Ne-am obişnuit ca în fiecare
an, de 1 martie, să dăruim mărţişoare celor dragi şi cunoscuţi, fără să
înţelegem cu adevărat ce înseamnă acest gest din punct de vedere religios.
Ce înseamnă, de fapt,
mărţişorul? Care este simbolistica lui? De unde provine această sărbătoare a
primăverii?
Încercînd să găsesc
răspunsul la întrebările de mai sus, am demarat un mic exerciţiu de
documentare, bazat pe istoria religiilor, dar şi pe sursele teologiei creştin -
ortodoxe. Am realizat acest demers teologic pornind de la Canonul 62 dat la
Sinodul Trulan sau Sinodul V- VI
Ecumenic, desfăşurat în anul 692 la Constantinopol. Aşa am ajuns la o aporie
teologică: cum a fost posibil ca un Sinod Ecumenic să interzică sărbătorirea
păgînă a primăverii în data de 1 martie cu atîta autoritate şi vehemenţă şi,
totuşi, cum a reuşit această practică păgînă să supravieţuiească pînă în anul
2013?
Mircea Eliade vorbeşte
despre curentul „neo-păgînismului”, care reîncearcă prin sincretismul religios,
să readucă omului contemporan politeismul, practicile magice, superstiţiile şi,
mai ales, sărbătorile păgîne, camuflate sub masca creştinismului (Valentine's Day – care este săbătoarea
desfrîului sau a zeiţelor Afrodita şi Venus devine ziua îndrăgostiţilor;
Dragobetele – varianta autohtonă a primei sărbători; Naşterea lui Hristos –
este înlocuită cu Moş Crăciun, Coca-Cola, templele supermarketurilor,
cadourile; Învierea Domnului – este înţeleasă ca sărbătoarea iepuraşului;
Haloween – la origini era începutul anului nou la druizi şi astăzi devine
sărbătoarea stafiilor şi a fantomelor).
În această perioadă de
pregătire pentru intrarea în Postul Mare apar contradicţia şi lupta dintre
creştinism şi păgînism. În Prohodul Domnului se arată că primăvara este adusă
de Hristos şi este un anotimp al reînnoirii şi prefacerii duhovniceşti: asceză
(post şi metanii), rugăciune, spovedanie şi Euharistie. Aceste Taine şi virtuţi
fac posibile înflorirea şi rodirea omului duhovnicesc, îmbrăcat în Hristos:
„ Primăvară dulce, Fiul meu
preadulce, frumuseţea unde Ţi-a apus?”[1]
Aşadar, în creştinism se
trece de la primăvară – ca anotimp al naturii, la o primăvară duhovnicească, în
centrul căreia se află jertfa mîntuitoare a lui Hristos. Natura care moare în
timpul iernii este readusă la viaţă şi la rodire prin Învierea lui Hristos. De
aceea, moartea şi Învierea Domnului au şi o dimensiune cosmică, întrucît harul
lui Dumnezeu se revarsă asupra creaţiei transfigurînd-o. Iisus Hristos moare ca
să-l învieze pe om, pe cînd în lumea păgînă omul, animalele şi florile sunt sacrificate
pentru a resuscita natura.
"Răsărit-a primăvara Postului şi floarea pocăinţei. Deci să ne curăţim pe noi fraţilor, de toată întinăciunea, şi Dătătorului de lumină cîntînd să-I zicem: Slavă Ţie, Unule, Iubitorule de oameni."[2]
Politeismul păgîn roman
promovează o idolatrizare a naturii şi a zeilor care o patronează (Marte). Natura
devine autonomă şi se înnoieşte prin energiile proprii sau, cel mult, prin
influenţa zeilor. De pildă, „votul public cel mai semnificativ era denumit
primăvara sfîntă (ver sacrum), în baza căruia erau consacrate zeilor toate
fructele de primăvară, animalele şi oamenii născuţi primăvara. Atunci cînd se
punea problema unei reuşite foarte importante în viaţă, se apela la un vot
special (devotio), care însemna sacrificarea propriei vieţi în scopul reuşitei”[3].
Din punct de vedere teologic, sărbătoarea şi practica mărţişorului poate fi abordată prin următoarele elemente definitorii:
1. Promovarea
credinţei păgîne în zeul Marte, zeul războiului, dar şi al fecundităţii şi al
vegetaţiei. Mărţişorul e constituit din două fire de aţă, ce au rolul de a
simboliza puterile zeului Marte: unul alb – care reprezintă pacea
(fecunditatea) şi celălalt roşu – care semnifică războiul.
2. Practicarea
sărbătorii păgîne a anului nou la romani, a fost menţinută pînă în secolul
XVIII în Italia şi în restul Europei[4] .
3. Adoptarea
superstiţiei şi a credinţei în talismane, obiecte care l-ar ocroti pe cel care le poartă şi i-ar aduce noroc şi
prosperitate tot anul .
Majoritatea modelelor de mărţişoare sînt reprezentate de flori, de diferite
culori, mărimi şi tipuri. Acest fapt demonstrează că astfel se păstrează
tradiţia lumii romane păgîne, prin care, cu această ocazie, se ofereau flori
pentru a cinsti sau idolatriza natura.
La români exista tradiţia ca aceste amulete-mărţişoare să fie purtate de
copiii – fete şi băieţi sau de femeile tinere timp de 9 sau 12 zile, după care ele
se legau de ramura unui copac sau de tulpinile florilor. Dacă pomului sau
florii îi mergea bine, atunci şi copilul/ femeia erau bine :
« Cine poartă mărţişoare
Nu mai e pîrlit de soare »[5]
În unele cazuri talismanul - mărţişor consta într-un bănuţ de argint sau de
aur pe care părintele Simion Florea Marian îl interpreta
astfel : « Bănuţul însemna îmbelşugarea, firele albe şi roşii
ale găitanului însemnau faţa albă ca crinul şi rumenă ca roza, iar ofranda
făcută reginei florilor era o salutare poetică adresată primăverii »[6].
Cu alte cuvinte, Crucea - care este păzitoarea trupului şi a sufletului
oricărui creştin - este înlocuită cu un obiect magic.
4.
Practicarea
riturilor religioase imorale se realiza prin dansuri, desfrîuri, ofrande
de flori, iniţieri militare, sacrificii animale şi umane .
Mircea Eliade considera că la romani « riturile erau purificatoare şi
fecundatoare, ca şi numeroase alte ceremonii de anul nou »[7]. Ştim cu toţii că sărbătoarea de mărţişor este
dublată de sărbătoarea Dragobetelui[8], în care
accentul cade pe înfrumuseţarea trupului femeii prin spălarea cu apa de nea, cu
scopul bine definit de a plăcea tuturor, prin recitarea unui descîntec :
« Floare de fragă
Din luna lui Marţ
La toată lumea să fiu dragă,
Urîciunile să le desparţi ! »[9].
5.
Astăzi,
această sărbătoare are şi o conotaţie comercială, economică.
În ziua de 1 martie se vînd flori, mărţişoare şi cadouri şi în acest fel se
continuă afacerile economice ale sărbătorilor neo-păgîne.
7. Sărbătoarea Mărţişorului este prezentă într-un spaţiu ortodox linitat, în Bulgaria, Macedonia, Albania, Republica Moldova şi în România. În celalte ţări ortodoxe, de origine greacă şi slavă, această practică nu există[10].
6.
Primăvara
nu începe cu data de 1 martie, ci odată cu echinocţiul de primăvară, între 24-25 martie, de Buna Vestire. De aceea, florile – înţelese
ca simbol al renaşterii – se pot oferi în fiecare zi pentru cei pe care îi
iubim şi îi preţuim. În orice caz, la 1 martie nu se ofereau flori, ci ofrande
de flori în numele zeului Marte.
7. Sărbătoarea Mărţişorului este prezentă într-un spaţiu ortodox linitat, în Bulgaria, Macedonia, Albania, Republica Moldova şi în România. În celalte ţări ortodoxe, de origine greacă şi slavă, această practică nu există[10].
Prin urmare, 1 martie poate fi cel mai bine înţeles atît ca practică, dar
şi ca mentalitate religios-socială, prin prisma hotărîrii date de Sfinţii Părinţi
adunaţi la Soborul VI Ecumenic. Această hotărîre delimitează lumea creştină
ortodoxă de societatea din afara Bisericii, uneori străină de Hristos şi impregnată
de prea mult păgînism :
« Aşa zisele Calende şi cele
numite Vota şi cele chemate Brumalia, şi
prăznuirea care se face în cea dintîi zi a lunii lui
Martie, voim ca de îndată să fie scoasă din vieţuirea credincioşilor. Dar
mai lepădăm şi jocurile obşteşti (dansurile publice), ale femeilor, ca
necuviincioase, şi ca putînd naşte (provoca) multă pagubă şi vătămare, dar încă
şi jocurile (dansurile) jucate (executate) fie de bărbaţi, fie de femei, în
numele (cinstea) celor numiţi în mod mincinos, dumnezei, de către elini
(păgîni) şi slujbele (ceremoniile), - ce se fac după un obicei vechi şi străin
vieţii creştinilor, - orînduind ca niciun bărbat să nu se îmbrace în haină
femeiască, sau femeia, în cea care se potriveşte bărbaţilor, dar nici să nu
puie asupra lor obraze (măşti) de haz (comice), sau de batjocură (satirice)
închipuind satiri, sau de jale (tragice), nici să nu se strige numele
blestematului Du’ionisios, cînd se strivesc strugurii în teascuri, nici turnînd
vinul în vase să nu stîrnească (provoace) rîsul, făptuind cele ale rătăcirii
diavoleşti, sub chipul neştiinţei sau al deşertăciunii.
De aceea, cei ce de acum
înainte s-ar apuca să facă ceva din cele zise mai înainte, după ce au fost puşi
în cunoştinţă, acestora poruncim, ca aceştia dacă ar fi clerici să se
caterisească, iar dacă ar fi laici să se afurisească. » (Canonul 62 - Praznicele şi datinile păgîneşti să nu fie ţinute de creştini).[11]
[1] Triodul,
Prohodul Domnului, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii
Ortodoxe Române, Bucureşti, 1986 , p. 575
[5] Simion Florea Marian, Sărbătorile la români, Vol. 1, Editura
Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1994, p. 313.
[6] Simion Florea Marian, op. cit, p.
315.
[7]
Mircea Eliade, Istoria credinţelor şi
ideilor religioase, Vol. 2, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1992, p. 114.
[8] Simion Florea Marian, op. cit, p. 317
conform B.P. Haşdeu, Etym. Magn.,
t.II, p.1181: „Întîiul decembre se cheamă: Andrei cap de iarnă, precum întîiul
mărţişor se zice Dragobete cap de primăvară.” (A. Crişan, Făgăraş, com.
Mărgineni.)
[9] Simion Florea Marian, op. cit, p.
317.
[10] http://ro.wikipedia.org/wiki/M%C4%83r%C8%9Bi%C8%99or
[10] http://ro.wikipedia.org/wiki/M%C4%83r%C8%9Bi%C8%99or
[11]
Arhidiacon prof.dr. Ioan N.
Floca, Canoanele Bisericii Ortodoxe. Note şi comentarii, 1991, p. 134.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu