marți, 20 septembrie 2011

Despre modul citirii rugăciunil​or de la Dumnezeias​ca Liturghie (Enciclica Sinodului Bisericii Greciei nr. 2784/2004)






Enciclica nr. 2784: despre modul citirii rugăciunilor de la Dumnezeiasca Liturghie
(31 martie 2004)

Către
Înalt Preasfințiții Mitropoliți ai Bisericii Greciei,

Subiect: despre modul citirii rugăciunilor de la Dumnezeiasca Liturghie

Preacucernici Frați în Hristos,
Sfântul Sinod al Bisericii Greciei, în purtarea sa de grijă legitimă și neîntreruptă pentru aspectele ce privesc păstrarea „slujirii bine-primite lui Dumnezeu” și având în vedere concluziile la care a ajuns Comisia Sinodală Specială pentru Cultivarea Renașterii Liturgice, dorește ca prin prezenta Enciclică să Vă aducă la cunoștință Vouă - și prin Voi „întregii Plirome a Preasfintei Biserici a Greciei” – cele de mai jos în legătură cu modul citirii rugăciunilor din cuprinsul Dumnezeieștii Liturghii, așa încât participarea întregului Popor al lui Dumnezeu la cele săvârșite, citite și cântate într-însa să fie cu adevărat sobornicească și întru cunoștință.

Modul citirii rugăciunilor a fost, în trecut, prilej pentru exprimarea unor păreri contrare. Întrucât nu e vorba doar despre un subiect de tipic, ci unul care afectează mântuirea poporului prin participarea conștientă a acestuia la Dumnezeiasca Liturghie, se cere o cunoaștere clară a istoriei și teologiei sale, așa încât să se discearnă și să se implementeze măsurile corecte pentru practica liturgică actuală.

Mărturiile primelor opt secole (epoca din care ni s-au păstrat primele manuscrise cu rugăciuni) atestă că poporul auzea rugăciunile Dumnezeieștii Liturghii. Aceasta reiese fie din mărturiile privind răspunderea cu „Amin” la rugăciunile Preotului (Iustin, Dionisie al Alexandriei, Ieronim), fie din indicațiile clare că rugăciunile „erau auzite” de popor (Dionisie al Alexandriei, Canonul al 19-lea de la Sinodul din Laodiceea, Viața Cuvioasei Melania), fie din întrebuințarea verbului lego („a zice”) în legătură cu rugăciunile Dumnezeieștii Liturghii (Marele Vasilie, Grigorie Teologul), fie din afirmațiile Sf. Ioan Gură de Aur despre Preot, care „ia asupra sa glasul poporului” și liturghisește, precum și despre trupul bisericesc, care înalță rugăciunile euharistice „într-un singur suflet” (homothymadon) și „cu un singur glas” (en miāi phōnēi). La acestea se adaugă mărturia nemijlocită despre citirea rugăciunilor Dumnezeieștii Liturghii în auzul poporului pe care o oferă foarte importantul text al Constituțiilor Apostolice, când relatează că episcopul se roagă „pentru sine” (kath’heauton) când se îmbracă, dar „înalță” (anapempei) rugăciunile euharistice înaintea Jertfelnicului.

Această tradiție unanimă se sprijină pe avertismentul Sf. Pavel din I Corinteni 14, 16-17, cum că laicul nu poate să răspundă cu „Amin” la rugăciunile preotului dacă nu le înțelege (va să zică, nu le aude). Mai sus menționatul Canon 19 al Sinodului de la Laodiceea vorbește despre trei rugăciuni ale credincioșilor de la Dumnezeiasca Liturghie. Prima se face „în liniște” (dia siōpēs) și privește învrednicirea liturghisitorului, pe când celelalte două se zic „cu voce tare” (dia prosphōnēseōs). Mărturia pomenită constituie și singura mențiune din primele secole despre rugăciunea care se citește în taină (kata tropon mystikon), deși se cuvine să observăm că ea nu face parte din nucleul de bază al Liturghiei, adică din Sfânta Anafora. Abia la finele secolului VI-VII, scriitorul nestorian Narsai introduce citirea rugăciunilor din Anafora „în tăcere” (kata to sesiōpēmenon). Împotriva acestei practici Biserica Ortodoxă a reacționat prin Novella a 137-a a lui Iustinian, care a confirmat tradiția universală potrivit căreia rugăciunile Liturghiei se cuvin a fi înălțate „nu în tăcere, ci cu glas care să fie auzit de poporul preacredincios” (mē kata to sesiōpēmenon, alla meta phōnēs tōi pistotatōi laōi exakouomenēs).
Predania despre modul citirii rugăciunilor în auzul poporului este limpede, unitară și sobornicească. În lumina acestei tradiții putem asimila intenția unei teologii a „misticii” și a „tainei” care se conturează în limbajul euharistic al multor scriitori bisericești după secolul al IV-lea și care culminează în scrierile areopagitice și la tâlcuitorii bizantini ai Dumnezeieștii Liturghii. Nu este vorba de citirea cu voce scăzută a rugăciunilor – cum susțin unii – căci o asemenea citire ar fi contrară tradiției liturgice din primele secole, ci despre intenția ca Liturghia să constituie un prilej pentru „cateheza mistagogică” (mistagogie, în înțelesul Sfântului Maxim Mărturisitorul).
Manuscrisele euhologice păstrate de la sfârșitul secolului al VIII-lea confirmă tradiția liturgică de până atunci. Atestă că se citeau „în taină” (mystikōs), adică nu erau deplin auzite, rugăciunile „Nimenea este vrednic” (Oudeis axios) de la Dumnezeiasca Liturghie, „Îndurate și milostive Dumnezeule” (Ho eusplanchnos kai eleēmon Theos) de la Botez și „Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru” (Kyrie Iēsou Christe ho Theos hēmōn) de la Rânduiala Sfințirii Mari a Apelor de la Arătarea Domnului; se „proclamau” (ekphōnoumenas), adică se intonau melodic cu glas răspicat (me lampran tēn phonēn), rugăciunile dinapoia amvonului de la toate Liturghiile, precum și rugăciunile „Mare ești Doamne” (Megas ei Kyrie) de la Botez și Sfințirea cea Mare a Apelor și „Preacurate, neîntinate” (Achrante, amiante) de la Slujba Plecării Genunchilor. Toate celelalte – adică referitor la toate rugăciunile se prescrie anume sau reiese nemijlocit din context – se înalță „cu voce gravă/sobră” (chamēlēi tēi phonēi), care se modulează prin diferite prevederi.
Prin urmare, este o eronată concepția că rugăciunile se citesc fie în taină, fie cu glas mare („ecfonetic”: ekphōnōs), cum se zice adesea. Corect după tradiția manuscriselor euhologice este ca cele mai puține rugăciuni – și acelea clar indicate – să se citească în taină sau „ecfonetic”, iar cele mai multe să se citească „cu voce gravă/sobră” (chamēlophōnōs), dar în auzul (eis epēkoon) poporului, adică în așa fel încât poporul să le poată asculta. Aceasta este tradiția liturgică a Bisericii pe care practica liturgică actuală este chemată să o adopte. Cu excepția rugăciunii Heruvicului, pe care proestosul trebuie să o citească pentru sine și în auzul împreună-slujitorilor, și a celei dinapoia amvonului, care se cuvine să fie citită ecfonetic, toate celelalte rugăciuni trebuie să fie înălțate de liturghisitor cu voce gravă/sobră, care să păstreze inteligibilitatea Tainei, a „Liturghiei” (= lucrare publică), să întărească evlavia rugătorilor și, în sfârșit, să inițieze-în-taină (myst-agōgei).

Modul de citire cu voce gravă în auzul poporului păstrează, de altminteri, grija pentru „catehizarea mistagogică” postbaptismală. Căci toți credincioșii, după Botezul lor, sunt „inițiați” (mystagōgoumenoi) și nu mai sunt „catehumeni”. Pentru cei botezați, viața pământească este o continuă perioadă de înnoire (diakainismos), o păstrare a veșmântului alb primit la Botez până în „Ziua cea nouă a Domnului”, adică până la întâlnirea cu Domnul ce va să vie. Ca „inițiați” se cuvine să fie instruiți în Taina slujirii lui Dumnezeu, iar această instrucție se realizează – pe lângă celelalte mijloace - și prin citirea rugăciunilor în auzul credincioșilor, care, de altfel, nu trebuie să facă doar obiectul unui canon despre tipic, ci să fie un prilej de învățătură (de „cateheză mistagogică”) din partea Păstorilor și a Dascălilor Bisericii.
Acestea fiind datele liturgice și istorico-canonice, putem să apreciem și să conchidem următoarele:

1. 1. Toate cele ce se cuprind în Dumnezeiasca Liturghie au locul lor cuvenit și niciodată nu se cuvine să fie detașate din prim-planul atenției religioase, al simțirii și evlaviei preotului liturghisitor.

