Ne-am obişnuit ca în fiecare
an, de 1 martie, să dăruim mărţişoare celor dragi şi cunoscuţi, fără să
înţelegem cu adevărat ce înseamnă acest gest din punct de vedere religios.
Ce înseamnă, de fapt,
mărţişorul? Care este simbolistica lui? De unde provine această sărbătoare a
primăverii?
Încercînd să găsesc
răspunsul la întrebările de mai sus, am demarat un mic exerciţiu de
documentare, bazat pe istoria religiilor, dar şi pe sursele teologiei creştin -
ortodoxe. Am realizat acest demers teologic pornind de la Canonul 62 dat la
Sinodul Trulan sau Sinodul V- VI
Ecumenic, desfăşurat în anul 692 la Constantinopol. Aşa am ajuns la o aporie
teologică: cum a fost posibil ca un Sinod Ecumenic să interzică sărbătorirea
păgînă a primăverii în data de 1 martie cu atîta autoritate şi vehemenţă şi,
totuşi, cum a reuşit această practică păgînă să supravieţuiască pînă în anul
2014?
Mircea Eliade vorbeşte
despre curentul „neo-păgînismului”, care reîncearcă prin sincretismul religios,
să readucă omului contemporan politeismul, practicile magice, superstiţiile şi,
mai ales, sărbătorile păgîne, camuflate sub masca creştinismului (Valentine's Day – care este săbătoarea
desfrîului sau a zeiţelor Afrodita şi Venus devine ziua îndrăgostiţilor;
Dragobetele – varianta autohtonă a primei sărbători; Naşterea lui Hristos –
este înlocuită cu Moş Crăciun, Coca-Cola, templele supermarketurilor,
cadourile; Învierea Domnului – este înţeleasă ca sărbătoarea iepuraşului;
Haloween – la origini era începutul anului nou la druizi şi astăzi devine
sărbătoarea stafiilor şi a fantomelor).
În această perioadă de
pregătire pentru intrarea în Postul Mare apar contradicţia şi lupta dintre
creştinism şi păgînism. În Prohodul Domnului se arată că primăvara este adusă
de Hristos şi este un anotimp al reînnoirii şi prefacerii duhovniceşti: asceză
(post şi metanii), rugăciune, spovedanie şi Euharistie. Aceste Taine şi virtuţi
fac posibile înflorirea şi rodirea omului duhovnicesc, îmbrăcat în Hristos:
„ Primăvară dulce, Fiul meu
preadulce, frumuseţea unde Ţi-a apus?”[1]
Aşadar, în creştinism se
trece de la primăvară – ca anotimp al naturii, la o primăvară duhovnicească, în
centrul căreia se află jertfa mîntuitoare a lui Hristos. Natura care moare în
timpul iernii este readusă la viaţă şi la rodire prin Învierea lui Hristos. De
aceea, moartea şi Învierea Domnului au şi o dimensiune cosmică, întrucît harul
lui Dumnezeu se revarsă asupra creaţiei, transfigurînd-o. Iisus Hristos moare ca
să-l învieze pe om, pe cînd în lumea păgînă omul, animalele şi florile sunt
sacrificate pentru a resuscita natura.
"Răsărit-a primăvara
Postului şi floarea pocăinţei. Deci, să ne curăţim pe noi fraţilor, de toată
întinăciunea, şi Dătătorului de lumină cîntînd să-I zicem: Slavă Ţie, Unule,
Iubitorule de oameni."[2]
Politeismul păgîn roman
promovează o idolatrizare a naturii şi a zeilor care o patronează (Marte). Natura
devine autonomă şi se înnoieşte prin energiile proprii sau, cel mult, prin
influenţa zeilor. De pildă, „votul public cel mai semnificativ era denumit
primăvara sfîntă (ver sacrum), în baza căruia erau consacrate zeilor toate
fructele de primăvară, animalele şi oamenii născuţi primăvara. Atunci cînd se
punea problema unei reuşite foarte importante în viaţă, se apela la un vot
special (devotio), care însemna sacrificarea propriei vieţi în scopul reuşitei”[3].
Din punct de
vedere teologic, sărbătoarea şi practica mărţişorului poate fi abordată prin
următoarele elemente definitorii:
1.Promovarea credinţei
păgîne în zeul Marte, zeul războiului, dar şi al fecundităţii şi al vegetaţiei.
Mărţişorul e constituit din două fire de aţă, ce au rolul de a simboliza
puterile zeului Marte: unul alb – care reprezintă pacea (fecunditatea) şi
celălalt roşu – care semnifică războiul.
2.Practicarea sărbătorii
păgîne a anului nou la romani, a fost menţinută pînă în secolul XVIII în Italia
şi în restul Europei[4] .
3.Adoptarea superstiţiei şi
a credinţei în talismane, obiecte care l-ar ocroti pe cel care le poartă şi i-ar aduce noroc şi
prosperitate tot anul .
Majoritatea modelelor de mărţişoare sînt reprezentate de flori, de diferite
culori, mărimi şi tipuri. Acest fapt demonstrează că astfel se păstrează tradiţia
lumii romane păgîne, prin care, cu această ocazie, se ofereau flori pentru a
cinsti sau idolatriza natura.
« Cine poartă mărţişoare
Nu mai e pîrlit de soare »[5].
În unele cazuri talismanul - mărţişor consta într-un bănuţ de argint sau de
aur pe care părintele Simion Florea Marian îl interpreta
astfel : « Bănuţul însemna îmbelşugarea, firele albe şi roşii
ale găitanului însemnau faţa albă ca crinul şi rumenă ca roza, iar ofranda
făcută reginei florilor era o salutare poetică adresată primăverii »[6].
Cu alte cuvinte, Crucea - care este păzitoarea trupului şi a sufletului
oricărui creştin - este înlocuită cu un obiect magic.
4.Practicarea riturilor religioase imorale se realiza prin dansuri,
desfrîuri, ofrande de flori, iniţieri militare, sacrificii animale şi umane .
Mircea Eliade considera că la romani « riturile erau purificatoare şi
fecundatoare, ca şi numeroase alte ceremonii de anul nou »[7]. Ştim cu toţii că sărbătoarea de mărţişor este
dublată de sărbătoarea Dragobetelui[8], în care
accentul cade pe înfrumuseţarea trupului femeii prin spălarea cu apa de nea, cu
scopul bine definit de a plăcea tuturor, prin recitarea unui descîntec :
« Floare de fragă
Din luna lui Marţ
La toată lumea să fiu dragă,
Urîciunile să le desparţi ! »[9].
5.Astăzi, această sărbătoare are şi o conotaţie comercială, economică. În
ziua de 1 martie se vînd flori, mărţişoare şi cadouri şi în acest fel se
continuă afacerile economice ale
sărbătorilor neo-păgîne.
6.Primăvara nu începe cu data de 1 martie, ci odată cu echinocţiul de primăvară,
între 20-21 martie, în apropierea sărbătorii Bunei Vestiri. De aceea, florile –înţelese ca simbol al
renaşterii – se pot oferi în fiecare zi pentru cei pe care îi iubim şi îi
preţuim. În orice caz, la 1 martie nu se ofereau flori, ci ofrande de flori în
numele zeului Marte.
7.Sărbătoarea Mărţişorului este prezentă limitat în spaţiul ortodox doar în
Bulgaria, Macedonia, Albania şi în România. În celalte ţări ortodoxe, de
origine greacă şi slavă, această practică nu există[10].
8. Sărbătoarea
mărțișorului este promovată sub masca filantropiei creștine: daruri pentru
mămici, pentru colege, pentru vecine și ajutoare pentru copiii cu dizabilități.
Acest principiu machiavelic: ”scopul scuză mijloacele” nu justifică săvîrșirea
unui bine prin mijloace păgîne sau prin talismanele primăverii. Nu am găsit în
scrierile nici unui Sfînt Părinte, nici măcar la cei latini, ca prin vreo
sărbătoare a mărțișorului să se justifice acțiuni caritabile.
9. Prin această sărbătoare se promovează superstițiile,
aduse din mediul rural în mediul urban, de la mărțișorul de sat la mărțișorul
de oraș. Astfel, la țară firul răsucit din lînă sau bumbac avea un rol protector pentru
oameni, animale și locuri. La oraș, mărțișorul s-a transpus sub forma unor ”talismane”
mai selecte și elegante, de genul broșelor și al bijuteriilor.
10. Mărțișorul a devenit o preocupare
”artistică” a lumii moderne, cu precădere în mediul urban. El nu este numai un simbol
al primăverii, ci el este re-valorificat, re-condiționat. Astfel, mărțișorul ajunge
să reprezinte o miniatură a lumii în care trăim (A se vedea mărțișoare cu personaje
magice), un ”bîlci” al artiștilor populari, o ”măiestrie” a kitsch-ului infantil.
11.În literatura română, la fel
ca și în artă, nu există foarte multe preocupări pentru această sărbătoare. Cu excepția
lui Tudor Arghezi, care are un capitol de poezii dedicate mărțișorului (scrise în
perioada comunistă) și poate și a altor poeți sau scriitori din perioada comunistă,
nu se pot consemna mărturii despre acest subiect.
12.Există și o motivație socială,
așa-numită a marketing-ului social. Sunt mulți oameni care spun că prin
vînzarea și comercializarea mărțișoarelor pot să supraviețuiască și pot să se
întrețină existențial pentru o anumită perioadă de timp. În acest sens, trebuie
să ne întrebăm la fel cu Tertulian dacă: ”se aseamănă Atena cu Ierusalimul, Academia
cu Biserica, ori ereticii (păgînii) cu creștinii?”
++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++
Prin urmare, 1 martie poate fi cel mai bine înţeles atît ca practică, dar
şi ca mentalitate religios-socială, prin prisma hotărîrii date de Sfinţii
Părinţi adunaţi la Soborul VI Ecumenic. Această hotărîre delimitează lumea
creştină ortodoxă de societatea din afara Bisericii, uneori străină de Hristos
şi impregnată de prea mult păgînism :
« Aşa zisele Calende şi cele
numite Vota şi cele chemate Brumalia, şi
prăznuirea care se face în cea dintîi zi a lunii lui
Martie, voim ca de îndată să fie scoasă din vieţuirea credincioşilor. Dar
mai lepădăm şi jocurile obşteşti (dansurile publice), ale femeilor, ca
necuviincioase, şi ca putînd naşte (provoca) multă pagubă şi vătămare, dar încă
şi jocurile (dansurile) jucate (executate) fie de bărbaţi, fie de femei, în
numele (cinstea) celor numiţi în mod mincinos, dumnezei, de către elini
(păgîni) şi slujbele (ceremoniile), - ce se fac după un obicei vechi şi străin
vieţii creştinilor, - orînduind ca niciun bărbat să nu se îmbrace în haină
femeiască, sau femeia, în cea care se potriveşte bărbaţilor, dar nici să nu puie
asupra lor obraze (măşti) de haz (comice), sau de batjocură (satirice)
închipuind satiri, sau de jale (tragice), nici să nu se strige numele
blestematului Dionisios, cînd se strivesc strugurii în teascuri, nici turnînd
vinul în vase să nu stîrnească (provoace) rîsul, făptuind cele ale rătăcirii
diavoleşti, sub chipul neştiinţei sau al deşertăciunii.
De aceea, cei ce de acum
înainte s-ar apuca să facă ceva din cele zise mai înainte, după ce au fost puşi
în cunoştinţă, acestora poruncim, ca aceştia dacă ar fi clerici să se
caterisească, iar dacă ar fi laici să se afurisească. » (Canonul 62 - Praznicele şi datinile păgîneşti să nu fie ţinute de
creştini).[11]
[1] Triodul,
Prohodul Domnului, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii
Ortodoxe Române, Bucureşti, 1986 , p. 575
[3] Nicolae Achimescu, Istoria şi Filozofia religiei la popoarele
antice, Editura Tehnopress, Iaşi, 2002, p. 208
[5] Simion Florea Marian, Sărbătorile la români, Vol. 1, Editura
Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1994, p. 313.
[6] Simion Florea Marian, op. cit, p.
315.
[7]
Mircea Eliade, Istoria credinţelor şi
ideilor religioase, Vol. 2, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1992, p. 114.
[8] Simion Florea Marian, op. cit, p. 317
conform B.P. Haşdeu, Etym. Magn.,
t.II, p.1181: „Întîiul decembre se cheamă: Andrei cap de iarnă, precum întîiul
mărţişor se zice Dragobete cap de primăvară.” (A. Crişan, Făgăraş, com.
Mărgineni.)
[9] Simion Florea Marian, op. cit, p.
317.
[11]
Arhidiacon prof.dr. Ioan N.
Floca, Canoanele Bisericii Ortodoxe. Note şi comentarii, 1991, p. 134.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu