Un detaliu important al acestei icoane este relevat de poziţia în care stă pruncul. El nu stă pe antebraţul mamei Sale, ci este pictat într-o poziţie care aminteşte de patimile de mai tîrziu. Această poziţie a pruncului, împreună cu faţa întristată a mamei Sale, prefigurează patimile viitoare, în concordanţă cu imnele şi unele texte omiletice.
Cînd Te-ai pogorît la moarte, Cel ce ești Viața cea fără de moarte, atunci iadul l-ai omorît cu strălucirea Dumnezeirii; și cînd ai înviat pe cei morți din cele de dedesubt, toate Puterile cerești au strigat: Dătătorule de viață, Hristoase, Dumnezeul nostru, slavă Ție!
miercuri, 12 august 2009
icoane cu Prea Sfînta Născătoare de Dumnezeu. Icoana Maica Domnului din Muntele Sinai - Egipt (4)
Un detaliu important al acestei icoane este relevat de poziţia în care stă pruncul. El nu stă pe antebraţul mamei Sale, ci este pictat într-o poziţie care aminteşte de patimile de mai tîrziu. Această poziţie a pruncului, împreună cu faţa întristată a mamei Sale, prefigurează patimile viitoare, în concordanţă cu imnele şi unele texte omiletice.
icoane cu Prea Sfînta Născătoare de Dumnezeu. Icoana Maica Domnului din Kazan - Rusia (3)

Icoanele Maicii Domnului din Kazan sînt numeroase şi acest tip de icoană este cel mai răspîndit în Rusia.
Icoana se află la închinare pe iconostasul Catedralei Kazansky din Sankt Petersburg.
luni, 10 august 2009
Fragment din textul “Basmul din Carpaţi”, publicat în cartea lui Dan Puric, “despre Omul Frumos”
(…) Se spune că odată, într-un sat, un copil, într-o noapte, a visat Raiul. “Mamă! Mamă! Unde e Raiul?”, a întrebat copilul nerăbdător, a doua zi de dimineaţă, de cum se trezi. Dar mama, biata mamă, n-avea timp. Avea atâta treabă în gospodărie! Şi-atunci, s-a dus la tata, să-l întrebe. “Nu ştiu…, caută-l singur”, îi spuse acesta obosit şi se apucă mai departe de muncă.. “Unde? Unde e Raiul?” , îi întrebă copilul, aproape plângând, pe oamenii din sat.. Dar oamenii nu aveau timp de el, erau grăbiţi. “Ce lume urâtă…”, îşi spuse pentru sine puştiul. Ca să-l găseşti, trebuie să părăseşti satul acesta…, se-auzi glasul unui bătrân, ce-l privea demult. “Şi acolo, în pustie, după ce ai să mergi cale de o zi, ai să găseşti un om singur, ce stă într-o colibă. El o să-ţi spună unde este Raiul.” Zis şi făcut. Şi a doua zi de dimineaţă, când părinţii lui nu se sculaseră încă, îşi luă o trăistuţă cu câteva merinde şi plecă furişându-se printre casele adormite, către pustie. În curând, soarele răsărise, iar în urma paşilor lui satul fusese acoperit de nisip. Merse ce merse şi, într-adevăr, către seară, ca prin minune, din pustia întinsă ţâşni o colibă. Mare îi fu mirarea bătrânelului ce locuia acolo de mulţi ani. “Ce te aduce pe-aici, copilule?”, îl iscodi acesta pe micul călător. “Vreau să găsesc Raiul, răspunse copilul, şi cineva mi-a spus că tu ştii cum trebuie să ajung”. Bătrânul tăcu, îl privi adânc, apoi îi spuse: “Acum hai să mănânci ceva şi să te culci, că oi fi obosit. Mâine în zori o să plecăm împreună către Rai”.
Noaptea trecu repede.. De data asta, el, copilul, n-avu nici un vis. De fapt, nici n-a dormit. A stat aşa, cu ochii deschişi, aşteptând ziua. Bătrânul ştia. Iar către zori, pustia primea în pântecul ei două siluete, ce se porniseră la drum. Merseră ce merseră şi, către seară, dintre nisipuri, puştiul văzu cum se ridică nişte ziduri de piatră şi o clădire mare, cu o cruce în vârf. “Ce este aceasta?”, întrebă copilul. Aceasta este o mănăstire, spuse bătrânul. De-aici începe poteca către Rai.”
Şi-apoi, bătrânul mănăstirii îl primi pe micuţul care nu ştia nimic de rosturile de acolo.. Şi ce-am să fac aici?”, întrebă copilul. “Deocamdată, să faci curat, ai să mături şi mai încolo om vedea”. Şi timpul trecea, trecea, copilul le făcea cu răbdare şi sârg pe toate. Dar iată că vine o zi, după mult timp, când bătrânul mănăstirii îl întrebă pe neaşteptate: Cum merge, cum îţi e?” “Mi-e foarte bine”, răspunse puştiul. “Am de toate.” Şi-apoi tăcu, închizându-se în sine. Bătrînul îi simţi liniştea şi îl iscodi în continuare. “Parcă ai ascunde ceva în suflet, aşa ai tăcut.. Spune-mi cinstit, totul, până la capăt. Îţi lipseşte ceva?” “Mie…, nimic, se hotărî într-un târziu puştiul să răspundă, dar este acolo, în clădirea aia mare, un frate de-al nostru, tot aşa, cu barbă şi plete, ce stă legat, întins pe o cruce, şi nu poate să se mişte, şi nimeni nu-i duce de mâncare. De ce nu vine şi el la masă?”, ridică puştiul ochii din pământ, privindu-l pentru prima dată pătrunzător pe bătrân. Părintele simţi că trebuie să tacă.
Aşa că lăsă liniştea să vorbească. “Da, aşa i-am dat noi canon, acolo l-am lăsat noi să stea, pentru că nu a măturat cum trebuie şi n-a făcut curat ca lumea”, se-auzi vocea unui monah, care stătea în apropiere şi care auzise discuţia. Îngerul tăcerii, care tocmai se aşezase pe umerii puştiului, dispăru. “Acolo vei ajunge şi tu, dacă nu faci treabă cum trebuie”, se-auzi vocea monahului.
Dintr-o dată, spune povestea, păcatul ăl bun s-a strecurat în inima copilului. Era primul pas către Rai, ce se numea iubire. Mai târziu, către seară, copilaşul se strecură nevăzut la bucătăria mănăstirii, fură ceva de mâncare şi, fără să fie observat de nimeni, intră în biserică şi o puse jos, la picioarele Fratelui atârnat de cruce. “Hai, vino să mănânci!”, îi zice puştiul, uitându-se îngrijorat în stânga şi în dreapta. Hai, că nu ştie nimeni!” Şi Fratele coboară. Un zâmbet avea pe buze şi, mângâindu-l pe puşti pe frunte, acesta nu-şi dădu seama că biserica toată se umplu de o lumină nemaivăzută şi că uşile ei se ferecaseră pe dinăuntru. Apoi, ca şi când s-ar fi cunoscut demult, au început să râdă şi să glumească, cum nu mai făcuse puştiul niciodată în viaţa lui.
Era atât de fericit că-şi găsise un prieten! Dar el nu ştia că urcase a doua treaptă a Raiului: prietenia. Azi aşa, mâine aşa, însă fraţii ceilalţi din mănăstire au început să se întrebe: “Unde-i copilul? Ce face? De ce lipseşte seara mereu dintre noi?” Apoi, curioşi, au început să-l caute prin toată mănăstirea. Numai biserica nu fusese controlată; şi-atunci s-au repezit spre ea dar, spre mirarea lor, pentru prima oară nu i-au putut deschide uşile. Atunci au încercat să se uite pe gaura cheii şi, în clipa aceea, o lumină puternică i-a orbit. Nemaiştiind ce să facă, au stat aşa, înfricoşaţi, după zidurile groase ale bisericii, aşteptând până noaptea târziu, când copilul a ieşit. “Ce-ai făcut înăuntru?”, se repeziseră ei ca un stol de păsări negre asupra lui. “N-am făcut nimic”, răspunse puştiul tremurând. “Minţi! Spune ce-ai făcut?”, l-au întrebat din nou călugării furioşi. “Am furat mâncare şi am dus-o Fratelui ce stătea pe cruce”, răspunse copilul înspăimântat. “Care Frate?”, au întrebat, nedumeriţi, pentru prima dată, monahii. “Cel ce stă legat de cruce şi nimeni nu-i dă de mâncare”, răspunse puştiul. “Şi ce-a făcut Fratele?”, au întrebat tulburaţi călugării. “A coborât şi-a mâncat”, răspunse dintr-o suflare puştiul. Şi, în clipa aceea, toţi cei din jurul copilului au căzut în genunchi. Mare fu apoi spaima pe bătrânul mănăstirii, aflând toate acestea. Egumenul începu şi el, la rândul lui, să tremure şi, cu lacrimi în ochi, îi spuse copilului: “Spune-i Fratelui cel Mare că îl rog să mă primească şi pe mine la masă…” “Am să-i spun!, răspunse copilul bucuros, dar acum pot să iau mâncare de la bucătărie?” “Da, poţi să iei cât vrei”, răspunse tremurând egumenul.
Şi seara din nou coborî peste mănăstire, iar puştiul, de data aceasta cu mâncarea luată de la bucătărie, se îndrepta vesel spre biserică. “Hai să mănânci!”, îi strigă el, mai vesel ca oricând. Şi, din nou, Fratele cel Mare coborî de pe cruce, îl mângâie şi biserica se umplu de lumină. Ca de obicei, uşile se ferecaseră ca de la sine. Apoi câte glume şi câtă veselie în jurul celor doi! Dar, printre lacrimile de râs, puştiul şi-a adus aminte de rugămintea egumenului. “Frate, îi spuse el, bunicul cel mare, de-aici, din mănăstire, ar dori şi el să-l primeşti la masă”. Şi, pentru prima oară, faţa Prietenului său mai mare se întristă. Privea undeva, jos. “Vezi firimiturile astea, de pe masă?, îi spuse, într-un târziu, Fratele cel Mare. Sunt cu mult mai puţine decît păcatele lui… Nu poate să vină”. “Nu poate să vină?”, rămase uimit copilul. “Nu!”, fu răspunsul scurt al Fratelui. Şi apoi, din nou, fruntea lor s-a descreţit şi-au început să râdă şi să glumească. Într-un târziu, copilul şi-a luat la revedere de la Fratele cel Mare şi s-a dus spre chilia egumenului, unde acesta îl aştepta tremurând. “Ce-a zis Fratele?”, întrebă acesta, gâtuit de emoţie. “A zis că nu te poate primi!”, răspunse copilul. “De ce?”, întrebă înspăimântat egumenul. “Mi-a spus că ai mai multe păcate decât toate firimiturile de pâine căzute pe masă”. Şi atunci el, egumenul, se prăbuşi în genunchi, într-un hohot de plâns. “Spune-i să mă ierte, spune-i că-l rog din tot sufletul meu să mă ierte” Şi, cu un gest disperat, se agăţă de copilaş. Acesta îl privi surprins şi-i spuse: “Bine, am să-l rog din nou şi mâine!” Grea noapte pentru egumen! Cu zvârcoliri şi gemete de pocăinţă. Copilul însă dormi liniştit. Şi, din nou, treaba obişnuită prin mănăstire. Dar toţi se făceau că lucrează. Aşteptau seara, căci ea putea să aducă iertarea. “Pot să iau mâncare?”, întrebă, cu nevinovăţie, copilul la bucătărie. “Poţi”, îi spuse monahul, şi-i umplu cu mâna tremurândă vasul. Apoi, cu paşi mici, ca să nu răstoarne prea-plinul de mâncare, copilul intră din nou în biserică. “Hai să mâncăm!”, spuse el Fratelui cel Mare. “Hai!”, răspunse acesta, îndreptându-se spre el. Şi câte jocuri, câte glume au urmat! Apoi, în mijlocul veseliei, copilul îşi aduse brusc aminte: “Te roagă egumenul să-l ierţi… şi să-l primeşti şi pe el la masă!…” Tristeţea se aşeză între ei. De data aceasta, copilul privi singur firimiturile de pâine de pe masă: erau parcă mai multe. “Am înţeles…, spuse copilul, nu se poate…” “Da, nu se poate”, răspunse Fratele cel Mare. Şi atunci, păcatul cel bun coborî din nou în inima copilului şi acesta îndrăzni. “Dar Tu nu te gândeşti că acum mănânci din mila lui?”, îi spuse, cu curaj, copilul, pentru prima oară.
Şi sufletul Prietenului său mai mare fu mişcat din nou. Acesta îi văzu din nou inima lui bună. “Bine, spuse, după o lungă tăcere, Fratele cel Mare, spune-i că peste opt zile am să-l primesc la masă…” Ce bucurie pe egumenul mănăstirii, când, târziu în noapte, copilul îi spusese! Şi cele opt zile trecură. Pentru el, pentru bătrân, în post şi rugăciune şi, mai ales, în multă pocăinţă. A opta zi, dis-de-dimineaţă clopotele băteau. “De ce?”, întrebă nedumerit copilul. “Bătrânul a plecat la Domnul”, i-au spus călugării, care deja se pregăteau pentru înmormântare.
Şi atunci copilul văzu! Vedea cum, la masa Prietenului său cel Mare, stătea fericit, cu lacrimi în ochi, egumenul, chiar el. Mâncaseră dimpreună. Pe masă nu mai era nici o firimitură, Mântuitorul îl iertase. “Am văzut Raiul! striga fericit copilul, prin mănăstire. Am văzut Raiul!”, repeta el, pentru fiecare monah în parte. “Nu se poate! strigau aceştia. Cum arată?” “E plin de iertare”, murmura copilul. (…)
sâmbătă, 8 august 2009
Raspunsuri date de copii din clasa a doua la urmatoarele intrebari:
De ce a facut Dumnezeu mame?
1). Ea e singura care stie unde e banda de lipit.
2). Mai mult ca sa curete casa.
3). Sa ne ajute pe noi cind ne nastem.
Cum le-a facut Dumnezeu pe mame?
1). El a folosit pamant, cum ne-a facut si pe noi.
2). Magie, plus putere suprema, si a amestecat mult.
3). Dumnezeu a facut mame la fel ca mine si tine ... Numai ca el a folosit piese mai mari...
Din ce ingrediente au fost facute mamele?
1). Dumnezeu a facut mame din nori si par de inger si cele mai frumoase lucruri din lume si o masura de severitate.
2). Ele trebuie sa aiba startul din oase de om. Dupa aia s-a folosit foarte multa ata, ma gandesc.
De ce Dumnezeu te-a dat pe tine mamei tale si nu la altei mame?
1). Pentru ca noi sintem neamuri.
2). Dumnezeu a stiut ca ea ma iubeste mai mult decat mamele altor oameni.
Ce fel de fetita a fost mama ta?
1). Mama mea a fost totdeauna mama mea si nimic altceva.
2). Nu stiu, ca nu am fost pe vremea aia, dar cred ca a fost mare sefa.
3). Altii imi spun ca ea era buna candva.
Ce a trebuit sa stie mama ta despre tatal tau inainte ca ea sa se casatoreasca cu el?
1). Numele lui de familie.
2). Ea a trebuit sa stie trecutul lui. Daca a fost un escroc? Daca se imbata cu bere?
3). Daca face cel putin $800 pe an, daca el a spus ’nu’ la droguri si ’da’ la treburile casei?
De ce mama ta s-a casatorit cu tatal tau?
1). Tatal meu face cele mai bune macaroane din lume. Si mama mea mananca mult.
2). Ea a devenit foarte batrana si nu mai putea sa faca nimic fara el.
3). Bunica mea mi-a spus ca mama mea nu a avut sapca gindirii pe cap cand s-a maritat cu tata.
Cine-i boss la voi in casa?
1). Mama e. Poti sa-ti dai seama dupa cum face inspectia camerei mele. Ea vede orice sub pat.
2). Eu cred ca mama e, numai pentru ca ea are mai multe de facut decat tatal meu.
Care-i diferenta dintre mama si tata?
1). Mama lucreaza la lucru si lucreaza acasa, iar tata lucreaza numai la lucru.
2). Mama stie cum sa vorbeasca cu profesorii fara ca sa-i sperie.
3). Tatii sint inalti si puternici, dar mama are puterea reala, pentru ca ea este cea pe care o intrebi cind vrei sa perteci o noapte acasa la prieteni...
4). Mama are magie, ea te face sa te simti bine fara doctor.
Ce face mama ta in timpul liber?
1). Mamele nu au timp liber.
2). O auzi pe ea zicand ca plateste facturi toata ziua.
Ce ar trebui sa schimbe mama ta, ca sa fie perfecta?
1). In interior ea e deja perfecta. Pe dinafara cred ca ar trebui o operatie de frumusete.
2). Dieta.
Daca ai putea sa schimbi ceva la mama ta, ce ar fi?
1). Ea ma obliga tot timpul sa imi tin camera curata. As sterge asta din ea.
2). As face-o mai desteapta. Atunci ea ar sti ca sora mea e cea care a facut prostii, si nu eu.
3). Eu as dori ca ea sa scape de ochii invizibili de la spatele capului.
joi, 6 august 2009
este posibil ca Sîngele şi Trupul Domnului să ne infecteze?

„Se încearcă tot mai mult să se denigreze imaginea Bisericii, dar şi distrugerea credinţei. Biserica noastră, de 2000 de ani încoace, „împărtăşeşte cu ajutorul tainelor într-un mod atât uman, cât şi binecuvântat, pentru tămăduirea şi vindecarea sufletului şi a trupului”. Este posibil ca împărtăşirea cu Dumnezeu să devină cauza bolii? Este posibil ca Trupul şi Sângele Domnului nostru să ne infecteze trupul şi sângele nostru? Este posibil ca o experienţă de peste 2000 de ani să fie învinsă de un raţionalism şi o prăpastie atât de dure din vremurile noastre?

Faptul că anglicanii şi catolicii au hotărât, pentru a preveni transmiterea prin împărtăşanie în Anglia şi Noua Zeelandă, arată imensa distanţă dintre Biserica noastră care este euharistică, care trăieşte, crede şi predică despre taină, de celelalte grupuri religioase, care fără să vrea astfel, acceptă lipsa duhului cât şi a semnelor lui Dumnezeu, de aşa-zisele lor taine şi de lipsa lor de identitate bisericească. Viaţă fără Taină seamănă cu o boală gravă fără medicament.
Din păcate, marea problemă nu este acest virus al gripei porcine, aşa cum susţin unii şi presa, şi nici virusul panicii mondiale, aşa cum susţin colegiile medicale, ci este virusul lipsei de respect şi microbul puţinei credinţe. Şi cea mai bună injecţie este participarea noastră fără obligaţii şi cu conştiinţa curată la Taina Sfintei Împărtăşanii.
Bine ar fi ca duhovnicii noştri, fără discriminare, acolo unde cred că nu există piedici duhovniceşti, să recomande credincioşilor să se împărtăşească mai des, în aceste grele vremuri, iar cei care nu au binecuvântarea lor să se împărtăşească, să se roage mai mult la paharul vieţii, întotdeauna cu frică de Dumnezeu, cu multă credinţă şi cu dragoste adevărată.”
SURSE:
1. romfea.gr
2. http://www.basilica.ro/ro/stiri/este_posibil_ca_sangele_si_trupul_domnului_sa_ne_infecteze.html (trad. Muşat Ciprian, Sectorul Relaţii Bisericeşti şi Interreligioase al Patriarhiei Române)
miercuri, 5 august 2009
icoane cu Prea Sfînta Născătoare de Dumnezeu. Icoana Maica Domnului, Crinul cel neveştejit (2)
Această icoană se găseşte pe iconostasul de la Sfîntul Altar al Mănăstirii Schimbarea la Faţă de la Meteore (Grecia).
Mănăstirea Marea Meteoră a fost construită în anul 1382 de către întemeietorul mănăstirii, sfîntul Atanasie. Ea este cea mai veche din ansamblul Mănăstirilor de la Meteore.
Iconostasul naosului este sculptat în lemn şi aurit. El a fost realizat în anul 1791. Picturile iconostasului au fost pictate cu ou, într-o tehnică deosebită. Conform opiniei specialiştilor, picturile murale au fost realizate de pictori care aparţineau şcolii cretane de pictură.
marți, 4 august 2009
La Mulţi Ani întru Hristos, batiuşka Savatie!
"Călugărul îşi ridică ochii, surprins de întrebarea femeii.
- Deoarece cu tine nu e nevoie să o fac pe nebunul - răspunse el în cele din urmă.
- Ha? Dar ce, cu ceilalţi e mare nevoie?
- Nu, dar nu poţi să fii cu toată lumea aşa cum eşti.
- Dar de ce, Nebunule?
- Pentru că oamenii sînt diferiţi. Şi, pînă la urmă, tot nebun ajungi.
- Nebunule, dar ţie îţi place să-i ajuţi pe oameni, aşa-i? Da, îţi place, am văzut eu. Tu dacă ai putea, ai ajuta pe toată lumea, dar nu poţi, pentru că nu ai voie, pentru că tu eşti nebun şi nebunii nu au voie să ajute pe nimeni.
Nebunul rîse şi ochii lui se umeziră.
- Da - continua Caliopi - şi dacă ai ajuta aşa pe toată lumea, eu cred că toată lumea te-ar iubi, aşa cum te iubesc şi eu, pentru că toată lumea iubeşte pe cei ce îi ajută. Şi atunci tu ai fi cel mai iubit om din cetatea asta, nu, din lume! Şi toată lumea ar veni la tine şi eu aş fi mîndră că sînt prietena celui mai iubit om din lume!
- Caliopi - o opri bătrînul rîzînd - dar tu ştii ce înseamnă să te iubească oamenii?
Femeia ridică mirată din umeri.
- Pentru un călugăr nu este bine să-l iubească oamenii...
- Dar de ce?
- Pentru că oamenii mai întîi te iubesc, pe urmă te fac sfînt.
- Şi nu-i bine să fii sfînt?
- E bine să fii sfînt, dar să te facă Dumnezeu, nu oamenii. Oamenii cînd fac pe cineva sfînt, încep să vină la el şi să-i ceară lucruri care li se par lor bune şi folositoare. Oamenii vor ca sfîntul să le îndeplinească toate dorinţele. Oamenii pentru aceasta îşi fac sfinţi pe pămînt, căci prin ei cred că Îl pot sili pe Dumnezeu să le facă voia. Oamenii vor minuni, vor să se mărite şi să se însoare cu cine le place, vor bunăsporire şi sănătate, vor multe şi de toate, şi nu vor să înţeleagă că minunile sînt în mîna lui Dumnezeu şi El dacă vrea dă, iar dar dacă nu vrea, nu dă. Cu oamenii însă nu se poate aşa, dacă nu le îndeplineşti dorinţele, ei se supără, se nemulţumesc şi pînă la urmă încep să te urască. Şi toată această sfinţenie omenească devine o bătaie neîncetată de cap, griji şi supărări fără de nici un folos. Căci Dumnezeu singur ştie ce are de făcut în lume şi nu are nevoie de rugăciunile noastre pentru a lucra binele, iar dacă oamenii se roagă unul pentru altul o fac nu pentru a arăta lui Dumnezeu ce are de făcut, ci pentru ca să se înmulţească dragostea în lume, căci în rugăciune noi descoperim suferinţa celuilalt şi ne facem părtaşi la ea şi cerem izbăvire ca pentru noi înşine. Şi ce este aceasta dacă nu dragoste şi cale de a ne cunoaşte unii pe alţii?" (Fragmente din romanul Nebunul de părintele Savatie Baştovoi, Editura Cathisma)
