Icoana aparţine Frăţiei Sfîntului Simeon Noul Teolog din Florida
Troparul Sfîntului Simeon Noul Teolog, Glasul Trei
Primind harul Dumnezeiesc în sufletul tău părinte Simeon, te-ai arătat ca cea mai strălucitoare lumină în lume. Tu ai risipit întunericul nebuniei şi i-ai convins pe oameni să caute ceea ce au pierdut: harul Sfîntului Duh. Pe Acesta roagă-l cu stăruinţă să ne dăruiască milostivirea Lui cea mare! (Traducere E.T. după St. Symeon Troparion)
Sf. Simeon Noul Teolog s-a născut în anul 949 în Galateea (Paflagonia) și a studiat la Constantinopol. Tatăl său l-a pregătit pentru o carieră în avocatură și pentru o scurtă perioadă tânărul a ocupat o poziție înaltă la curtea imperială. La vârsta de 14 ani l-a întâlnit pe vestitul părinte Simeon Evlaviosul la mănăstirea Studion, care avea să-i marcheze adânc dezvoltarea spirituală. Tânărul a rămas în lume pentru mai mulți ani, pregătindu-se pentru viața monahală sub ascultarea părintelui, iar când a împlinit 27 de ani a intrat în mănăstire.
Sf. Simeon Evlaviosul i-a recomandat tânărului să citească scrierile Sf. Marcu Ascetul (prăznuit în 5 martie), pe lângă alți scriitori duhovnicești. El a citit acele cărți cu atenție și punea în practică ceea ce citea. În mod deosebit l-au impresionat trei puncte din cartea Sf. Marcu "Despre legea duhovnicească" (vezi Vol. I din Filocalia românească). În primul rând, trebuie să-ți asculți conștiința și să faci ce-ți spune ea, dacă dorești să-ți vindeci sufletul. În al doilea rând, numai prin îndeplinirea poruncilor poți atrage asupra ta harul Sfântului Duh. În al treilea rând, cel ce se roagă numai trupește, fără cunoștința spirituală este ca și orbul care a strigat, "Fiul lui David, ai milă de mine" (Luca 18,38). Când orbul și-a recăpătat vederea, atunci L-a numit pe Hristos Fiul lui Dumnezeu. (Ioan 9,38).
Sf. Simeon s-a rănit cu dragostea pentru frumusețea duhovnicească și a încercat să o dobândească. Pe lângă pravila dată de părintele său, conștiința îi spunea să mai adauge câțiva psalmi și metanii, repetând constant "Doamne, Iisuse Hristoase, miluiește-mă!" Bineînțeles că și-a ascultat conștiința.
În timpul zilei ajuta oamenii nevoiași care locuiau în palatul lui Patrikie, iar noaptea rugăciunile lui se prelungeau, prinzându-l miezul nopții la rugăciune. Odată, în timp ce se ruga, o lumină divină, foarte strălucitoare, a coborît asupra lui, inundând camera. N-a văzut decît lumina în jurul său și nu a mai simțit pământul de sub el. I s-a părut că el însuși s-a transformat în lumină. Apoi mintea i-a urcat la ceruri și a văzut o a doua rază, mai strălucitoare ca cea dintîi, iar la capătul ei părea că se afla Sf. Simeon Piosul, cel care i-a dat spre citire scrierile Sf. Marcu Ascetul.
La șapte ani după acea viziune, Sf. Simeon a intrat în mănăstire, unde a înăsprit postul și privegherea, învățând lepădarea de sine. Vrăjmasul mântuirii noastre i-a ridicat pe frații din mănăstire împotriva Sf. Simeon, care era indiferent la laudele sau reproșurile altora. Datorită nemulțumirilor din mănăstire, Sf. Simeon a fost trimis la mănăstirea Sf. Mamas din Constantinopol. El a primit schima monahală acolo, înăsprindu-și nevoințele duhovnicești.
Prin citirea Sfintelor Scripturi și a scrierilor sfinților părinți, precum și prin conversațiile pe care le purta cu sfinți părinți, el a atins un nivel duhovnicesc înalt, îmbogățindu-și cunoștințele ziditoare de suflet.
Prin anul 980, Sf. Simeon a fost făcut egumen al Mănăstirii Sf. Mamas și a rămas în funcție timp de 25 de ani. El a reparat și restaurat mănăstirea care avusese de suferit din cauza neglijenței fraților și a impus ordine în viața călugărilor mănăstirii.
Această disciplină monastică strictă, pe care sfantul se lupta să o respecte, a adus multe nemulțumiri în rândul fraților. Odată, după Sfânta Liturghie, câțiva călugări l-au atacat și aproape că l-au omorît pe Sfântul Simeon. Când patriarhul Constantinopolului i-a scos din mănăstire și vroia să-i predea autorităților civile, Sf. Simeon a cerut ca aceștia să fie tratați cu blândețe și să fie lăsați să trăiască în lume.
Prin anul 1005, Sf. Simeon și-a dat demisia din funcția de egumen în favoarea lui Arsenie, stabilindu-se undeva lângă mănăstire, în liniște. Acolo el a creat operele sale teologice, din care unele fragmente apar în Filocalie.
Tema primară a scrierilor sale este activitatea ascunsă a perfecțiunii duhovnicești și lupta cu patimile și gândurile rele. El a scris și instrucțiuni pentru călugări: "Capitole teologice și practice", "Tratat despre cele trei metode de rugăciune" și un "Tratat despre credință". Mai mult, Sf. Simeon era și un poet creștin, scriind "Imnuri despre iubirea divină", în jur de 70 de poezii cu semnificație religioasă profundă.
Învățăturile neprețuite ale Sf. Simeon despre misterele rugăciunii minții și despre lupta duhovnicească i-au adus numele de "Noul Teolog." Aceste învățături nu au fost creația Sf. Simeon, ci fuseseră uitate în timp. Unele dintre ele păreau ciudate și de neacceptat pentru contemporanii săi, ceea ce a dus la conflicte cu autoritățile ecleziastice din Constantinopol, iar Sf. Simeon a sfârșit prin a fi exilat din oraș. El a traversat strâmtoarea Bosfor și s-a stabilit la vechea mănăstire a Sfintei Macrina.
În anul 1021, sfântul a adormit în pace întru Domnul. În timpul vieții sale a primit darul facerii de minuni și chiar după moartea sa s-au petrecut numeroase minuni, printre care găsirea miraculoasă a icoanei sale.
Viața sa a fost scrisă de ucenicul sau, Sf. Nichita Stethatul.
ˇ Credinţă neîndoielnică dovedeşte cel ce cinsteşte cu evlavie ca sfânt până şi locul în care vieţuieşte călăuzitorul şi părintele său. El ia praful de pe picioarele aceluia cu dragoste fierbinte în mâini să-l pună pe capul său şi unge cu el pieptul său, ca şi un leac curăţitor al patimilor şi al păcatelor sale. Iar de el nu îndrăzneşte să se apropie, nici să atingă vreo haină sau vreun acoperământ al lui fără voia sa; dar atingând ceva din ceea ce-i aparţine aceluia, o face aceasta cu frică şi cu respect, socotindu-se pe sine nevrednic nu numai de vederea şi de slujirea lui, ci şi de intrarea în chilia lui.
ˇ Nimeni nu poate cunoaşte cum se cuvine, cu ochii sensibili, mărimea cerului şi lăţimea pământului şi raţiunile tuturor celorlalte. Căci cum va putea cineva înţelege cu ochii trupului cele ce întrec mintea şi înţelegerea? Numai mintea curăţită de gânduri şi eliberată de prejudecăţi şi luminată de mintea şi de harul lui Dumnezeu va putea încerca cum se cuvine, după măsura luminării primite, să contemple făpturile.
ˇ Precum noaptea nu vedem cu ochii sensibili decât în locul acela unde aprindem lumina unui sfeşnic, iar toată lumea cealaltă rămâne pentru noi o noapte întunecoasă, la fel celor ce dorm în noaptea păcatelor, Bunul Stăpân li se face o lumină mică, măcar că, Dumnezeu fiind, rămâne tuturor necuprins, cruţând neputinţa noastră. Şi atunci deschizându-şi omul ochii minţii şi privind firea celor ce sunt, cum n-a mai privit niciodată, se umple de uimire, şi-l podidesc, fără să vrea şi fără durere, lacrimile, prin care se curăţeşte cu al doilea botez, cu botezul acela de care zice Domnul în Evanghelie: ''De nu se va naşte cineva din apă şi din Duh, nu va intra în împărăţia cerurilor'' (Ioan III, 5); şi iarăşi: ''De nu se va naşte cineva de sus'' (Ioan III, 7). Spunând ''de sus'', a dat să se înţeleagă naşterea din Duh.
ˇ Primul Botez are apa care preînchipuieşte lacrimile, are mirul ungerii care e semnul premergător al mirului spiritual al Duhului, iar al doilea botez nu mai este chip al adevărului, ci este însuşi adevărul.
ˇ Precum flacăra focului se ridică neîncetat spre înălţime, mai ales dacă întorci materia care întreţine focul, aşa şi inima celui iubitor de slavă deşartă nu se poate smeri, ci când îi spui cele de folos pentru el, se înalţă şi mai mult. Căci mustrat sau sfătuit, el se împotriveşte cu mânie, iar lăudat şi linguşit, se înalţă în chip păcătos.
