Într-o zi într-un cocon a apărut o mică gaură. Un om care trecea prin preajmă s-a oprit pentru un timp ca să observe fluturele ce se forţa să iasă prin această gaură mică. După mai multe încercări, se părea că fluturele a abandonat, deoarece gaura rămăsese la fel de mică. Părea că fluturele a făcut tot ce putea şi nu mai era în stare de nimic altceva.
Atunci omul a decis să ajute fluturele. A luat un cuţit şi a deschis coconul. Fluturele a ieşit imediat. Însă corpul fluturelui era slab şi neputincios; aripile sale erau puţin dezvoltate şi aproape că nu se mişcau.
Omul a continuat să observe, crezînd că, dintr-un moment în altul, aripile fluturelui se vor deschide şi vor putea suporta greutatea fluturelui pentru a putea zbura. Acest lucru nu s-a întîmplat. Fluturele şi-a trăit restul vieţii tîrîndu-se pe pămînt cu corpul său slab şi cu aripile chircite. Nu a putut zbura niciodată. Ceea ce omul nu a înţeles, prin gestul său de bunătate şi prin intenţia sa de a ajuta, a fost că trecerea prin gaura strîmtă a coconului era efortul necesar pentru ca fluturele să trimită lichidul din corp spre aripi pentru a putea zbura. Era chinul prin care viaţa îl punea să treacă pentru a putea creşte şi pentru a se dezvolta.
Uneori, efortul este exat lucrul de care avem nevoie în viaţă. Dacă am trăi viaţa fără să întîlnim obstacole, am fi limitaţi. Nu am putea fi atît de puternici cît sîntem. Nu am putea zbura niciodată!
2 comentarii:
O Doamne, am facut si eu asa ca omul acela...cu copiii mei.
Draga Dana, cred ca toti cei care sintem parinti facem asa cu copii nostri. Cred ca este important sa incercam sa ii ajutam, dar sa le lasam si libertatea de a se ajuta singuri.
Trimiteți un comentariu