aceea, Doamne, binecuvântează pe prietenii şi pe vrăjmaşii mei! Sluga blestemă pe vrăjmaşi căci nu ştie, iar Fiul îi binecuvântează căci ştie. Fiul ştie că vrăjmaşii nu pot să se atingă de viaţa lui. De aceea El păşeşte liber între ei şi se roagă lui Dumnezeu pentru aceştia.
Doamne binecuvântează pe vrăjmaşii mei! Şi eu îi binecuvântez şi nu-i blestem!
Astăzi se prăznuieşte mutarea sfintelor moaşte ale sfîntului ierarh Dionisie de la Mănăstirea Strofades în oraşul Zachintos din insula care poartă acelaşi nume. Mai multe detalii despre viaţa acestui sfînt făcător de minuni puteţi citi aici.
Iar aici puteţi vedea fotografii cu racla cu sfintele moaşte din Biserica Mănăstirii Strofades şi a Sfîntului Dionisie.
Imagini despre litania de anul trecut puteţi viziona aici.
Biserica Mănăstirii Strofades şi a Sîntului Dionisie, vazută din partea dreaptă
o anexă a Mănăstirii
Turnul clopotniţă, de influenţă veneţiană este specific tuturor Bisericilor navă din insula Zachintos, este separat de Biserică şi este construit în apropierea ei.
steagul bizantin al insulei Zachintos
icoana cu Sfîntul ierarh Dionisie de la intrarea în Sfînta Biserică
picturi cu Sfîntul Dionisie, aflate în paraclisul cu sfintele moaşte
mutarea moaştelor Sîntului Dionisie în Zachintos
litania cu moaştele Sfîntului Dionisie în Strofades
Iată cîteva cărţi despre Sfîntul Dionisie pentru cei care sînt interesaţi să cunoască viaţa, minunile şi slujba de cinstire a Sfîntului. Din păcate, ele sînt în limbile greacă şi engleză.
1. Sfintele slujbe pentru cele 2 praznice închinate Sfîntului Dionisie (17 decembrie şi 24 august): Vecernie, Utrenie şi Sfînta Liturghie. La acestea se adaugă Canonul, Paraclisul şi Acatistul.
2. Viaţa Sfîntului Dionisie cu o anexă minunată cu fotografii cu racla Sîntului, cu Bisericile în care a slujit, litania care se face prin oraş şi cu Mănăstirea Anafonitria, unde a vieţuit.
3. Picturile despre minunile pe care Sfîntul Dionisie le-a săvîrşit
4. Viaţa Sfîntului Dionisie povestită pentru copii. Ea poate fi cumpărată de aici.
Tuturor ne este foarte greu să îi iertăm pe cei care ne greşesc. Dar, cu ajutorul Mîntuitorului nostru Iisus Hristos şi cu ajutorul Sfinţilor Lui, printre care se numără şi Sfîntul Dionisie din Zachintos, putem să iertăm şi să ne rugăm pentru binele celor care ne urăsc şi ne duşmănesc.
Sfinte Dionisie, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi păcătoşii!
Această icoană se află la închinare la Mănăstirea Adormirea Prea Sfintei Născătoare de Dumnezeu, din apropierea oraşului Veria (Grecia). În 15 august la această Mănăstire are loc unul dintre cele mai mari pelerinaje din Grecia, fiind prezenţi aproximativ 2 milioane de creştini ortodocşi.
Icoana a fost adusă de exilaţii pontici greci, împreună cu alte odoare de preţ, după al doilea război mondial. Sărbătoarea din 15 august reprezintă şi o sărbătoare, un moment de întîlnire, pentru toţi exilaţii pontici din Grecia.
Icoana se află în Biserica Sfînta Sofia din Kremlinul (cetatea veche) oraşului Novgorod (Rusia). Ea poate fi cinstită de către credincioşi, deoarece este aşezată în partea dreaptă, pe un tetrapod.
Alături de sfintele moaşte ale Sfintei Ana din Novgorod şi ale altor Sfinţi Episcopi şi cneji, icoana constituie unul dintre cele mai preţioase odoare ale oraşului.
Nu există mărturii istorice certe despre o dată fixă a pictării acestei icoane. Ea este încadrată în perioada secolelor XII-XVI, perioadă care coincide cu existenţa celebrei şcoli de pictură din Novgorod, şcoală iniţiată de Teofan Grecul.
Această icoană este una dintre cele trei icoane care, în conformitate cu Tradiţia Bisericii Ortodoxe, au fost pictate de Sfîntul Apostol Luca.
Ea a fost adusă la Mănăstirea din Kikkos de către monahul întemeietor Isaia de la Constantinopol. De atunci, această icoană este considerată a fi ocrotitoarea insulei şi a ţării Cipru.