ˇ Omul care este obişnuit să se împotrivească îşi este sieşi o sabie cu două tăişuri, ucigându-şi sufletul fără să ştie şi înstrăinându-l de viaţa veşnică.
ˇ Cel ce se împotriveşte în cuvânt, este asemenea celui ce se predă pe sine cu voia duşmanilor împăratului. Căci contrazicerea este o cursă şi are ca momeală apărarea, prin care fiind amăgiţi, înghiţim undiţa păcatului. Prin aceasta e prins de obicei nenorocitul suflet, fiind apucat de limbă şi de gâtlej de către duhurile răutăţii, care aici îl ridică la culmea mândriei, aici îl prăvălesc în prăpastia păcatului, ca să fie apoi dus la judecată cu cei căzuţi din cer.
ˇ Cel ce e dispreţuit şi batjocorit şi sufere din cauza aceasta mult în inima sa, să cunoască din aceasta că poartă la sân şarpele cel vechi. De va răbda deci în tăcere, sau va răspunde cu multă smerenie, l-a făcut pe acesta neputincios şi i-a slăbit strânsoarea. Iar de va răspunde împotrivă şi cu acreală, sau va grăi cu semeţie, a dat putere şarpelui să-şi verse veninul în inima sa şi să-i roadă cu cruzime cele dinăuntru ale sale. Prin aceasta îl face de fiecare dată mai puternic, dându-i spre mâncare, îndreptarea sa spre cele bune şi puterea nenorocitului său suflet. Aceasta îl va face să trăiască de aici înainte în păcat, şi să fie mort cu totul pentru dreptate.
ˇ De voieşti să te lepezi toate şi să te deprinzi cu vieţuirea evanghelică, să nu te dai în seama unui învăţător neîncercat sau pătimaş, ca nu cumva în loc de petrecerea evanghelică, să o înveţi pe cea drăcească. Fiindcă învăţăturile bune sunt de la învăţătorii buni; iar cele rele, de la cei răi. Căci, desigur, din seminţe rele, ies roade rele.
ˇ Înduplecă pe Dumnezeu cu rugăciuni şi cu lacrimi, ca să-ţi trimită un călăuzitor nepătimaş şi sfânt. Dar cercetează şi tu dumnezeieştile Scripturi şi mai ales scrierile cu învăţături despre lucrare ale sfinţilor părinţi, ca punându-le alături de cele învăţate şi făptuite de învăţătorul şi înaintestătătorul tău, să le poţi vedea şi înţelege pe acestea ca într-o oglindă, şi pe cele ce conglăsuiesc cu Scripturile să le iei în inimă şi să le stăpâneşti cu cugetarea, iar pe cele mincinoase şi străine să le dai la o parte şi să le lepezi, ca să nu rătăceşti. Căci să ştii că în zilele acestea mulţi s-au făcut dascăli mincinoşi şi înşelători.
ˇ Orbul, faţă de Cel Unu, e orb în întregime faţă de toate. Iar cel ce vede pe Unul are vederea tuturor. El se reţine de la vederea tuturor, dar are vederea tuturor, fiind în afară de cele văzute. Fiind astfel în Unul, le vede pe toate. Şi fiind în toate, nu vede nimic din toate. (Sfântul Maxim Mărturisitorul declară că în Cel Unul sunt raţiunile tuturor. Deci cel ce-l vede pe Cel Unul, vede raţiunile tuturor în El. Sfântul Simeon Noul Teolog plasează încă în viaţa această putinţa vederii tuturor în Dumnezeu, simultană cu ridicarea peste toate. Aceasta e o contemplare atotcuprinzătoare în simplitatea ei. Cine are intuiţia întregului, le vede pe toate ale lui, fără să se piardă în privirea unei părţi sau a alteia.)
ˇ Cel ce vede pe Unul, prin Unul se vede şi pe sine şi pe toţi şi pe toate. Dar fiind ascuns în toate, nu priveşte la nimic din toate.
ˇ Cel ce priveşte la învăţătorul şi povăţuitorul său, ca la Dumnezeu, nu poate să-l contrazică. Iar dacă îşi închipuie şi zice că le poate împăca pe amândouă acestea, să ştie că s-a rătăcit. Căci nu ştie ce simţământ au cei de la Dumnezeu faţă de Dumnezeu.
ˇ Cel ce crede că viaţa şi moartea sa este în mâna păstorului său, nu-l va contrazice niciodată. Iar necunoaşterea acestui lucru naşte contrazicerea, care pricinuieşte moartea spirituală şi veşnică.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu