Oamenii au mai multă nevoie de lumina noastră decât de activitatea noastră, spunea un mitropolit rus contemporan. Lumină, înţelegere adâncă, nevorbită, o aşezare sufletească mai bună sunt darurile pe care ni le pune înainte autorul lucrării Scara, Sfântul Ioan, cel prăznuit în a patra duminică din Postul Paştilor. Arhidiaconul Ioan Ică jr, profesor la Catedra de spiritualitate a Facultăţii de Teologie „Andrei Şaguna“ din Sibiu, ne desluşeşte câteva din înţelesurile acestui timp de pregătire pentru marea sărbătoare a Învierii.
Părinte profesor, dacă primele duminici ale Postului Mare se disting ca o perioadă dogmatică, cele închinate Sfântului Ioan Scărarul şi Mariei Egipteanca permit definirea unei noi perioade cu accent ascetic mai profund în acest răstimp de înnoire duhovnicească. Vorbiţi-ne despre aceste trepte spre Învierea Domnului.
Într-adevăr, începând cu Duminica Sfintei Cruci se intră în cea de a doua parte a urcuşului duhovnicesc al Postului Mare. De altfel, Sfânta Cruce nu se află doar în mijlocul postului, ea se află şi la începutul acestuia, în pomul din grădina Raiului de unde strămoşii noştri au fost izgoniţi. Ea se va afla şi la sfârşitul Postului Mare în deschiderea Raiului de către Domnul nostru Iisus Hristos prin jertfa Sa de pe cruce. Începând de acum, din această duminică, Biserica ne propune tuturor credincioşilor spre râvnă, spre meditare, spre adâncire două mari figuri din tradiţia monahală a vieţii noastre. Biserica vrea să spună credincioşilor ei că Sfântul şi Marele Post în general trebuie să fie privit ca o perioadă duhovnicească de tip monahal pentru toţi creştinii. De altfel, Postul Mare, aşa cum spun şi cântările, trebuia să fie zeciuiala, a zecea parte din an, 40 de zile echivalentul aproximativ al celor 365 de zile ale anului, în care creştinii trebuie să trăiască asemenea îngerilor, să aibă o viaţă duhovnicească asemenea monahilor. Renunţare nu numai asupra alimentaţiei, dar şi a tuturor afectelor şi plăcerilor pătimaşe ale trupului, ca oamenii să se concentreze pe identitatea lor spirituală şi duhovnicească. În acest fel, monahismul a fost în istoria şi este în tradiţia ortodoxă reperul şi farul duhovnicesc după care credincioşii sunt îndemnaţi să-şi potrivească viaţa şi să şi-o îndrepte în itinerarul lor pământesc şi ceresc. Biserica ne oferă deci două figuri de oameni duhovniceşti, un bărbat desăvârşit şi o femeie desăvârşită, un nou Adam într-un fel şi o nouă Evă duhovnicească. Un nou Adam în persoana Sfântului Ioan Scărarul, marele ascet de la poalele Muntelui Sinai, iar apoi chipul de pocăinţă şi de desăvârşire duhovnicească tot din zona Orientului în persoana Cuvioasei Maria Egipteanca. Lucrul acesta este profund semnificativ în viaţa noastră, a credincioşilor, şi ne aduce aminte de faptul că toţi creştinii sunt chemaţi în această perioadă nu numai să participe, să străbată o cursă duhovnicească de 40 de zile a Sfântului şi Marelui Post, dar această cursă nu se desfăşoară doar în timp, orizontal, ci se desfăşoară şi pe verticală, este o ascensiune, un urcuş duhovnicesc. Este un urcuş prin care ei sunt chemaţi să se depărteze, să se rupă de cele ale pământului şi să se unească cu realităţile duhovniceşti, cereşti şi veşnice, renunţând la lucrurile vremelnice şi trecătoare ale acestei vieţi, asemenea monahilor, în cele din urmă.
Pentru că trebuia serbat cu Liturghie, i s-a închinat o duminică specială, Duminica a patra din Postul Mare, numită şi „Duminica scării, a urcuşului către Dumnezeu“. Autorul lucrării Scara este socotit drept „legiuitorul ascezei“ şi „făptuitorul“ prin excelenţă. Care este importanţa Sfântului Ioan Scărarul în spiritualitatea ortodoxă?
Sfântul Ioan Scărarul este o figură centrală a spiritualităţii ortodoxe atât prin prăznuirea sa, despre care nu ştim foarte multe lucruri, cât şi prin opera sa. Ştim doar că a fost un ascet de tip isihast care s-a nevoit în retragere la poalele Muntelui Sinai, ca mai apoi, la bătrâneţe, egumen fiind, să şi conducă mănăstirea unde a intrat. Pentru monahii de aici a redactat această uimitoare şi fascinantă lucrare care i-a atras pe credincioşii ortodocşi din toate timpurile şi a cărei originalitate stă mai puţin în conţinut, pentru că Sfântul Ioan Scărarul, trăitor în veacul al VI-lea, a făcut o sinteză a întregii experienţe duhovniceşti a monahismului egiptean, palestinian şi sinaitic, importantă pentru modul de sistematizare şi organizare a experienţei duhovniceşti.
Felul în care a ştiut să orchestreze toate temele acestea ale vieţii duhovniceşti într-o arhitectură unică într-un fel a permis ca spiritualitatea ortodoxă să se definească de la el încoace ca o spiritualitate a urcuşului, a scării. Sigur că în această scară a luat ca model pe Moise în primul rând şi Muntele Sinai, la poalele căruia s-a nevoit. Deci, viaţa creştină apare ca un urcuş. Viaţa creştină asemănată unui munte care se urcă în etape. O Scară în 30 de trepte după cei 30 de ani ai vieţii Mântuitorului, deci, în acelaşi timp, un urcuş duhovnicesc asemenea lui Moise, dar şi o maturizare a omului duhovnicesc pe urmele Domnului nostru Iisus Hristos. De altfel, Scara mai are un titlu, mai vechi. Ea se mai numeşte şi Tăbliţe duhovniceşti, în sensul că Sfântul Ioan Scărarul, care a urcat Muntele Sinai asemenea lui Moise şi s-a întâlnit cu Dumnezeu, ca şi el, se întoarce cu noi tăbliţe duhovniceşti pe care aşterne în scris experienţa duhovnicească a urcuşului său spre Dumnezeu.
Din vechi timpuri, părinţii din mănăstirile noastre, din Moldova mai ales, au copiat, au tălmăcit şi au pus la îndemâna obştilor monahale Scara. De la strălucitul mitropolit Varlaam, apoi Veniamin Costache până la părintele Stăniloae avem numeroase ediţii ale acestei cărţi. Care este noutatea pe care această lucrare o aduce în literatura bisericească?
Da, cercetătorii au scos la iveală o Scară a lui Varlaam tipărită după o variantă slavonă. Scara a preocupat marile personalităţi ale vieţii ortodoxe româneşti, atestând un interes profund al teologiei asupra acestui monument de viaţă duhovnicească. A fost pus la dispoziţia credincioşilor în mai multe variante. Scara a fost extrem de populară nu numai în rândul monahilor, acest lucru este specific lor, ci şi în rândul mirenilor. Să nu uităm că lectura ei este recomandată de Triod să se facă zilnic în biserică la Ceasuri, este deci o lectură obligatorie în Postul Mare. Monahii ştiau după regulile canoanelor că nici un sfânt nu poate fi prăznuit în această perioadă pentru că nu se face o Liturghie deplină în cursul săptămânii, decât sâmbătă sau duminică, şi întrucât sărbătoarea lui, ca şi a Sfintei Maria Egipteanca, cade în acest interval special şi nu se poate prăznui cu Liturghie, atunci au ţinut neapărat să-i prăznuiască şi în duminicile acestea.
Scara a fost foarte populară şi citită atât de către monahi, cât şi de credincioşi, aşa cum arată şi manuscrisele păstrate la Academia Română, şi pe lângă aceasta, ea şi-a găsit o reflectare unică într-un fel prin reprezentarea în culoare, prin pictură. Scara e reprezentată şi la Sfântul Munte, însă cele mai cunoscute şi cele mai grandioase reprezentări le găsim la mănăstirile cu frescă exterioară din Moldova. Şi aici, reprezentarea lor ascunde şi o lecţie de istorie, pentru că dacă analizăm Suceviţa în finalul listei de mănăstiri pictate exterior şi o comparăm cu Moldoviţa sau Voroneţ, de pildă, vedem că scara e reprezentată pe locul unde în bisericile mai vechi din timpul lui Petru Rareş era pictat asediul Constantinopolului. Ceea ce înseamnă că în acea vreme, a lui Rareş, Moldova aştepta o eliberare politică miraculoasă, asemenea Constantinopolului salvat de rugăciunile Maicii Domnului în timpul asediului de către avari şi persani. Dar la sfârşitul secolului al XVI-lea, ţara îşi pierduse aceste speranţe de realizare a unui triumf politic, şi atunci în locul acelei scene a fost pusă scena urcuşului spre Dumnezeu, a urcuşului monahilor şi creştinilor spre cer. Într-un fel, credincioşii erau invitaţi să nu-şi mai facă speranţe în această lume, condiţiile erau vitrege pentru poporul român, şi să se concentreze pe urcuşul duhovnicesc, spre stabilitatea aceasta interioară în faţa istoriei atât de tulburi. Şi-au dat seama că ţara şi poporul din Moldova se apără şi cu armele, dar atunci când rezistenţa aceasta nu mai este cu putinţă din cauza copleşirii duşmanului numeros, rezistenţa aceasta trebuie continuată pe cale duhovnicească. Şi atunci ceea ce nu mai pot să facă cavalerii cu sabia trebuie să facă credincioşii prin rugăciune şi prin virtuţi. Cu alte cuvinte, să menţină identitatea creştină transferând lucrurile din planul acesta militar şi istoric în planul luptei duhovniceşti în faţa vitregiilor istorice. E o lecţie de istorie extraordinară, pentru că oamenii au identificat această reprezentare a Scării cu imaginea urcuşului spre Dumnezeu; neputând să fie victorioşi întotdeauna în istorie, au înţeles că nu au aici cetate stătătoare, ci că drumul sau calea spre cer e deschisă totdeauna şi că această cale se câştigă prin post, prin rugăciune, practicarea celor 30 de virtuţi pe care Sfântul Ioan le-a sistematizat în faimoasa sa lucrare.
E o caracteristică a Ortodoxiei în ultimă instanţă, latura duhovnicească şi amprenta monahală. Ortodoxia a îndrăgit întotdeauna monahii şi i-a privit mereu ca oameni care împing realizarea duhovnicească a creştinismului până la exigenţele lui maximale. Ortodoxia niciodată nu a căutat căile domoale, căile foarte bătătorite ale lumii. Ortodoxia a mers întotdeauna cu sfinţii, cu cei care au ales viaţa conformă cu Evanghelia, cu toate exigenţele ei. Şi atunci, mai cu seamă în Postul Mare, creştinii sunt invitaţi de Triod, de toate slujbele şi de toate citirile să îşi aducă aminte de cei care realizează idealul Împărăţiei lui Dumnezeu pe calea cea mai radicală, mai exigentă. Este o invitaţie la neuitare prin faptul că orice creştin este chemat să trăiască duhovniceşte în Împărăţia cerului chiar dacă vieţuieşte în lume. Să fie în acelaşi timp în lume, dar şi dincolo de lume. Monahii sunt cei care au învăţat dintotdeauna să privească lumea din afara ei, să nu se scufunde în lume, să nu se lase copleşiţi de grijile, de obsesiile, de patimile ei. Au învăţat arta detaşării duhovniceşti, arta luminării, arta desăvârşirii şi arta aceasta duhovnicească a racordării la lumea de dincolo, şi nu numai la lumea aceasta materială. Mai cu seamă în lumea aceasta, care este din ce în ce mai consumistă, tocmai acum mesajul acesta monahal este mai de actualitate şi necesar, pentru a nu ne lăsa scufundaţi în secularism, adică de a face ca viaţa noastră să fie în logica, în preocupările şi interesele acestei lumi. Iar orice duminică şi orice Liturghie ne scot din logica acestei lumi şi ne raportează la ordinea lui Dumnezeu, dar monahismul ne arată cum putem face ca Împărăţia lui Dumnezeu şi viaţa cerească să prindă contur în interiorul nostru, în interiorul acestei lumi. Şi e frumos ce spune Sfântul Ioan Scărarul, că „îngerii sunt lumină călugărilor, iar călugării trebuie să fie lumină mirenilor şi celor din lume“. Vedem aici un fel de comunicare a luminii dumnezeieşti, a virtuţii pe care monahul o primeşte din cer şi de la vieţuitorii cerului şi pe care o transpune în viaţă, iar lumina pe care o dobândeşte prin despătimire, prin virtuţi, prin rugăciune e chemat să o radieze asupra vieţii tuturor creştinilor. Mirenii nu pot să împlinească toate exigenţele vieţii monahale, dar trebuie să ştie că există această variantă de creştinism şi să se înveţe să primească din darurile şi să se folosească din rugăciunile, şi din postul, şi din viaţa celor care aleg calea aceasta a crucii, calea cerului fără nici un fel de compromisuri.
SursA: ziarul lumina
Părinte profesor, dacă primele duminici ale Postului Mare se disting ca o perioadă dogmatică, cele închinate Sfântului Ioan Scărarul şi Mariei Egipteanca permit definirea unei noi perioade cu accent ascetic mai profund în acest răstimp de înnoire duhovnicească. Vorbiţi-ne despre aceste trepte spre Învierea Domnului.
Într-adevăr, începând cu Duminica Sfintei Cruci se intră în cea de a doua parte a urcuşului duhovnicesc al Postului Mare. De altfel, Sfânta Cruce nu se află doar în mijlocul postului, ea se află şi la începutul acestuia, în pomul din grădina Raiului de unde strămoşii noştri au fost izgoniţi. Ea se va afla şi la sfârşitul Postului Mare în deschiderea Raiului de către Domnul nostru Iisus Hristos prin jertfa Sa de pe cruce. Începând de acum, din această duminică, Biserica ne propune tuturor credincioşilor spre râvnă, spre meditare, spre adâncire două mari figuri din tradiţia monahală a vieţii noastre. Biserica vrea să spună credincioşilor ei că Sfântul şi Marele Post în general trebuie să fie privit ca o perioadă duhovnicească de tip monahal pentru toţi creştinii. De altfel, Postul Mare, aşa cum spun şi cântările, trebuia să fie zeciuiala, a zecea parte din an, 40 de zile echivalentul aproximativ al celor 365 de zile ale anului, în care creştinii trebuie să trăiască asemenea îngerilor, să aibă o viaţă duhovnicească asemenea monahilor. Renunţare nu numai asupra alimentaţiei, dar şi a tuturor afectelor şi plăcerilor pătimaşe ale trupului, ca oamenii să se concentreze pe identitatea lor spirituală şi duhovnicească. În acest fel, monahismul a fost în istoria şi este în tradiţia ortodoxă reperul şi farul duhovnicesc după care credincioşii sunt îndemnaţi să-şi potrivească viaţa şi să şi-o îndrepte în itinerarul lor pământesc şi ceresc. Biserica ne oferă deci două figuri de oameni duhovniceşti, un bărbat desăvârşit şi o femeie desăvârşită, un nou Adam într-un fel şi o nouă Evă duhovnicească. Un nou Adam în persoana Sfântului Ioan Scărarul, marele ascet de la poalele Muntelui Sinai, iar apoi chipul de pocăinţă şi de desăvârşire duhovnicească tot din zona Orientului în persoana Cuvioasei Maria Egipteanca. Lucrul acesta este profund semnificativ în viaţa noastră, a credincioşilor, şi ne aduce aminte de faptul că toţi creştinii sunt chemaţi în această perioadă nu numai să participe, să străbată o cursă duhovnicească de 40 de zile a Sfântului şi Marelui Post, dar această cursă nu se desfăşoară doar în timp, orizontal, ci se desfăşoară şi pe verticală, este o ascensiune, un urcuş duhovnicesc. Este un urcuş prin care ei sunt chemaţi să se depărteze, să se rupă de cele ale pământului şi să se unească cu realităţile duhovniceşti, cereşti şi veşnice, renunţând la lucrurile vremelnice şi trecătoare ale acestei vieţi, asemenea monahilor, în cele din urmă.
Pentru că trebuia serbat cu Liturghie, i s-a închinat o duminică specială, Duminica a patra din Postul Mare, numită şi „Duminica scării, a urcuşului către Dumnezeu“. Autorul lucrării Scara este socotit drept „legiuitorul ascezei“ şi „făptuitorul“ prin excelenţă. Care este importanţa Sfântului Ioan Scărarul în spiritualitatea ortodoxă?
Sfântul Ioan Scărarul este o figură centrală a spiritualităţii ortodoxe atât prin prăznuirea sa, despre care nu ştim foarte multe lucruri, cât şi prin opera sa. Ştim doar că a fost un ascet de tip isihast care s-a nevoit în retragere la poalele Muntelui Sinai, ca mai apoi, la bătrâneţe, egumen fiind, să şi conducă mănăstirea unde a intrat. Pentru monahii de aici a redactat această uimitoare şi fascinantă lucrare care i-a atras pe credincioşii ortodocşi din toate timpurile şi a cărei originalitate stă mai puţin în conţinut, pentru că Sfântul Ioan Scărarul, trăitor în veacul al VI-lea, a făcut o sinteză a întregii experienţe duhovniceşti a monahismului egiptean, palestinian şi sinaitic, importantă pentru modul de sistematizare şi organizare a experienţei duhovniceşti.
Felul în care a ştiut să orchestreze toate temele acestea ale vieţii duhovniceşti într-o arhitectură unică într-un fel a permis ca spiritualitatea ortodoxă să se definească de la el încoace ca o spiritualitate a urcuşului, a scării. Sigur că în această scară a luat ca model pe Moise în primul rând şi Muntele Sinai, la poalele căruia s-a nevoit. Deci, viaţa creştină apare ca un urcuş. Viaţa creştină asemănată unui munte care se urcă în etape. O Scară în 30 de trepte după cei 30 de ani ai vieţii Mântuitorului, deci, în acelaşi timp, un urcuş duhovnicesc asemenea lui Moise, dar şi o maturizare a omului duhovnicesc pe urmele Domnului nostru Iisus Hristos. De altfel, Scara mai are un titlu, mai vechi. Ea se mai numeşte şi Tăbliţe duhovniceşti, în sensul că Sfântul Ioan Scărarul, care a urcat Muntele Sinai asemenea lui Moise şi s-a întâlnit cu Dumnezeu, ca şi el, se întoarce cu noi tăbliţe duhovniceşti pe care aşterne în scris experienţa duhovnicească a urcuşului său spre Dumnezeu.
Din vechi timpuri, părinţii din mănăstirile noastre, din Moldova mai ales, au copiat, au tălmăcit şi au pus la îndemâna obştilor monahale Scara. De la strălucitul mitropolit Varlaam, apoi Veniamin Costache până la părintele Stăniloae avem numeroase ediţii ale acestei cărţi. Care este noutatea pe care această lucrare o aduce în literatura bisericească?
Da, cercetătorii au scos la iveală o Scară a lui Varlaam tipărită după o variantă slavonă. Scara a preocupat marile personalităţi ale vieţii ortodoxe româneşti, atestând un interes profund al teologiei asupra acestui monument de viaţă duhovnicească. A fost pus la dispoziţia credincioşilor în mai multe variante. Scara a fost extrem de populară nu numai în rândul monahilor, acest lucru este specific lor, ci şi în rândul mirenilor. Să nu uităm că lectura ei este recomandată de Triod să se facă zilnic în biserică la Ceasuri, este deci o lectură obligatorie în Postul Mare. Monahii ştiau după regulile canoanelor că nici un sfânt nu poate fi prăznuit în această perioadă pentru că nu se face o Liturghie deplină în cursul săptămânii, decât sâmbătă sau duminică, şi întrucât sărbătoarea lui, ca şi a Sfintei Maria Egipteanca, cade în acest interval special şi nu se poate prăznui cu Liturghie, atunci au ţinut neapărat să-i prăznuiască şi în duminicile acestea.
Când nu te mai poţi salva istoric, rămâne doar rezistenţa prin Duh
Scara Sfântului Ioan, pe lângă varianta tipărită, şi-a găsit locul şi în varianta picturală, în frescă, amintim aici celebra Scară de la Mănăstirea Suceviţa. Cum şi de ce credeţi că s-a ajuns la acest lucru?Scara a fost foarte populară şi citită atât de către monahi, cât şi de credincioşi, aşa cum arată şi manuscrisele păstrate la Academia Română, şi pe lângă aceasta, ea şi-a găsit o reflectare unică într-un fel prin reprezentarea în culoare, prin pictură. Scara e reprezentată şi la Sfântul Munte, însă cele mai cunoscute şi cele mai grandioase reprezentări le găsim la mănăstirile cu frescă exterioară din Moldova. Şi aici, reprezentarea lor ascunde şi o lecţie de istorie, pentru că dacă analizăm Suceviţa în finalul listei de mănăstiri pictate exterior şi o comparăm cu Moldoviţa sau Voroneţ, de pildă, vedem că scara e reprezentată pe locul unde în bisericile mai vechi din timpul lui Petru Rareş era pictat asediul Constantinopolului. Ceea ce înseamnă că în acea vreme, a lui Rareş, Moldova aştepta o eliberare politică miraculoasă, asemenea Constantinopolului salvat de rugăciunile Maicii Domnului în timpul asediului de către avari şi persani. Dar la sfârşitul secolului al XVI-lea, ţara îşi pierduse aceste speranţe de realizare a unui triumf politic, şi atunci în locul acelei scene a fost pusă scena urcuşului spre Dumnezeu, a urcuşului monahilor şi creştinilor spre cer. Într-un fel, credincioşii erau invitaţi să nu-şi mai facă speranţe în această lume, condiţiile erau vitrege pentru poporul român, şi să se concentreze pe urcuşul duhovnicesc, spre stabilitatea aceasta interioară în faţa istoriei atât de tulburi. Şi-au dat seama că ţara şi poporul din Moldova se apără şi cu armele, dar atunci când rezistenţa aceasta nu mai este cu putinţă din cauza copleşirii duşmanului numeros, rezistenţa aceasta trebuie continuată pe cale duhovnicească. Şi atunci ceea ce nu mai pot să facă cavalerii cu sabia trebuie să facă credincioşii prin rugăciune şi prin virtuţi. Cu alte cuvinte, să menţină identitatea creştină transferând lucrurile din planul acesta militar şi istoric în planul luptei duhovniceşti în faţa vitregiilor istorice. E o lecţie de istorie extraordinară, pentru că oamenii au identificat această reprezentare a Scării cu imaginea urcuşului spre Dumnezeu; neputând să fie victorioşi întotdeauna în istorie, au înţeles că nu au aici cetate stătătoare, ci că drumul sau calea spre cer e deschisă totdeauna şi că această cale se câştigă prin post, prin rugăciune, practicarea celor 30 de virtuţi pe care Sfântul Ioan le-a sistematizat în faimoasa sa lucrare.
„Îngerii - lumină monahilor, călugării - lumină mirenilor“
Sfântul Ioan Scărarul apare în această duminică, şi nu numai, drept modelul monahilor şi al ştiinţei duhovniceşti în care suntem iniţiaţi în timpul Postului Mare prin cateheza liturgică, prin regulile postului şi typikonul slujbelor. Cum interpretaţi caracterul acesta ascetic, de factură monahală, însuşit de oamenii din cetate?E o caracteristică a Ortodoxiei în ultimă instanţă, latura duhovnicească şi amprenta monahală. Ortodoxia a îndrăgit întotdeauna monahii şi i-a privit mereu ca oameni care împing realizarea duhovnicească a creştinismului până la exigenţele lui maximale. Ortodoxia niciodată nu a căutat căile domoale, căile foarte bătătorite ale lumii. Ortodoxia a mers întotdeauna cu sfinţii, cu cei care au ales viaţa conformă cu Evanghelia, cu toate exigenţele ei. Şi atunci, mai cu seamă în Postul Mare, creştinii sunt invitaţi de Triod, de toate slujbele şi de toate citirile să îşi aducă aminte de cei care realizează idealul Împărăţiei lui Dumnezeu pe calea cea mai radicală, mai exigentă. Este o invitaţie la neuitare prin faptul că orice creştin este chemat să trăiască duhovniceşte în Împărăţia cerului chiar dacă vieţuieşte în lume. Să fie în acelaşi timp în lume, dar şi dincolo de lume. Monahii sunt cei care au învăţat dintotdeauna să privească lumea din afara ei, să nu se scufunde în lume, să nu se lase copleşiţi de grijile, de obsesiile, de patimile ei. Au învăţat arta detaşării duhovniceşti, arta luminării, arta desăvârşirii şi arta aceasta duhovnicească a racordării la lumea de dincolo, şi nu numai la lumea aceasta materială. Mai cu seamă în lumea aceasta, care este din ce în ce mai consumistă, tocmai acum mesajul acesta monahal este mai de actualitate şi necesar, pentru a nu ne lăsa scufundaţi în secularism, adică de a face ca viaţa noastră să fie în logica, în preocupările şi interesele acestei lumi. Iar orice duminică şi orice Liturghie ne scot din logica acestei lumi şi ne raportează la ordinea lui Dumnezeu, dar monahismul ne arată cum putem face ca Împărăţia lui Dumnezeu şi viaţa cerească să prindă contur în interiorul nostru, în interiorul acestei lumi. Şi e frumos ce spune Sfântul Ioan Scărarul, că „îngerii sunt lumină călugărilor, iar călugării trebuie să fie lumină mirenilor şi celor din lume“. Vedem aici un fel de comunicare a luminii dumnezeieşti, a virtuţii pe care monahul o primeşte din cer şi de la vieţuitorii cerului şi pe care o transpune în viaţă, iar lumina pe care o dobândeşte prin despătimire, prin virtuţi, prin rugăciune e chemat să o radieze asupra vieţii tuturor creştinilor. Mirenii nu pot să împlinească toate exigenţele vieţii monahale, dar trebuie să ştie că există această variantă de creştinism şi să se înveţe să primească din darurile şi să se folosească din rugăciunile, şi din postul, şi din viaţa celor care aleg calea aceasta a crucii, calea cerului fără nici un fel de compromisuri.
SursA: ziarul lumina