2. 2. Cele săvârșite în cadrul Sfintei Liturghii au caracter eshatologic și sânt obligatorii, nu atât în sensul cerebral și rațional, cât datorită „inimii”, în accepțiunea pe care termenul o are în Teologia ascetică (nēptikē) și patristică.

3. 3. Credincioșii trebuie ajutați să conștientizeze mai mult că la Dumnezeiasca Liturghie nu „săvârșesc” Taina împreună cu Preotul, ci participă la ea; aceasta deoarece prima concepție, ca credință și convingere, este o simțire și o practică curat protestantă, care anulează atât „structura ierarhică” sau „Ierarhia” în Biserică, cât și deosebirea harismelor dintr-însa. Această idee se poate înfiripa și strecura inconștient ca o „convingere” în Poporul Dreptslăvitor al lui Dumnezeu și prin citirea fără discernământ a rugăciunilor „ecfonetic” sau cu „glas mare”.

4. 4. Citirea rugăciunilor cu voce gravă și nu „în șoaptă” (psithyristikōs), cum este numită de obicei această practică, oferă credincioșilor posibilitatea de a urmări înlănțuirea firească a rugăciunilor și ecfoniselor și a structurii canonice a Dumnezeieștii Liturghii, pe care o „corupe adesea desprinderea rugăciunilor de la locul lor și ruperea legăturii dintre cele împreună-rostite și cântate” (Enciclica Sfântului Sinod nr. 2683/8.11.1999).

5. 5. Această indicație a „rostirii cu voce gravă” a rugăciunii îi ferește, alături de ceilalți, și pe Preoți de a neglija sau de a omite citirea conștientă a rugăciunilor, de rostirea și pronunțarea lor mecanică sau de a le parcurge numai „cu ochiul”, cum se zice, iar pe credincioși îi va ajuta să conștientizeze că Preotul nu rostește la Dumnezeiasca Liturghie niște formule magice în șoaptă, ci săvârșește și înalță în numele lor „rugăciuni și mijlociri și jertfe fără de sânge” pentru toată Pliroma Bisericii.

6. 6. În mod firesc Editura Apostolikē Diakonia a Bisericii Greciei, urmând hotărârii Sfântului Sinod și la sugestia Preafericitului Mitropolit al Servilor și al Kozanei, kir Dionisie, a purces nu demult la revizuirea rugăciunilor și a ecfoniselor în acord cu izvoarele vechii și autenticei tradiții liturgice în cărțile liturgice pe care le tipărește (Arhieraticonul și Liturghierul) și la înlocuirea termenului mystikōs („în taină”) cu chamēlophōnōs („cu voce gravă”) în rubricile liturgice.
Având în vedere acestea, Vă rugăm să-i îndemnați pe Presbiterii Sfintelor Voastre Mitropolii să slujească „cu frică de Dumnezeu, cu credință” și cu deosebită străpungere cele ce țin de Dumnezeiasca slujbă, să încurajeze participarea întru cunoștință a credincioșilor la ea și prin citirea „cu voce gravă” a rugăciunilor să evite orice formalism sau orice sentimente și stări pietiste, precum și manifetările sacramentaliste sau „teatralismul”, având în vedere mai ales și în primul rând Ospățul eshatologic al Împărăției lui Dumnezeu, adică „Dumnezeiasca Împărtășire/Comuniune”.

† HRISTODOULOS al Atenei, Întâi-stătător.
† Nichifor al Didimotihului și Orestiadei
† Iacov al Mitilinei, Eressului și Plomariului
† Ierothei al Limnosului și al Sf. Evstratie
† Dimitrie al Gumeniței, Axiopolei și Polikastrului
† Panteleimon al Veriei și al Nausei
† Andrei al Driinopolei, Pogonianei și Koniței
† Hrisostom al Gytheiului și Itylului
† Ignatie al Dimitriadei și Almirului
† Chiril al Kythirelor
† Theoclit al Thessaliotidei și Fanariofersalelor
† Daniil al Kesarianei, Vironului și Imittului
† Efrem al Idrei, Spețelor și Eghinei.

Protonotar
† Arhim. Hrisostomos Sklifas.



Traducere din limba greaca de Marius Ivascu dupa ecclesia.gr

2 comentarii:

Bogdan Mihail spunea...

Frumos articol. Frumos blog. Tine-o tot asa!

matuşka Eufemia spunea...

Multumesc pentru incurajari! Nadajduiesc sa fie de folos traducerile lui Marius Ivascu. Poate asa o sa ne reintoarcem la radacini, adica la scrierile Sfintilor Parinti si sa vedem cit de actuale sint. Numai bine si sanatate!