duminică, 14 aprilie 2013

Părintele profesor Ioan I. Ică: „Spiritualitatea ortodoxă este una a urcuşului“


Oamenii au mai multă nevoie de lumina noastră decât de activitatea noastră, spunea un mitropolit rus contemporan. Lumină, înţelegere adâncă, nevorbită, o aşezare sufletească mai bună sunt darurile pe care ni le pune înainte autorul lucrării Scara, Sfântul Ioan, cel prăznuit în a patra duminică din Postul Paştilor. Arhidiaconul Ioan Ică jr, profesor la Catedra de spiritualitate a Facultăţii de Teologie „Andrei Şaguna“ din Sibiu, ne desluşeşte câteva din înţelesurile acestui timp de pregătire pentru marea sărbătoare a Învierii.

Părinte profesor, dacă pri­me­le duminici ale Postului Ma­re se disting ca o peri­oa­dă dogmatică, cele închina­te Sfântului Ioan Scărarul şi Mariei Egipteanca permit de­finirea unei noi perioade cu accent ascetic mai profund în acest răstimp de înnoire duhovnicească. Vor­bi­ţi-ne despre aceste trepte spre Învierea Domnului.
Într-adevăr, începând cu Du­minica Sfintei Cruci se intră în cea de a doua parte a ur­cu­şu­lui duhovnicesc al Postului Ma­re. De altfel, Sfânta Cruce nu se află doar în mijlocul postului, ea se află şi la începutul a­ces­tuia, în pomul din grădina Ra­iului de unde strămoşii noştri au fost izgoniţi. Ea se va afla şi la sfârşitul Postului Mare în des­­chiderea Raiului de către Dom­nul nostru Iisus Hristos prin jertfa Sa de pe cruce. În­ce­pând de acum, din această du­mi­nică, Biserica ne propune tu­tu­­ror credincioşilor spre râvnă, spre meditare, spre adâncire do­uă mari figuri din tradiţia mo­­nahală a vieţii noastre. Bi­se­rica vrea să spună credincio­şi­lor ei că Sfântul şi Marele Post în general trebuie să fie pri­vit ca o perioadă du­hov­ni­ceas­că de tip monahal pentru toţi creş­tinii. De altfel, Postul Ma­re, aşa cum spun şi cân­tă­ri­le, trebuia să fie zeciuiala, a ze­ce­a parte din an, 40 de zile e­chi­valentul aproximativ al ce­lor 365 de zile ale anului, în ca­re creştinii trebuie să trăiască a­semenea în­ge­rilor, să aibă o via­ţă du­hov­ni­cească asemenea mo­nahilor. Renunţare nu numai asupra ali­mentaţiei, dar şi a tuturor afectelor şi plă­ce­rilor pătimaşe ale trupului, ca oa­menii să se concentreze pe iden­titatea lor spirituală şi du­hov­nicească. În acest fel, mona­his­mul a fost în istoria şi este în tradiţia ortodoxă reperul şi fa­­rul du­hov­ni­cesc după care cre­dincioşii sunt îndemnaţi să-şi potrivească viaţa şi să şi-o în­drep­te în itine­rarul lor pământesc şi ceresc. Biserica ne oferă deci două figu­ri de oameni du­hov­niceşti, un bărbat desă­vâr­şit şi o femeie desăvârşită, un nou Adam într-un fel şi o nouă E­vă du­hov­nicească. Un nou A­dam în persoana Sfân­tului Ioan Scărarul, ma­re­le ascet de la poalele Muntelui Si­nai, iar apoi chipul de po­că­in­ţă şi de desăvârşire du­hov­ni­ceas­că tot din zona Orien­tului în persoana Cu­vi­oa­sei Maria E­­gipteanca. Lucrul acesta este pro­fund semnificativ în viaţa noas­tră, a credincio­şilor, şi ne a­du­ce aminte de faptul că toţi creş­tinii sunt chemaţi în a­ceas­tă perioadă nu numai să par­ti­ci­­pe, să străbată o cursă du­hov­nicească de 40 de zile a Sfân­tului şi Marelui Post, dar a­ceastă cursă nu se des­făşoară doar în timp, orizontal, ci se des­făşoară şi pe verticală, este o ascensiune, un urcuş du­hov­ni­cesc. Este un urcuş prin care ei sunt chemaţi să se d­e­păr­te­ze, să se rupă de cele ale pă­mân­tului şi să se unească cu re­a­lităţile duhovniceşti, cereşti şi veşnice, renunţând la lucru­ri­le vremelnice şi trecătoare ale a­cestei vieţi, asemenea mona­hi­lor, în cele din urmă.