Icoana se află pe iconostasul Bisericii mari din Mănăstirea Kikkos şi reprezintă unul dintre cele mai mari tezaure ortodoxe ale Ciprului, alături de moaştele Sfîntului Apostol Barnaba (care se află la închinare tot în această Mănăstire).
Icoana Maica Domnului Călăuzitoarea şi care ţine pruncul în mîna dreaptă din Muntele Sinai
Această icoană este o reprezentare a Prea Sfintei Născătoare de Dumnezeu în maniera şcolii bizantine de pictură, mai exact din perioada timpurie a Paleologilor. Ea este pictată pe lemn şi face parte din colecţia iconografică a Mănăstirii Sfintei Mucenice Ecaterina din Muntele Sinai (Egipt). Ea poate fi văzută în Muzeul de pictură al Mănăstirii. Icoana datează de la sfîrşitul secolului XIII.
Un detaliu important al acestei icoane este relevat de poziţia în care stă pruncul. El nu stă pe antebraţul mamei Sale, ci este pictat într-o poziţie care aminteşte de patimile de mai tîrziu. Această poziţie a pruncului, împreună cu faţa întristată a mamei Sale, prefigurează patimile viitoare, în concordanţă cu imnele şi unele texte omiletice.
Icoana Maicii Domnului din Kazan este prăznuită la 8 iulie şi la 22 octombrie. Ea a fost descoperită în vis unei fete, care a scos-o din pămînt în anul 1579. După aceea, a fost dusă în procesiune la catedrala din Kazan, unde a făcut multe minuni.
Icoanele Maicii Domnului din Kazan sînt numeroase şi acest tip de icoană este cel mai răspîndit în Rusia.
Icoana se află la închinare pe iconostasul Catedralei Kazansky din Sankt Petersburg.
(…) Se spune că odată, într-un sat, un copil, într-o noapte, a visat Raiul. “Mamă! Mamă! Unde e Raiul?”, a întrebat copilul nerăbdător, a doua zi de dimineaţă, de cum se trezi. Dar mama, biata mamă, n-avea timp. Avea atâta treabă în gospodărie! Şi-atunci, s-a dus la tata, să-l întrebe. “Nu ştiu…, caută-l singur”, îi spuse acesta obosit şi se apucă mai departe de muncă.. “Unde? Unde e Raiul?” , îi întrebă copilul, aproape plângând, pe oamenii din sat.. Dar oamenii nu aveau timp de el, erau grăbiţi. “Ce lume urâtă…”, îşi spuse pentru sine puştiul. Ca să-l găseşti, trebuie să părăseşti satul acesta…, se-auzi glasul unui bătrân, ce-l privea demult. “Şi acolo, în pustie, după ce ai să mergi cale de o zi, ai să găseşti un om singur, ce stă într-o colibă. El o să-ţi spună unde este Raiul.” Zis şi făcut. Şi a doua zi de dimineaţă, când părinţii lui nu se sculaseră încă, îşi luă o trăistuţă cu câteva merinde şi plecă furişându-se printre casele adormite, către pustie. În curând, soarele răsărise, iar în urma paşilor lui satul fusese acoperit de nisip. Merse ce merse şi, într-adevăr, către seară, ca prin minune, din pustia întinsă ţâşni o colibă. Mare îi fu mirarea bătrânelului ce locuia acolo de mulţi ani. “Ce te aduce pe-aici, copilule?”, îl iscodi acesta pe micul călător. “Vreau să găsesc Raiul, răspunse copilul, şi cineva mi-a spus că tu ştii cum trebuie să ajung”. Bătrânul tăcu, îl privi adânc, apoi îi spuse: “Acum hai să mănânci ceva şi să te culci, că oi fi obosit. Mâine în zori o să plecăm împreună către Rai”.
Noaptea trecu repede.. De data asta, el, copilul, n-avu nici un vis. De fapt, nici n-a dormit. A stat aşa, cu ochii deschişi, aşteptând ziua. Bătrânul ştia. Iar către zori, pustia primea în pântecul ei două siluete, ce se porniseră la drum. Merseră ce merseră şi, către seară, dintre nisipuri, puştiul văzu cum se ridică nişte ziduri de piatră şi o clădire mare, cu o cruce în vârf. “Ce este aceasta?”, întrebă copilul. Aceasta este o mănăstire, spuse bătrânul. De-aici începe poteca către Rai.”
Şi-apoi, bătrânul mănăstirii îl primi pe micuţul care nu ştia nimic de rosturile de acolo.. Şi ce-am să fac aici?”, întrebă copilul. “Deocamdată, să faci curat, ai să mături şi mai încolo om vedea”. Şi timpul trecea, trecea, copilul le făcea cu răbdare şi sârg pe toate. Dar iată că vine o zi, după mult timp, când bătrânul mănăstirii îl întrebă pe neaşteptate: Cum merge, cum îţi e?” “Mi-e foarte bine”, răspunse puştiul. “Am de toate.” Şi-apoi tăcu, închizându-se în sine. Bătrînul îi simţi liniştea şi îl iscodi în continuare. “Parcă ai ascunde ceva în suflet, aşa ai tăcut.. Spune-mi cinstit, totul, până la capăt. Îţi lipseşte ceva?” “Mie…, nimic, se hotărî într-un târziu puştiul să răspundă, dar este acolo, în clădirea aia mare, un frate de-al nostru, tot aşa, cu barbă şi plete, ce stă legat, întins pe o cruce, şi nu poate să se mişte, şi nimeni nu-i duce de mâncare. De ce nu vine şi el la masă?”, ridică puştiul ochii din pământ, privindu-l pentru prima dată pătrunzător pe bătrân. Părintele simţi că trebuie să tacă.
Aşa că lăsă liniştea să vorbească. “Da, aşa i-am dat noi canon, acolo l-am lăsat noi să stea, pentru că nu a măturat cum trebuie şi n-a făcut curat ca lumea”, se-auzi vocea unui monah, care stătea în apropiere şi care auzise discuţia. Îngerul tăcerii, care tocmai se aşezase pe umerii puştiului, dispăru. “Acolo vei ajunge şi tu, dacă nu faci treabă cum trebuie”, se-auzi vocea monahului.
Dintr-o dată, spune povestea, păcatul ăl bun s-a strecurat în inima copilului. Era primul pas către Rai, ce se numea iubire. Mai târziu, către seară, copilaşul se strecură nevăzut la bucătăria mănăstirii, fură ceva de mâncare şi, fără să fie observat de nimeni, intră în biserică şi o puse jos, la picioarele Fratelui atârnat de cruce. “Hai, vino să mănânci!”, îi zice puştiul, uitându-se îngrijorat în stânga şi în dreapta. Hai, că nu ştie nimeni!” Şi Fratele coboară. Un zâmbet avea pe buze şi, mângâindu-l pe puşti pe frunte, acesta nu-şi dădu seama că biserica toată se umplu de o lumină nemaivăzută şi că uşile ei se ferecaseră pe dinăuntru. Apoi, ca şi când s-ar fi cunoscut demult, au început să râdă şi să glumească, cum nu mai făcuse puştiul niciodată în viaţa lui.
Era atât de fericit că-şi găsise un prieten! Dar el nu ştia că urcase a doua treaptă a Raiului: prietenia. Azi aşa, mâine aşa, însă fraţii ceilalţi din mănăstire au început să se întrebe: “Unde-i copilul? Ce face? De ce lipseşte seara mereu dintre noi?” Apoi, curioşi, au început să-l caute prin toată mănăstirea. Numai biserica nu fusese controlată; şi-atunci s-au repezit spre ea dar, spre mirarea lor, pentru prima oară nu i-au putut deschide uşile. Atunci au încercat să se uite pe gaura cheii şi, în clipa aceea, o lumină puternică i-a orbit. Nemaiştiind ce să facă, au stat aşa, înfricoşaţi, după zidurile groase ale bisericii, aşteptând până noaptea târziu, când copilul a ieşit. “Ce-ai făcut înăuntru?”, se repeziseră ei ca un stol de păsări negre asupra lui. “N-am făcut nimic”, răspunse puştiul tremurând. “Minţi! Spune ce-ai făcut?”, l-au întrebat din nou călugării furioşi. “Am furat mâncare şi am dus-o Fratelui ce stătea pe cruce”, răspunse copilul înspăimântat. “Care Frate?”, au întrebat, nedumeriţi, pentru prima dată, monahii. “Cel ce stă legat de cruce şi nimeni nu-i dă de mâncare”, răspunse puştiul. “Şi ce-a făcut Fratele?”, au întrebat tulburaţi călugării. “A coborât şi-a mâncat”, răspunse dintr-o suflare puştiul. Şi, în clipa aceea, toţi cei din jurul copilului au căzut în genunchi. Mare fu apoi spaima pe bătrânul mănăstirii, aflând toate acestea. Egumenul începu şi el, la rândul lui, să tremure şi, cu lacrimi în ochi, îi spuse copilului: “Spune-i Fratelui cel Mare că îl rog să mă primească şi pe mine la masă…” “Am să-i spun!, răspunse copilul bucuros, dar acum pot să iau mâncare de la bucătărie?” “Da, poţi să iei cât vrei”, răspunse tremurând egumenul.
Şi seara din nou coborî peste mănăstire, iar puştiul, de data aceasta cu mâncarea luată de la bucătărie, se îndrepta vesel spre biserică. “Hai să mănânci!”, îi strigă el, mai vesel ca oricând. Şi, din nou, Fratele cel Mare coborî de pe cruce, îl mângâie şi biserica se umplu de lumină. Ca de obicei, uşile se ferecaseră ca de la sine. Apoi câte glume şi câtă veselie în jurul celor doi! Dar, printre lacrimile de râs, puştiul şi-a adus aminte de rugămintea egumenului. “Frate, îi spuse el, bunicul cel mare, de-aici, din mănăstire, ar dori şi el să-l primeşti la masă”. Şi, pentru prima oară, faţa Prietenului său mai mare se întristă. Privea undeva, jos. “Vezi firimiturile astea, de pe masă?, îi spuse, într-un târziu, Fratele cel Mare. Sunt cu mult mai puţine decît păcatele lui… Nu poate să vină”. “Nu poate să vină?”, rămase uimit copilul. “Nu!”, fu răspunsul scurt al Fratelui. Şi apoi, din nou, fruntea lor s-a descreţit şi-au început să râdă şi să glumească. Într-un târziu, copilul şi-a luat la revedere de la Fratele cel Mare şi s-a dus spre chilia egumenului, unde acesta îl aştepta tremurând. “Ce-a zis Fratele?”, întrebă acesta, gâtuit de emoţie. “A zis că nu te poate primi!”, răspunse copilul. “De ce?”, întrebă înspăimântat egumenul. “Mi-a spus că ai mai multe păcate decât toate firimiturile de pâine căzute pe masă”. Şi atunci el, egumenul, se prăbuşi în genunchi, într-un hohot de plâns. “Spune-i să mă ierte, spune-i că-l rog din tot sufletul meu să mă ierte” Şi, cu un gest disperat, se agăţă de copilaş. Acesta îl privi surprins şi-i spuse: “Bine, am să-l rog din nou şi mâine!” Grea noapte pentru egumen! Cu zvârcoliri şi gemete de pocăinţă. Copilul însă dormi liniştit. Şi, din nou, treaba obişnuită prin mănăstire. Dar toţi se făceau că lucrează. Aşteptau seara, căci ea putea să aducă iertarea. “Pot să iau mâncare?”, întrebă, cu nevinovăţie, copilul la bucătărie. “Poţi”, îi spuse monahul, şi-i umplu cu mâna tremurândă vasul. Apoi, cu paşi mici, ca să nu răstoarne prea-plinul de mâncare, copilul intră din nou în biserică. “Hai să mâncăm!”, spuse el Fratelui cel Mare. “Hai!”, răspunse acesta, îndreptându-se spre el. Şi câte jocuri, câte glume au urmat! Apoi, în mijlocul veseliei, copilul îşi aduse brusc aminte: “Te roagă egumenul să-l ierţi… şi să-l primeşti şi pe el la masă!…” Tristeţea se aşeză între ei. De data aceasta, copilul privi singur firimiturile de pâine de pe masă: erau parcă mai multe. “Am înţeles…, spuse copilul, nu se poate…” “Da, nu se poate”, răspunse Fratele cel Mare. Şi atunci, păcatul cel bun coborî din nou în inima copilului şi acesta îndrăzni. “Dar Tu nu te gândeşti că acum mănânci din mila lui?”, îi spuse, cu curaj, copilul, pentru prima oară.
Şi sufletul Prietenului său mai mare fu mişcat din nou. Acesta îi văzu din nou inima lui bună. “Bine, spuse, după o lungă tăcere, Fratele cel Mare, spune-i că peste opt zile am să-l primesc la masă…” Ce bucurie pe egumenul mănăstirii, când, târziu în noapte, copilul îi spusese! Şi cele opt zile trecură. Pentru el, pentru bătrân, în post şi rugăciune şi, mai ales, în multă pocăinţă. A opta zi, dis-de-dimineaţă clopotele băteau. “De ce?”, întrebă nedumerit copilul. “Bătrânul a plecat la Domnul”, i-au spus călugării, care deja se pregăteau pentru înmormântare.
Şi atunci copilul văzu! Vedea cum, la masa Prietenului său cel Mare, stătea fericit, cu lacrimi în ochi, egumenul, chiar el. Mâncaseră dimpreună. Pe masă nu mai era nici o firimitură, Mântuitorul îl iertase. “Am văzut Raiul! striga fericit copilul, prin mănăstire. Am văzut Raiul!”, repeta el, pentru fiecare monah în parte. “Nu se poate! strigau aceştia. Cum arată?” “E plin de iertare”, murmura copilul. (…)