Pentru că trebuia serbat cu Li­turghie, i s-a închinat o du­­minică specială, Du­mi­ni­ca a patra din Postul Ma­re, numită şi „Duminica scă­rii, a urcuşului către Dum­nezeu“. Autorul lucrării Sca­ra este socotit drept „le­gi­u­itorul ascezei“ şi „făptui­to­­rul“ prin excelenţă. Care es­te importanţa Sfântului Ioan Scă­ra­rul în spiritua­li­ta­­tea ortodoxă?
Sfântul Ioan Scărarul este o fi­gură centrală a spiritualităţii or­todoxe atât prin prăznuirea sa, despre care nu ştim foarte mul­te lucruri, cât şi prin opera sa. Ştim doar că a fost un ascet de tip isihast care s-a nevoit în retragere la poa­le­le Muntelui Sinai, ca mai apoi, la bă­trâ­neţe, egumen fiind, să şi conducă mănăstirea unde a int­rat. Pentru monahii de aici a redactat această uimitoa­re şi fascinantă lucrare care i-a a­tras pe credincioşii ortodocşi din toate timpurile şi a cărei o­ri­gi­na­li­ta­te stă mai puţin în con­ţinut, pentru că Sfântul Ioan Scă­ra­rul, trăitor în veacul al VI-lea, a făcut o sinteză a în­tre­gii experienţe du­hovniceşti a mo­nahismului egiptean, pales­ti­­nian şi sinaitic, importantă pen­tru modul de sistematizare şi organizare a experienţei du­hovniceşti.
Felul în care a ştiut să or­ches­­treze toate temele acestea ale vieţii duhovniceşti într-o ar­hi­tectură unică într-un fel a per­mis ca spiritualitatea orto­do­­xă să se definească de la el în­coace ca o spiritualitate a ur­cu­şului, a scării. Sigur că în a­ceas­tă scară a luat ca model pe Moi­se în primul rând şi Mun­te­le Sinai, la poalele căruia s-a ne­voit. Deci, viaţa creştină apare ca un urcuş. Viaţa creş­ti­nă ase­mă­nată unui munte care se ur­că în etape. O Scară în 30 de trep­t­e după cei 30 de ani ai vie­ţii Mântuitorului, deci, în a­ce­laşi timp, un urcuş du­hov­ni­cesc a­semenea lui Moise, dar şi o ma­turizare a omului duhov­­n­i­­cesc pe urmele Domnului nostru Iisus Hristos. De altfel, Sca­ra mai are un titlu, mai vechi. Ea se mai numeşte şi Tăbliţe du­hovniceşti, în sensul că Sfân­tul Ioan Scărarul, care a urcat Mun­tele Sinai asemenea lui Moi­se şi s-a întâlnit cu Dum­nezeu, ca şi el, se întoarce cu noi tăbliţe duhovniceşti pe care aş­terne în scris experienţa du­hov­nicească a urcuşului său spre Dumnezeu.

Din vechi timpuri, părinţii din mănăstirile noastre, din Mol­dova mai ales, au copiat, au tălmăcit şi au pus la în­de­mâna obştilor monahale Sca­ra. De la strălucitul mi­tro­­polit Varlaam, apoi Ve­ni­a­min Costache până la pă­rin­tele Stăniloae avem nu­me­­roase ediţii ale acestei cărţi. Care este noutatea pe ca­re această lucrare o aduce în lite­ra­tura bisericească?
Da, cercetătorii au scos la i­vea­lă o Scară a lui Varlaam ti­pă­rită după o variantă sla­vo­nă. Scara a preocupat marile per­sonalităţi ale vieţii ortodoxe ro­mâneşti, atestând un interes pro­fund al teologiei asupra a­ces­tui monument de viaţă du­hov­nicească. A fost pus la dis­po­­ziţia credincioşilor în mai mul­te variante. Scara a fost extrem de populară nu numai în rân­dul monahilor, acest lucru es­te specific lor, ci şi în rândul mi­re­nilor. Să nu uităm că lectura ei este recomandată de Triod să se facă zilnic în bise­rică la Cea­suri, este deci o lectură o­bli­gatorie în Postul Mare. Mo­na­hii ştiau după regulile ca­noa­n­elor că nici un sfânt nu poa­te fi prăznuit în această pe­ri­­oadă pentru că nu se face o Li­turghie deplină în cursul săp­tămânii, decât sâm­bătă sau du­minică, şi întrucât săr­bă­toa­rea lui, ca şi a Sfintei Maria E­gip­teanca, cade în a­cest interval special şi nu se poa­te prăznui cu Li­turghie, a­tunci au ţinut nea­pă­rat să-i prăz­nuiască şi în du­mi­­nicile acestea.

Când nu te mai poţi salva istoric, rămâne doar rezistenţa prin Duh

Scara Sfântului Ioan, pe lân­gă varianta tipărită, şi-a gă­sit lo­cul şi în varianta pic­tu­­ra­lă, în fres­că, amintim aici celebra Sca­ră de la Mă­nă­stirea Su­ceviţa. Cum şi de ce credeţi că s-a ajuns la a­cest lucru?
Scara a fost foarte populară şi citită atât de către monahi, cât şi de credincioşi, aşa cum a­ra­tă şi manuscrisele păstrate la Academia Română, şi pe lân­gă aceasta, ea şi-a găsit o re­flec­­ta­re unică într-un fel prin re­pre­zentarea în culoare, prin pic­tură. Scara e reprezentată şi la Sfântul Munte, însă cele mai cu­noscute şi cele mai gra­n­di­oa­se reprezentări le găsim la mă­nă­stirile cu frescă exterioară din Moldova. Şi aici, re­pre­zen­ta­rea lor ascunde şi o lecţie de is­torie, pentru că dacă a­na­li­zăm Suceviţa în finalul listei de mă­năstiri pictate exterior şi o com­parăm cu Moldoviţa sau Vo­roneţ, de pildă, vedem că sca­­ra e reprezentată pe locul un­de în bisericile mai vechi din tim­pul lui Petru Rareş era pictat asediul Con­stan­ti­no­po­lului. Ceea ce înseamnă că în a­cea vreme, a lui Rareş, Mol­do­va aş­tep­ta o eliberare po­li­ti­că mira­cu­loasă, asemenea Con­stan­tinopolului salvat de ru­gă­ciu­nile Maicii Domnului în timpul asediului de către avari şi per­sani. Dar la sfârşitul secolului al XVI-lea, ţara îşi pierduse a­ces­te speranţe de realizare a unui tri­umf politic, şi atunci în locul a­celei scene a fost pusă sce­na ur­cuşului spre Dum­ne­zeu, a ur­cu­şului monahilor şi creş­tinilor spre cer. Într-un fel, cre­dincio­şii erau invitaţi să nu-şi mai fa­că speranţe în aceas­tă lume, con­diţiile erau vi­trege pentru po­porul român, şi să se concen­tre­­ze pe urcuşul du­hov­ni­cesc, spre stabilitatea a­ceas­ta interi­oa­r­ă în faţa istoriei atât de tulburi. Şi-au dat sea­ma că ţara şi po­porul din Mol­dova se apără şi cu armele, dar atunci când re­zistenţa aceasta nu mai este cu putinţă din cauza copleşirii duş­manului numeros, rezisten­ţa aceasta trebuie continuată pe cale du­hov­nicească. Şi a­tunci ceea ce nu mai pot să facă ca­valerii cu sabia trebuie să fa­că credincioşii prin rugăciune şi prin virtuţi. Cu alte cuvinte, să men­ţină identitatea creştină tran­sferând lucrurile din pla­nul acesta militar şi istoric în pla­nul luptei duhovniceşti în fa­ţa vitregiilor istorice. E o lec­ţie de istorie extraordinară, pen­tru că oamenii au identificat această reprezentare a Scă­rii cu imaginea urcuşului spre Dum­nezeu; neputând să fie vic­to­­rioşi întotdeauna în istorie, au înţeles că nu au aici cetate stă­tătoare, ci că drumul sau ca­lea spre cer e deschisă tot­deauna şi că această cale se câş­tigă prin post, prin ru­gă­ciu­ne, practicarea celor 30 de vir­tuţi pe care Sfântul Ioan le-a sis­te­ma­tizat în fai­moasa sa lu­cra­re.

„Îngerii - lumină monahilor, călugării - lumină mirenilor“

Sfântul Ioan Scărarul apare în această duminică, şi nu nu­­mai, drept modelul mo­na­­hi­lor şi al ştiinţei du­hov­ni­ceşti în care suntem ini­ţi­aţi în timpul Postului Mare prin cateheza liturgică, prin re­­gulile postului şi typiko­nul slujbelor. Cum interpre­taţi caracterul acesta ascetic, de factură monahală, în­su­şit de oamenii din ce­ta­te?
E o caracteristică a Orto­do­xi­ei în ultimă instanţă, latura du­hovnicească şi amprenta mo­na­hală. Ortodoxia a îndrăgit în­­totdeauna monahii şi i-a pri­vit mereu ca oameni care îm­ping realizarea duhovnicească a creştinismului până la exi­gen­­ţele lui maximale. Orto­do­xia niciodată nu a căutat căile do­moale, căile foarte bătătorite ale lumii. Ortodoxia a mers în­tot­deauna cu sfinţii, cu cei care au ales viaţa conformă cu E­van­ghelia, cu toate exigenţele ei. Şi atunci, mai cu seamă în Pos­tul Mare, creştinii sunt in­vi­­taţi de Triod, de toate slujbele şi de toate citirile să îşi aducă a­minte de cei care realizează idealul Împărăţiei lui Dum­nezeu pe calea cea mai radica­lă, mai exigentă. Este o invi­ta­ţie la neuitare prin faptul că ori­ce creştin este chemat să tră­­iască duhovniceşte în Îm­pă­ră­ţia ce­ru­lui chiar dacă vie­ţu­ieş­te în lume. Să fie în acelaşi timp în lume, dar şi dincolo de lu­me. Monahii sunt cei care au în­vă­ţat dintotdeauna să pri­veas­că lumea din afara ei, să nu se scufunde în lume, să nu se lase copleşiţi de grijile, de ob­se­­­siile, de patimile ei. Au în­vă­ţat arta detaşării duhovniceşti, ar­ta luminării, arta desă­vâr­şi­rii şi arta aceasta du­hov­ni­ceas­că a racordării la lumea de din­co­lo, şi nu numai la lumea a­ceas­­ta materială. Mai cu sea­mă în lumea aceasta, care este din ce în ce mai consumistă, toc­mai acum mesajul a­ces­ta monahal este mai de ac­tu­­alitate şi necesar, pentru a nu ne lăsa scu­fun­­daţi în secularism, adică de a face ca viaţa noastră să fie în lo­gica, în preocupările şi intere­se­­le acestei lumi. Iar orice du­mi­­nică şi orice Liturghie ne scot din logica acestei lumi şi ne raportează la ordinea lui Dum­nezeu, dar monahismul ne a­rată cum putem face ca Îm­p­ă­ră­ţia lui Dumnezeu şi viaţa ce­reas­că să prindă contur în inte­ri­­o­rul nostru, în interiorul a­ces­tei lumi. Şi e frumos ce spu­ne Sfântul Ioan Scărarul, că „în­­gerii sunt lumină călu­gă­ri­lor, iar că­lu­gării trebuie să fie lu­mină mi­renilor şi celor din lu­me“. Ve­dem aici un fel de co­mu­nicare a luminii dumne­ze­ieşti, a virtuţii pe care monahul o primeşte din cer şi de la vie­ţu­itorii cerului şi pe care o tran­spu­ne în viaţă, iar lumina pe care o dobândeşte prin des­pă­ti­mi­re, prin virtuţi, prin ru­gă­ciu­ne e che­mat să o radieze asupra vie­ţii tuturor creştinilor. Mi­renii nu pot să îm­plinească toa­te e­xi­­­genţele vieţii monahale, dar tre­buie să ştie că există aceas­tă variantă de creştinism şi să se înveţe să primească din da­ru­­rile şi să se folosească din ru­gă­­ciunile, şi din postul, şi din via­ţa celor care aleg calea a­ceas­ta a crucii, calea cerului fă­ră nici un fel de compromisuri.

SursA: ziarul lumina

Un comentariu:

Claudia Zelech spunea...

xcapablex.blogspot.com/
welcome ! : ))