De ce nu facem parastase între Crăciun şi Bobotează?

 

Dacă vom parcurge cu conştiinciozitate întregul ciclu liturgic al anului bisericesc, avem prilejul să observăm că rânduielile constitutive ale acestuia sunt alcătuite cu multă înţelepciune. Bunăoară, se poate vedea cu uşurinţă că marile praznice creştine (Sfintele Paşti, Naşterea Domnului, Boboteaza, Înălţarea Sfintei Cruci, sărbătorile consacrate Maicii Domnului ş.a.) reprezintă adevărate repere luminoase în iconomia calendarului şi, prin urmare, în viaţa duhovnicească a credincioşilor. Reverberaţiile sufleteşti ale unei sărbători creştine se regăsesc fidel şi în diferitele rânduieli de ordin liturgic sau pastoral, întocmite cu discernământ de către Biserică.
Una dintre ele se referă la pomenirea publică a celor adormiţi. Astfel, nu se săvârşesc parastase la praznicele împărăteşti (cu excepţia hramurilor şi a Înălţării Domnului), în săptămâna Sfintelor Pătimiri ale Mântuitorului (deoarece întreaga noastră compasiune şi trăire religioasă trebuie să se îndrepte către suferinţele şi Moartea mântuitoare a Domnului), în Săptămâna Luminată (când bucuria Învierii Mântuitorului nu trebuie umbrită de tristeţea specifică pomenirilor pentru cei adormiţi), dar şi în perioada liturgică dintre Crăciun şi Bobotează (din aceeaşi exclusivitate acordată bucuriei duhovniceşti, prilejuită acum de Naşterea Pruncului Iisus). În privinţa soroacelor de pomenire care se împlinesc în acest răstimp sau a parastaselor pe care unii creştini vor să le facă de ziua Sfântului Ştefan sau a Sfântului Vasile, Biserica recomandă amânarea lor până după sărbătoarea Bobotezei. Cu toate acestea, cei trecuţi în veşnicie nu sunt uitaţi, ci pot fi pomeniţi individual de către preot, în taină, la Proscomidie. De altfel, cea mai de folos pomenire pentru cei răposaţi este cea de la Sfânta Liturghie, unde sunt alături de Însuşi Hristos Domnul - întrupat, jertfit, înviat şi înălţat la cer - sub forma miridelor care însoţesc Sfântul Agneţ. În felul acesta, credincioşii vii sunt totuşi mângâiaţi în rugăciunile lor pentru cei trecuţi la Domnul, iar atmosfera de bucurie creştină publică este menţinută.
Nu trebuie, aşadar, nicidecum înţeleasă această regulă tipiconală ca o restricţie sau, mai grav, o incompatibilitate pe care Biserica o încurajează cu privire la rugăciunile pentru cei vii şi cele pentru morţi. Conotaţiile unei astfel de măsuri sunt mai mult de natură psiho-pastorală: nu dorim să ne întristăm câtuşi de puţin în această perioadă în care Darul suprem al lui Dumnezeu "S-a sălăşluit între noi" (In. 1, 14). Parafrazând cuvântul biblic sapienţial, spunem şi noi că "vreme este să ne întristăm şi vreme este să ne bucurăm". Acum este vremea bucuriei sfinte, că ni S-a născut Mântuitor, Fiul lui Dumnezeu făcut om.

(pr. prof. drd. Marius Daniel CIOBOTĂ)

SursA: Monitorul de Suceava:

CUM să facem faţă pierderii unui copil în timpul sărbătorilor de Matuska Anna

Aceia dintre noi care și-au pierdut copiii pot să fie îngroziţi de sărbătoare (prin care înțeleg cu adevărat Crăciun / Nașterea lui Hristos). Accentul pare pus atât de mult pe comuniune, pe familie și, totuși, în casă avem locuri goale. Tentația este de a jeli (prea mult) și de a simţi auto-compătimire.
Într-adevăr, de Crăciun poate fi un moment dificil. Chiar eu însămi mi-am îngropat un copil cu 10 zile înainte de Crăciun, anul trecut, așa încât știu despre ce vorbesc. Însă, trebuie neapărat să-L rugăm pe Dumnezeu să nu ne lase să cădem în ispită în acest timp. Ortodocșii știu că există întotdeauna ispite mai mari în timpul posturilor. Suntem, de asemenea, vulnerabili la ispite mai ales când trecem printr-o mare durere. Demonii nu au concediu nici de sărbători...

Continuarea aici.

Hristos S-a născut! Să-L slăvim!

Fecioara astăzi pre Cel mai presus de fiinţă naşte,

iar pământul peştera Celui neapropiat aduce.

Îngerii cu păstorii slavoslovesc,

iar magii cu steaua călătoresc.

Că pentru noi S-a născut prunc tânăr,

Dumnezeu Cel mai înainte de veci.

(Condacul Naşterii Domnului)

 

Cu dragoste şi cu bucuria Naşterii Mântuitorului nostru,

matuşka Eufemia

maicile de la Diaconeşti: Plecat-or, plecat-or

 

 

http://www.crestinortodox.ro/colinde-audio-colinde-craciun/manastirea-diaconesti-colinde-vechi-colinde/plecat-plecat-1962.html

 

 

 

SursA FotO: crestinortodox.ro

Colind bătrânesc - Maicile de la Diaconeşti

http://www.crestinortodox.ro/colinde-audio-colinde-craciun/manastirea-diaconesti-colinde-vechi-colinde/colind-batranesc-1967.html

Cu ce greşesc profeţii apocalipsei de Gigel Chiazna

Am reascultat recent o predica a lui “taica parintele” Visarion Iugulescu despre Duminica Infricosatei Judecati. Ca o mica paranteza, pentru cei care nu stiu, ucenicii acestui parinte aveau obiceiul sa il numeasca “taica parintele”, ceea ce mi s-a parut foarte amuzant prima data cand am auzit, mai ales pentru ca “taica” este o titulatura care iti da o impresie destul de prietenoasa si familiara pe cand parintele – care de fapt nu e preot, ci diacon, ba chiar diacon destul de ciudat, pentru ca nu tine de nici o manastire – tuna si fulgera si iti da impresia de Noe care striga in lume si a pornit deja ceasul pe invers pana cand vine potopul. Am acest obicei de a “consuma” uneori si materiale cu care nu sunt de acord si nu ma refer doar la predici si conferinte ci la orice, inclusiv emisiuni radio din SUA despre extraterestrii. Cred ca un lucru bun putem extrage din toate si desi timpul este scurt si gestiunea lui ne obliga sa fim extrem de selectiv, recunosc ca eu nu prea ma pricep la treaba asta.
Asadar, care este greseala de capatai a profetilor apocalipsei, fie ei din spatiul religios autohton, fie din cel de aiurea, mai ales cel neoprotestant de peste ocean? Si nu ma refer doar la apocalipsa eshatologica ci chiar la cea economica, despre care recunosc ca la o lecturare superficiala a blogului meu, foarte multi probabil ma cred si pe considera si pe mine adept. Din start greseala oricarui “profet”, de orice natura si din orice spatiu este ca se da ceea ce nu este. Nu poti sa te dai profet daca nu esti profet si cine poate pretinde ca este profet? Dar sa zicem ca dintre “profeti” multi nu se dau drept profeti, ci se considera doar analisti ai … apocalipsei. Ei deja considera implicit ca traim apocalipsa si avertizarile lor le considera firesti a fi plasate in cadrul apocalipsei de vreme ce lucrurile sunt evidente (implicit).
Evident ca lucrurile rareori sunt evidente si bineinteles ca Dumnezeu are un plan propriu care nu tine cont de profetii nechemati. Slava Domnului ca este asa si ca istoria nu decurge atat de pesimist cum o vad unii. Poate da, privind din unele puncte de vedere, poate traim vremuri grele, vremuri rele, necazuri, caderi, disparitii ale unor obiceiuri sanatoase si disolutie a unei societati cat de cat inchegate si de care multi se alipisera, mai ales dintre acei profeti. Asta nu inseamna nicidecum ca ce va urma va fi mai rau, nu putem stii planul lui Dumnezeu. Noi putem face presupuneri, putem trage niste concluzii pe baza faptelor pe care le cunostem, desi sunt extrem de limitate. Ca o alta mica paranteza, as atrage atentia ca Internetul ne ofera o mare iluzie de “acces la informatie” si singuri ignoram ca asa cum discutia cu cineva pe messenger prin schimbul unor emoticoane este doar o trunchiere grosolana a unei adevarate discutii daca ar fi sa aiba loc in lumea reala, tot asa si informarea noastra despre lume prin intermediul Internetului este doar o umbra a realitatii, ca sa nu mai vorbim si de factorul subiectivitatii.
O a doua greseala, care este chiar mai grava decat prima este ca profetii apocalipsei exclud iubirea lui Dumnezeu si rabdarea Lui. Intr-adevar, si pedeapsa este tot o manifestare a iubirii si daca este sa privim cum trebuie apocalipsa, fiind opera lui Dumnezeu, si aceasta va fi o manifestare a iubirii Lui fata de om. Dar cati dintre profeti o prezinta asa si cati prin strigatele si semnalele lor ne descopera iubirea lui Dumnezeu. Ca tot veni vorba de Visarion, tot astept sa gasesc o predica in care sa vorbeasca si despre iubirea lui Dumnezeu, sa arate cel mai mic semn ca nu este doar obsedat de foc si pucioasa si de toate gunoaiele lumii ci este constient ca Dumnezeu mai si iubeste pe pacatosi si isi arata dragostea si fata de acestia. Doar ca un mic exemplu a ceea ce vreau sa spun, este Cuvantul Sf. Ioan Gura de Aur la Invierea Domnului:

De-a ajuns cineva abia in ceasul al unsprezecelea, sa nu se teama din pricina intarzierii, caci darnic fiind Stapanul, primeste pe cel din urma ca si pe cel dintai, odihneste pe cel din al unsprezecelea ceas ca si pe cel ce a lucrat din ceasul dintai; si pe cel din urma miluieste si pe cel dintai mangaie; si acelui plateste, si acestuia daruieste; si faptele le primeste; si gandul il tine in seama, si lucrul il pretuieste, si vointa o lauda.

 

SursA IcoanA: icoanebizantine

Nu putem sa stim noi planul lui Dumnezeu cu omenirea, de aceea a profeti si a pune mereu raul inainte este un semn de boala spirituala, indica nu doar o inclinare inspre intuneric si deznadejde ci mai ales o rupere de iubirea lui Dumnezeu care este datatoare de lumina, speranta, curaj si optimism. Toti cei care nu Il lasa pe Dumnezeu sa faca apocalipsa cand vrea si cum vrea El, ci prin atitudinea lor Il trag de mana oarecum ca sa ii dea drumul acum, caci “acum e momentul”, ignora cea mai puternica forta din univers: iubirea. Oricata dreptate si oricata credinta ar avea ei, dupa cum spune Sf. Apostol Pavel, “daca dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval răsunător” (I Corinteni #13). Si de multe ori putem identifica acesti profeti mai ales prin senzatia pe care ne-o da cuvantul lor. Americanii au un termen pentru asta: pessimism porn (pornografie pesimistica) si intr-adevar metafora asta incapsuleaza destul de expresiv cateva aspecte ale trendului apocaliptic, mai ales aspectul patimas, obsesiv, pervers cu care profetii apocalipsei merg inainte cu capul intre ochelarii de cal si nu ridica privirea in jur sa vada daca nu cumva mai exista si alta cale si alt orizont si poate lucrurile nu stau chiar asa. Si la urma urmei chiar daca vine apocalipsa, care e problema?

SursA: http://www.chiazna.ro
 

Concurs de ziua Sfântului Nicolae la Editura Iona

Buna ziua,


Echipa Editurii Iona vă invită la un concurs de ziua Sfântului Nicolae.

Răspundeți pe blogul nostru până pe 5 decembrie la cele două întrebări și puteți câștiga 4 pachete cu cărți:

1. 5 cărți la alegere din oferta editurii

2. 3 cărți la alegere din oferta editurii

3. 2 cărți la alegere din oferta editurii

1. Ce întâmplare din viața Sfântului Nicolae a dus la tradiția împărțirii de daruri în ziua prăznuirii sale?

2. Care sfânt mai puțin cunoscut vă este drag și de ce?

Cei trei câștigători vor fi aleși prin tragere la sorți în ziua de Sfântul Nicolae, iar pachetele vor fi expediate începând cu 7 decembrie pentru a ajunge numai bine înainte de Crăciun.

De asemenea, cel mai interesant răspuns va fi ales de către echipa Editurii și premiat cu un pachet de 5 cărți.

Vă mulțumim,

Echipa Editurii Iona

www.edituraiona.ro

edituraiona.blogspot.com

[Post Edit] Puteţi afla cine sunt câştigătorii concursului aici.

Pelerinaj la racla Sfantului Ierarh Andrei Saguna, la Catedrala mitropolitana din Sibiu

La Catedrala Mitropolitană din Sibiu au loc mai multe evenimente, cu ocazia sărbătorii Sfântului Apostol Andrei, Ocrotitorul României şi a Sfântului Ierarh Andrei Şaguna, Mitropolitul Transilvaniei.

Azi, 29 noiembrie, de la ora 18:00 are loc Slujba Privegherii, săvârşită de Preasfintitul Andrei Făgărăşanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Sibiului. După săvârşirea Litiei are loc o procesiune care porneste de la Catedrala Mitropolitană, pe itinerariul: strada Mitropoliei – Piaţa Mare – strada “Nicolae Bălcescu” – Catedrala Mitropolitană.
La procesiune sunt asteptati sa participe peste 70 de preoti din toate protopopiatele Arhiepiscopiei Sibiului care vor fi insotiti de sute de pelerini. De asemenea, la acest pelerinaj participa monahi si monahii din Arhiepiscopia Sibiului, alaturi de militari de la Garnizoana Sibiu.
Inalt Preasfintitul Laurentiu, Arhiepiscopul Sibiului si Mitropolitul Ardealului, intampina procesiunea la Catedrala, moment in care se va intona Imnul Naţional al României, iar Garnizoana Sibiu va intuna o Rugă Militară.
Vineri 30 noiembrie, in ziua praznuirii, de la ora 9:15 va fi săvârşită Sfânta Liturghie de către Inalt Preasfintitul Laurenţiu, Arhiepiscopul Sibiului şi Mitropolitul Ardealului, alături de un impresionant sobor din care fac parte Înalt Preasfinţitul Irineu, Arhiepiscopul Craiovei şi Mitropolitul Olteniei, Preasfinţitul Ioan, reprezentant al Locţiitorului Patriarhiei Bulgariei, Preasfinţitul Gurie, Episcopul Devei şi Hunedoarei şi Preasfinţitul Andrei Făgărăşanul, Episcop vicar al Arhiepiscopiei Sibiului.

SursA: http://sfantul-andrei-saguna.blogspot.ro/

AWOL - The Ancient World Online

Pentru cei interesaţi de istoria şi civilizaţia bizantine, găsiţi la link-ul de mai jos studii din revista Revue des études byzantines:

http://ancientworldonline.blogspot.it/2010/12/open-access-journal-revue-des-etudes.html

Librăria Sophia, marti, 20 noiembrie: Eu sunt scribul de Mihai Buracu

Grupul Filos

Centrul de Studii în Istorie Contemporană

şi

Librăria Sophia

vă invită marţi, 20 noiembrie 2012, ora 18

la lansarea unuia dintre cele mai valoroase volume despre "Fenomenul Piteşti"

de Mihai Buracu

Invitaţi:

Sorin Lavric , scriitor şi traducător; absolvent al Facultăţii de Medicină - 1993 - şi al Facultăţii de Filosofie - 1996 - , doctor în filosofie în 2005. Din 1997 a devenit redactor la Editura Humanitas, iar din 2003 ţine cursuri semestriale la Facultatea de Filozofie Bucureşti, a căror tematică este axată pe filozofia lui Constantin Noica.

Alin Mureşan istoric, initiatorul şi coordonatorul unui amplu proiect de popularizare a istoriei represiunii din timpul regimului comunist. El şi-a ales ca subiect de cercetare cumplitul "experiment Piteşti", singular în blocul comunist. Pentru înţelegerea "reeducării de la Pitesti", Alin Mureşan a scris o carte: "Pitesti. Cronica unei sinucideri asistate" (Editura Polirom, 2007 - editia I, si 2010 - editia a II-a, revazuta si adaugita), apoi un scenariu de film documentar, "Demascarea" (2010) - regizat de regizorul Nicolae Margineanu, şi a deschis un site pe internet intitulat "Fenomenul Piteşti".
Alin Muresan este absolvent al Facultăţii de Ştiinţe Politice, Administrative şi ale Comunicarii, secţia Jurnalism - Universitatea "Babes-Bolyai", Cluj Napoca, şi expert al Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Romanesc (IICCMER).

Vor recita actorii:

Maria Ploae

Cerasela Popescu

Silviu Man

Afrodita Androne

Poezii aparţin autorului, sunt conţinute în volumul lansat şi au fost scrise în timpul detenţiei.

Fiul unui preot militar, fost deputat şi senator din partea Partidului Naţional Ţărănesc, Mihai Buracu s-a născut la Drobeta Turnu Severin pe 24 ianuarie 1930. A urmat Liceul „Negru Vodă” din Făgăraş şi Liceul „Traian Doda” din Caransebeş, unde s-a încadrat în Frăţia de Cruce, motiv pentru care a fost arestat la 7 iunie 1949. Deşi a fost condamnat la 2 ani de închisoare corecţională, a stat închis vreme de 5 ani, pedeapsa fiindu-i prelungită cu două internări administrative. A trecut prin închisorile Târgşor, Peninsula, Poarta Albă, Jilava, Piteşti, Bicaz, Borzeşti şi Oneşti. A fost torturat în Piteşti într-unul din ultimele loturi, începând cu luna martie 1951, şi a cunoscut ororile blasfemiilor de Paşti. Experienţa l-a marcat atât de mult, încât i-a albit părul într-o singură noapte.

Cu mari eforturi, a absolvit Facultatea de Filologie ca şef de promoţie, la fără frecvenţă. A lucrat ca profesor suplinitor de limba română, dar a fost nevoit să fie şi bibliotecar, zilier pe şantiere, încărcător şi descărcător de lemne. A fost şicanat şi urmărit de Securitate multă vreme după ieşirea din închisoare, primind interdicţia de a publica (scria poezii şi texte literare) şi de a deţine o maşină de scris. Mihai Buracu a fost senator de Mehedinţi din partea Convenţiei Democrate din România în legislatura 1992-1996.

Povestea adevărată a prințesei care a devenit sfântă - o noua aparitie la Editura Iona, un dar pentru copiii nostri

Născută în secolul al XIX-lea într-o familie protestantă de nobili germani,
Ducesa Elisabeta crește înconjurată de bogăție și slavă. Povățuită de o mamă
milostivă și iubitoare, Elisabeta devine una dintre cele mai frumoase și mai
înțelepte tinere ale vremii. La nouăsprezece ani se căsătorește cu un Mare Duce
rus prin care cunoaște credința ortodoxă. După ce soțul ei este ucis, Elisabeta
renunță cu totul la avere și la viața strălucitoare de prințesă. Împlinind
dorul inimii ei, se călugărește și ridică o mânăstire în care rugăciunea către
Dumnezeu se împletește cu îngrijirea bolnavilor. Însă această minunată lucrare
este întreruptă după revoluția bolșevică, când Stareța Elisabeta este arestată și
chinuită, învrednicindu-se de cununa muceniciei.
Povestea surprinde viața unei prințese adevărate, care prin puterea credinței
părăsește toate cele trecătoare, devenind stareță de mânăstire și chiar
muceniță într-o vreme de mare prigonire a Bisericii lui Dumnezeu.

Autor: Cătălin Grigore

Ilustrator: Adela Maria Calistru

An de apariţie: noiembrie 2012

Nr. de pagini: 36

Hârtie: dublu cretată mată

Cusută și broșată

Format: 20x24 cm

Preț în librării: 19,5 RON, pe site-ul editurii: 14 RON

GIULGIUL DIN TORINO - Fabrica Timpului

Alte date despre acest subiect puteti gasi pe:

http://giulgiuldintorino.blogspot.ro/

Sfîntul Ioan Gură de Aur - Femeia creştină

Din
BOGATIILE ORATORICE
SFANTUL IOAN GURA DE AUR
EDITURA PELERINUL ROMAN ORADEA 2002

Nobila ei istorie. – Pretioasele ei misiuni.

I-ISTORIA EI NOBILA
Aceasta istorie începe în creatia sa, se urmeaza în caderea ei dureroasa, se termina cu o slava incomparabila în împacarea ei în Iisus Hristos.
Femeia la crearea ei. – Ceea ce trebuie sa fie ea, în ce rang o plaseaza Dumnezeu, ce prerogative îi confera ei Dumnezeu, ce drepturi îi pastreaza; Dumnezeu ne-o arata în actul sau creator.
1. Scopul crearii ei. – Sa urmam opera divina, mai bine decât în oricare alt studiu, ea ne va descoperi ideea divina în crearea femeii, în momentul în care îl creeaza Dumnezeu pe barbat, universul este format, împodobit stralucitor; este domeniul regelui pe care-I introduce Dumnezeu pentru a împarati aici. In acest domeniu imens a fost pastrata o resedinta regeasca, este raiul pamântesc. Viata curge din plin peste maluri lânga Adam; fiinte de tot felul au fost create pentru a sluji Ia nevoile sale sau pentru a contribui prin farmecul lor la fericirea sa.
Ori în sânul bogatiilor acestora, Adam este izolat.
Nici-o fiinta nu-i raspunde prin cunostinta si prin inima si se pare ca crearea sa ar fi ramas incompleta. “Si Dumnezeu zice: nu este bine ca omul sa fie singur”. Si el adauga în tainicul sfat al Persoanelor divine: “Sa facem ajutor pentru el ca sa fie asemenea lui”. Aceia sunt termenii hotarârii divine. “O sotie”, “un ajutor”; asa va fi femeia pentru barbat. Ea va fi farmecul existentei Iui si ca îi va fi un ajutor. Ajutor de-o noblete egala si lasând deoparte în mod infinit ajutoarele pastrate de Dumnezeu în celelalte creaturi ale creatiei..
Acest farmec, pe care-l va afla omul în însotitoarea sa îi este închipuit în scena tainica din Eden. Dumnezeu îi trimite lui Adam deliciile extazului si în timpul acestui extaz el o scoate din Adam pe care-o va iubi “ca trup din trupul sau si os din oasele sale”.
2. Rangul ei, demnitatea ei, privilegiile ei, puterile ei. -Femeia nu-i este inferioara barbatului: crearea ei o demonstreaza în mod biruitor. Ca si pentru barbat este Treimea întreaga cea care se hotaraste, tine sfat si da hotarârea “sa facem”. Ea nu este formata dintr-o materie mai inferioara, ea este scoasa chiar din Adam însusi: si când o primeste Adam din mâinile Iui Dumnezeu, devenind vazuta, dotat cu darul profetiei, el îi da nume adevarat, femeie; el o proclama “trup din trupul meu”, el vesteste ca pentru a o poseda va trebui ca omul sa renunte la fiintele cele mai dragi.
Femeia nu este sclava barbatului, ea împarte cu el sceptrul stapânirii, la amândoi le-a zis Dumnezeu “stapâniti” “vor stapâni”.
Femeia în caderea ei cea dureroasa. – Dureroasa este istoria acestei caderi si trei întâmplari o împlinesc. Noi o vedem pe femeie rând pe rând într-o greseala grea: Dumnezeu într-o dreapta dar milostiva pedepsire: pe barbat în abuzul dispretuit al sau de forta.
1. “Nu Adam este cel care s-a lasat înselat în raiul pamântesc, de înselaciunile diavolului, ci femeia”. Eva este cea care vorbeste în mod sacrileg cu Satana, care putin câte putin, încântata prin promisiuni înselatoare, ajunge la acest fapt de deplina mândrie si de revolta de a pretinde sa se substituie Iui Dumnezeu! Aceasta greseala personala ea o accentueaza facându-l partas la ea si pe Adam; ea se foloseste spre el de partea pe care i-o face farmecul ei, de împaratia care-o are peste el frumusetea ei. Ea stapâneste barbatul pentru a-l antrena cu ea în cea mai nerusinata stricaciune..
2. Care va fi pedeapsa? Dumnezeu îi da una, totodata aspra si milostiva, dreapta însa temperata. Ea îsi pierde o parte din puterea sa de stapânire, din aceasta stapânire pe care ea n-a stiut s-o foloseasca decât pentru ruinarea comuna. Sceptrul ei se zdrobeste dupa ce n-a facut din el decât un complice pentru revolta sa.
Insa în pedepsire Dumnezeu cuprindea mai ales mila. Punând peste om povara de a stapâni, el o lua de pe umerii femeii. Cu cât sotia lui devenea mai slaba si mai dezarmata, cu atât mai mult omul trebuia s-o trateze cu delicatete si cu blândete, devenind ajutorul ei si facându-i-se ca un protector, ceea ce-i va aduce ei supunerea si serviciile: “Vei fi plecata catre barbatul tau, aceasta este scaparea ta; portul; ajutorul tau va fi el”.
3. Dumnezeu voia asa. Insa barbatul era creat liber. El putea sa abuzeze; el putea sa travesteasca si sa strice opera divina. El o face. Si istoria femeii nu mai este decât istoria unui lung si sângeros martiriu.
Femeia în împacarea ei în lisus Hristos. – 1. Lumea, dupa ce a degradat si a coborât femeia, îi arunca în fata dispreturile ei si o respinge. Lumea este mândra, fariseul Simon neaflând în fata lacrimilor Magdalenei decât mustrarile, acuzarile si insultele, însa Hristos este acolo. Se produce o revolutie imensa. Femeia sclava barbatului, prada patimilor lui, victima cruzimii lui, aceasta femeie este înaltata în mod maret de catre lisus Hristos, Omul-Dumnezeu. In Magdalena, Iisus Hristos reuneste lumea si veacurile, si de acum femeia va deveni un obiect de respect peste tot unde va patrunde Evanghelia si unde va împarati crestinismul. El a primit-o, el a curatat-o; ea a uns capul lui cu mir, si a stropit cu lacrimi picioarele lui cele sfinte. Si el în schimb îi confera cu nevinovatia redobândita, onorurile nespuse. Câta slava omeneasca sortita la uitare! Câte straluciri stinse pentru totdeauna! Si în lumea întreaga, dupa douazeci de secole, nu înceteaza sa rasune vestea despre femeia smerita.
2. La aceasta prima împacare lisus Hristos îi mai adauga una. Femeia dispretuita pâna la a nu mai fi decât o sclava, redevine în crestinism, ceea ce a facut-o crearea ei: “un ajutor asemenea”. Ea colaboreaza la faptele barbatului cele mai înalte si cele mai grele. lisus Hristos le face predicatori si apostoli, ele seamana Evanghelia, si în timpul întemeierii credintei, Sf. Pavel saluta în ele pe nobilele colaboratoare si neobositele ostenitoare. .
3. In pagânism femeia a devenit prada venala a barbatului, si cum nimic n-o apara împotriva patimilor lui nestapânite si loviturile cruzimii lui, i-au venit dezonoruri peste dezonoruri, nefiind decât ca o negustoreasa pusa la taraba spre vânzare. Crestinismul îi construieste spitale; el o retrage în pustie, el o pune sub rânduielile religioase, la adapost de insultatori; singuratatile Iudeii si ale Egiptului au fost umplute cu ele, care au mers acolo cu miile, femeile pe care pocainta si evlavia le-au sfintit în actiunile lor.
4. Un tron de slava mult mai ridicat le este pastrat înca. Ele vor fi îmbracate cu purpura regeasca a martiriului; ele vor marturisi credinta lor în fata regilor si a puternicilor; Roma va auzi afirmatiile lor marete si puterea marelui imperiu se va zdrobi de puterea lor de neînvins.
Astfel revelate, astfel înnobilate, dobândind o demnitate noua si o putere noua, femeia n-a încetat sa împlineasca cele mai pretioase si cele mai diferite misiuni.

Il-PRETIOASELE EI MISIUNI
Pentru a aprecia diferitele ei misiuni, s-o consideram pe femeie rând pe rând: ca sotie, ca mama, ca stapâna a casei.
Ca sotie. – Sa nu uitam ca ea a fost data barbatului ca un “ajutor” ca siguranta. Si Dumnezeu a pregatit-o în mod minunai pentru acest rol. Mai întâi prin singuratate. Barbatului îi sunt atribuite viata publica cu luptele ei, pericolele ei, ranirile ei. Pe când barbatul pentru a veni în ajutorul tuturor se expune la furtunile cele mai înalte de pe mare, femeia se bucura în interiorul caminului ei de o pace continua. Daca ea iese de acolo o face numai pentru un moment scurt si datoriile ei o recheama în singuratatea sa protectoare. Cine nu o vede cât de favorabila este aceasta viata de calm si de siguranta, pentru dezvoltarea evlaviei si culturii virtutilor? Aceasta evlavie si aceste virtuti vor fi podoaba si în acelasi timp marele mijloc de a actiona al sotiei, împodobita de virtuti fermecatoare în simplitatea ei, iubirea ei, rabdarea ei, bucuria ei, ea îsi va asigura asupra sotului ei o stapânire binefacatoare. Când viata publica îl va tulbura, necaji, mânia, sau cazând în lasitate sau deznadejde, ea îl va reculege precum salveaza portul pe cei naufragiati. Ce putere are pentru bine ca si pentru rau, sotia sau virtuoasa sau lipsita de sfintenie! O femeie îl sustine pe Apostolul lui Hristos, o alta îl pierde pe Samson.
Ca mama. – Ca educatia copiilor este totdeauna opera mamei, este foarte usor a o dovedi si pe temeiuri solide ale ratiunii. Cât de putina alegere are tatal pentru aceasta misiune sfânta? Pe femeie totul o apropie de copii, singuratatea caminului, asemanarea naturii, delicatetea si stiinta, devotamentul si iubirea. Natura o desemneaza pentru aceasta misiune; însa Dumnezeu o desemneaza si mai puternic si mai clar înca.
Sa ascultam apostolul. El începe prin a-i face mamei aceasta promisiune mângâietoare ca ea se va mântui în nasterea ei: “Prin nasterea de fii”. Acolo unde pacatul a pus durerea si expierea, Dumnezeu socoteste demn sa puna harul si mântuirea. Insa apostolul ramâne la aceasta prima afirmatie? Este destul pentru o mama sa le dea fiilor ei o viata naturala? Nu desigur! “Daca-i va educa pe copii”. Iata prin excelenta opera mamei. Si cum este lucrul ei, Dumnezeu a pregatit-o pentru aceasta cu grija. Femeia pastreaza mai bine credinta si evlavia. Ea arata alaturi de copii aptitudini cu totul speciale. Calmul vietii sale din casa îi creeaza starile necesare. Totul o cheama la aceasta munca mare a primei educatii, de care va depinde pentru copil viata sa întreaga. Caci cum vom putea noi arata destul pretul acestei opere?
Acest pret se evalueaza cu diferite titluri. Prima educatie ni se ofera noua ca opera esentiala pentru mai multe motive. Primul este obligatia. Mai mult decât oricare altele parintii au datoria la aceasta. Al doilea este gravitatea urmarilor. Ce va ajunge copilul a carui educatie va fi neglijata? Vai! Acest suflet tânar devine un pamânt acoperit cu toate ravagiile. Al treilea este legea divina. Dumnezeu a legiferat asupra acestei materii grave. Si legile promulgate de El în Scripturile divine sunt legi obligatorii ale primului cap. Al patrulea este interesul chiar temporal al unei mame. Câte nenorociri îi pregatesc ei slabiciunile ei sau neglijenta sa! Câte lacrimi o va face sa verse acest fiu, pe care ea a neglijat sa-l ridice în credinta si în virtute.
Ca stapâna casei. – Unul îi este serviciul femeii ca sa împarta grija, sa pastreze cele spuse, sa grijeasca de lucrurile casei; caci spre aceasta a rânduit-o Dumnezeu, ca în aceste lucruri si în altele sa ne fie de ajutor. Caci viata noastra consta din doua lucruri, din lucruri private si publice; ei i-a atribuit Dumnezeu partea ei: grija femeii este sa grijeasca de lucrurile casei, a barbatului de negotul public, judecatile, armata, celelalte toate. Femeii îi este orânduita conducerea interioara. Daca ea se achita cu fidelitate de sarcina ei familia este prospera; daca o neglijeaza, este ruina ei.
De acolo se poate judeca, cât de nebune sunt aceste teorii care-i atribuie femeii lucrurile dinafara, ostenelile vietii publice. “O voi care totul rasturnati, lucrul diavolului este acesta, ca toate sa se confunde si sa se strice de la principiul lor începator, care a fost dat din natura de catre Dumnezeu. Femeilor Dumnezeu atât le-a dat sa pazeasca casa, barbatilor însa grija vietii publice; tu capule te transformi în picioare si picioarele în cap”.

SursA: http://www.ioanguradeaur.ro/340/femeia-crestina/

Locul părintelui Arsenie Boca în istoria Bisericii Ortodoxe Române de George ENACHE

 

Într-o lucrare de referinţă despre viaţa bisericească din Ţările Române în Evul Mediu, aparţinând distinsei cercetătoare Iolanda Ţighiliu, se arată următoarele: „Dacă o mare parte a clerului mirean era departe de a înţelege subtilele probleme teologice ale ortodoxiei şi abia ştia cum să oficieze o slujbă religioasă, cinul monahal şi mănăstirile erau în schimb, prin excelenţă, centrele culturale şi intelectuale ale neamului care au dat înalţi ierarhi şi cărturari de seamă. Ei îşi vor asuma nobila şi atât de dificila misiune de a aduce lumina cunoaşterii într-o mare de ignoranţă…Clericii acelor veacuri nu au trăit rupţi de lume. Viaţa lor s-a inserat armonios în viaţa şi problemele semenilor. Marii cărturari şi slujitori ai altarului, precum un Varlaam, Dosoftei, Mitrofan sau Antim au conlucrat permanent şi eficient c intelectuali mireni, precum un Udrişte Năsturel, stolnicul Constantin Cantacuzino, spătarul Nicolae Milescu sau fraţii Radu şi Şerban Greceanu…Oamenii Bisericii şi oamenii politici, căci persoanele menţionate mai sus erau şi mari boieri cu rosturi politice în Sfatul Ţării, au trudit alături pentru ridicarea culturală şi propăşirea spirituală a patriei”. Rolul cultural şi politic pe care l-a avut Biserica Ortodoxă şi în special mănăstirile în spaţiul românesc nu a trădat dimensiunea spirituală, a afirmării unei ortodoxii autentice, exprimate în chip deplin în secolul XVIII prin renaşterea isihastă patronată de Paisie Velicikovski.

Timpuri noi soseau însă în Principatele dunărene, care au produs, cel puţin la nivelul elitelor, o mutaţie semnificativă în ceea ce priveşte atitudinea faţă de monahism. Generaţia paşoptisă, educată în spiritul Revoluţiei franceze şi a noilor sensibilităţi occidentale, a stabilit noi grile de receptare a fenomenului religios, prin care Biserica în general şi monahismul în special îşi pierdeau importanţa de altă dată. Mutaţia produsă poate fi lesne sesizată dacă studiem cazul marelui stareţ Calinic de la Cernica, care, în timpul invaziei turceşti din 1821, se comportă ca un adevărat lider politic, tratând cu paşalele libertatea bucureştenilor refugiaţi pe ostrovul mănăstirii. El este practic ultimul reprezentant al monahismului care este judecat după vechile criterii, fiind şi cinstit după moartea sa ca un sfânt de către oameni. Măsurile luate, mai ales în timpul domniei lui Cuza, au limitat influenţa politică a Bisericii, iar mănăstirile au suferit o adevărată lovitură prin secularizarea averilor lor. Rolul cultural al acestora, atât de important altă dată, nu mai este luat în seamă. Accentul este mutat pe preotul de mir, mult mai conectat la viaţa comunităţii, care este preţuit pentru rolul său de luminător al satelor. Între preoţi, care duceau şi ei o viaţă grea, şi episcopat, ales mai departe conform tradiţiei din rândurile monahilor, apar conflicte, chiar sângeroase, existând voci care să ceară desfiinţarea instituţiei monahale, considerată un cadru care încurajează lenea, corupţia şi imoralitatea. Scriitorii nu vor face nici ei prea multe lucruri pentru a îmbunătăţi această imagine. Este epoca în care intelectualii redescoperă frumuseţile ţării, iar mănăstirile devin un loc de vilegiatură. Agapia şi Văratic vor deveni, prin excelenţă, simbolul acestui rudiment de turism, unde literaţii se duc nu pentru a asista la slujbe, ci pentru a se relaxa şi a observa, urmând modele literare occidentale, frământările erotice ale tinerelor intrate la mănăstire la dorinţa părinţilor. Mănăstirea devenea un loc de represiune, în care vieţuitorii sunt ţinuţi cu forţa, din care, fiecare, caută să evadeze după posibilităţi. Dacă ar fi să credem producţiile literare ale epocii, dar şi unele abordări care se doresc ştiinţifice, pornind de la noile prescripţii în ceea ce priveşte igiena sau de la morala burgheză, am crede că mănăstirile româneşti deveniseră adevărate locaşuri de perdiţie. Dincolo de aceste prejudecăţi ale elitelor, restul societăţii, formată în cea mai mare parte din ţărani credincioşi, şi-au continuat vechile tradiţii, văzând în mănăstiri elemente esenţiale ale vieţii lor. Centrele monahale româneşti au produs şi în acea perioadă figuri remarcabile care, în zilele noastre, au fost recuperate prin eforturile unor personalităţi precum distinsul arhimandrit Ioanichie Bălan. Atunci însă, ei nu mai formau centru atenţiei categoriilor dominante.

Primul război mondial produce o schimbare de paradigmă în conştiinţa elitelor româneşti în ceea ce priveşte atitudinea faţă de religie şi religiozitatea populară. Efect datorat unor cauze multiple, asupra cărora nu are rostul să insistăm aici, această modificare induce un dialog real, o interferenţă între sensibilitatea religioasă de tip popular şi sensibilitatea elitelor, care sunt dispuse în mai mare măsură să accepte mirabilul în viaţa de zi cu zi. Numeroasele apariţii miraculoase, dintre care cele mai celebre sunt cele îmtâmplate lui Petrache Lupu şi Vasilicăi Barbu, sunt intens discutate în spaţiul cultural al epocii, fiind considerate dovezi vii ale prezenţei Harului lui Dumnezeu în lume. Oameni de toate categoriile se îndreaptă spre locurile sfinte, mulţi însă fiind îndemnaţi de credinţe mai apropiate de magie decât de autenticul creştinism. În paralel cu aceste manifestări, are loc şi o semnificativă renaştere a monahismului, promovată şi îndrumată de ierarhi precum Vartolomeu Stănescu, Nicodim Munteanu, Irineu Mihălcescu, Nifon Criveanu, etc. În Ardealul lipsit de mănăstiri, datorită tunurilor austriece, Nicolae Bălan a făcut o adevărată profesiune de credinţă de a renaşte această formă fundamentală de manifestare a Bisericii Ortodoxe. Mare iubitor al culturii şi doritor să recâştige pe toţi românii ardeleni pentru ortodoxie, mitropolitul Bălan va face din mănăstirea Sâmbăta un centru de spiritualitate şi viaţă intelectuală, care urma să radieze în toată eparhia sa. Dintre vieţuitorii de acolo, toţi remarcabili, va ieşi în evidenţă părintele Arsenie Boca, prin carisma sa deosebită şi prin excepţionalul har de a se face înţeles de toate categoriile sociale. Deşi faima lui a fost în epocă la fel de mare precum cea a lui Petrache Lupu sau Vasilica Barbu, ea nu a fost rodul unei apariţii miraculoase, ci a trăirii cu consecvenţă după regulile cele mai aspre ale monahismului, în spiritul celei mai autentice ortodoxii. El a devenit vestit pentru nevoinţele la care se supunea, care aminteau de cele ale Părinţilor Deşertului, fapt care a devenit pentru unii subiect de ironii sau de respingere, fiind privit mai mult ca un fachir care se supune caznelor pentru a câştiga admiraţia celor din jur. Apoi, eleganţa sa înnăscută, pe care toţi i-au remarcat-o, a fost iarăşi un subiect de controverse pentru cei care concep monahul doar ca un personaj hirsut şi murdar şi cred că jegul ar avea un rol mântuitor. Faptul că a fost căutat de membri ai Casei Regale române, nu este un argument suficient ca părintele Boca să fie considerat un confesor de salon. Posibil ca înfăţişarea sa distinsă să fi jucat un rol important la început pentru unii din cei care s-au apropiat de părinte, dar mesajul pe care l-a transmis Arsenie Boca şi modul lui de viaţă sunt exemplar ortodoxe.

Cu un talent excepţional de a spune în cuvinte puţine şi limpezi adevăruri profunde, părintele Boca a tradus pe înţelesul oamenilor de azi esenţa învăţăturii Părinţilor Pustiei, deopotrivă pentru cei simpli dar şi pentru cei cultivaţi, care citesc cu egal interes diversele scrieri apărute în cea mai mare parte a lor postum. Dacă părintele Arsenie a jucat, la sfârşitul epocii interbelice, un rol major în revenirea monahismului în atenţia opiniei publice, în sensurile sale autentice, de cale de mântuire şi nu cadru de constrângere, azi forţa de convingere a sa s-a păstrat intactă. Intrat în galeria marilor figuri duhovniceşti pe care le-a dat neamul românesc, părintele Boca rămâne şi în atenţia istoriei culturii ca omul potrivit la timpul potrivit pentru a contribui la o semnificativă schimbare de paradigmă.


SursA: rostonline

 

Cuviosul Mărturisitor Arsenie BOCA

 

Puterea rugăciunii de Ana V.

Ana Maria, o drăgălaşă fetiţă de şapte anişori, se plimba dintr-un colţ in altul al camerei sale. Pe pat era o carte deschisă, dar ea nu vroia să o citească. Pe birou erau împrăştiate câteva caiete şi creioane, dar nici acelea nu-i trezeau vreun interes. Fetiţa ar fi trebuit să facă ordine pe masă şi să-şi facă temele, dar nu prea avea chef.

 Bunica ei era la bucătărie, de unde venea un miros îmbietor de mâncare. “Este cea mai scumpă bunicuţă din lume şi face cele mai bune plăcinte pe care le-am mâncat vreodată” – se gândi micuţa. Era foarte ataşată de bunicuţa ei, care nu o certa niciodata şi mereu îi spunea poveşti frumoase.
Pentru că era singură şi se plictisea, a început să studieze cu interes camera bine cunoscută, poate-poate apare ceva interesant. La un moment dat, atenţia i-a fost atrasă de flacăra jucăuşă ce ieşea din candela care era mereu aprinsă şi care lumina faţa blândă a Maicii lui Dumnezeu, pictată cu grijă pe icoana de pe perete. “Cum de reuşeşte tatăl meu să ţina aprinsă mereu această candelă? Sigur e vorba de o magie aici! Va trebui să-l întreb deseară când se întoarce da la servici …”. Gândurile ei au fost întrerupte brusc de zgomotul uşii deschisă de bunicuţa, care ţinea în mână o farfurioară cu câteva plăcinţele rumene şi aromate.



– Bunicuţo, spune-mi o poveste!
– Ce poveste sa-ţi mai spun draga mea nepoţică? Ţi-am spus de atâtea ori toate poveştile pe care le ştiu!
– Nu, nu chiar pe toate!
– Ce poveste nu ţi-am spus?
– Eu nu ştiu de ce mama şi tata ne spun mereu, mie şi lui Paul, că de fiecare dată când avem necazuri, să ne rugăm cu credinţă, pentru că doar rugaciunea poate face minuni.
– Aceasta nu este o poveste, zise bunica zâmbind. Asemenea minuni s-au intâmplat cu adevărat. Rugaciunea a salvat mulţi oameni de la moarte, pe alţii i-a vindecat de boli incurabile, alţii si-au recăpătat sensul vieţii pe care-l pierduseră. Ce-ar fi să stăm puţin jos si să-ţi povestesc o întâmplare?

Şi bunica îşi începu povestirea:
– Nu cu mult timp în urmă, in orăşelul de la poalele Tâmpei, trăiau fericiţi şi aparent lipsiţi de griji doi tineri căsătoriţi: ea – o frumoasă fată venită de departe pe urmele destinului, el – un chipeş băiat cu foarte multe visuri şi cu un viitor promiţător. Împreună trăiau o frumoasă poveste de dragoste, desprinsă parcă din cărţile vechi cu Zâne şi Feţi Frumoşi. Nimic nu părea să le tulbure liniştea şi fericirea, dar foarte puţini ştiau că aceştia nu erau pe deplin fericiţi. De la o vreme încoace, cât era ziua de lungă, îi puteai auzi suspinând: ” Ce fericiţi am fi dacă am avea un copil!”
Zilele se scurgeau cu repeziciune, succedând anii, iar dorinţa lor tot nu se îndeplinea. Treptat, chipurile lor altădată luminoase şi zâmbitoare, deveniră triste şi încruntate, iar disperarea părea că vrea să le acapareze sufletele şi mintea încâlcită în razboiul nevăzut al gândurilor.

Având credinţă slabă şi răbdare puţină, ei au crezut că vor face faţă singuri acestei lupte, şi înarmaţi cu multă încredere în sine, au pornit după leac de vindecare pe la mulţi doctori, dar …. copilaşul mult aşteptat tot nu venea. Părea că un blestem, aruncat de cineva în zare, prinse rădăcini în casa lor şi stârnise o furtună, ce clătina corabia sufletelor lor. Dar cum tot răul are un început, aşa are şi un sfârşit…
Într-o zi de vară, fiind în vizită în casa unor prieteni foarte credincioşi, tânăra văzu pe peretele unei camere o poză cu chipul unui bărbat tânăr şi frumos, dar foarte sobru, sever chiar, cu o privire pătrunzătoare care te străpungea ca un fulger până în adâncul inimii. Dar nu era o privire rece, ci una caldă si blândă.

 ” Cum poate avea un om aşa de sever o privire atât de caldă?” se întrebă tânăra fată în gândul ei, iar cu voce tare, rosti către stapânul casei aceleea:
– Cine este el? E cumva un preot? Observ că este îmbrăcat complet în negru şi are o barbă pe care o poartă de obicei preoţii.
– Este părintele Arsenie Boca, Sfântul Ardealului, – îi răspunse gazda cu o voce tandră, făcând o plecăciune până la pământ în faţa fotografiei.
– De ce te închini în faţa unei poze? Doar nu este o icoană!- întrebă mirată fata.
– Pentru mine este ca şi cum ar fi, şi nu doar pentru mine. Eu îl consider sfânt, şi nu doar eu.
– Da? Atunci la ce mănăstire aş putea să-l întâlnesc pe acest om? Ştii, simt că el ar putea să-mi răspundă la foarte multe întrebări la care eu nu găsesc răspuns.
– Da, ar fi putut să-ţi răspundă, cu siguranţă, dar nu mai este printre noi. A murit acum aproape douăzeci de ani. Mai bine zis, a fost omorât.
– Ce păcat! Părea a fi singura mea speranţă. Priveste, se uită la mine de parcă ar şti totul, de parcă mi-ar citi gândurile. Ce păcat!
Pentru câteva clipe tânăra rămase de una singură în camera cu pricina, neputându-şi rupe privirea de la Sfântul Ardealului, o forţă magică o ţinea prizonieră în faţa lui.
– Uite aici, o carte despre viaţa părintelui Arsenie Boca, câteva învaţături de-ale lui, iar pe ultima pagină este scrisă rugăciunea pe care o făcea el către Preasfânta Născătoare de Dumnezeu. Era rugăciunea lui preferată,- rosti gazda, întinzândui fetei cartea. – Ia-o, este a ta acum, ţi-o fac cadou, cu drag. Sper să te ajute !
– Mulţumesc – spuse timid fata, strângând la piept cartea.
Drumul înapoi spre casă i s-a părut o veşnicie, nu mai avea răbdare, voia neapărat să ştie ce scrie acolo şi de ce o fi rugăciunea aceea de la sfârşit atât de deosebită.

Ajunsă acasă, ea a luat cu grijă cartea şi a deschis-o la ultima pagină, acolo unde era rugăciunea. A început să citească ceva dar şi-a dat seama că nu ştia cum se face o rugăciune cu adevărat. A închis pentru un moment ochii şi, din copilăria ei, i-au apărut amintiri legate de bunica de la ţară, care-şi făcea în fiecare seară rugăciunea, stând în genunchi în faţa icoanei Maicii lui Dumnezeu, pusă cu grijă într-unul din colţurile casei bătrâneşti. A făcut acelaşi lucru: s-a dus în faţa icoanei, şi-a strigat soţul şi amândoi au îngenunchiat, rostind cu multă credinţă cuvinte simple dar cu o semnificaţie aparte. Nu făcuse niciodată înainte aşa ceva.
Imediat s-au simţit mai uşuraţi, de parcă cineva le luase povara grea, pe care o purtau pe umeri, iar în loc, le-a pus ceva nou – speranţa.

În acea noapte amândoi au visat acelaşi vis: pe părintele Arsenie Boca stând la rugăciune în faţa unei lumini uriaşe, şi au auzit o voce care spunea “Fără Mine nu puteţi face nimic”.
La scurt timp după aceea, tânăra fată a aflat că va deveni mama. Şi, într-adevăr, după noua luni Dumnezeu le-a dăruit o fetiţă, apoi, după nici doi ani s-a întâmplat o altă minune: în familia lor a apărut un băieţel. Din acel moment viaţa acelor tineri a recăpătat un sens şi fericirea lor a fost deplină.

În fiecare dimineaţă ei nu uitau să-i mulţumească lui Dumnezeu pentru minunile pe care le-a făcut, iar copiilor le spuneau mereu “Tu eşti viaţa mea!”
– Stai puţin bunicuţo! Dar, aşa ne zice şi nouă mama! Şi noi suntem doi fraţi: o fetiţă şi un băieţel! Şi eu ştiu cine este părintele Arsenie Boca! Asta chiar că nu este o poveste! Este viaţa noastră.
– Bine,bine draga mea. Vezi ce mare putere are rugăciunea sfinţilor în faţa lui Dumnezeu? Să te rogi cu credinţă! Ei vor auzi necazul tău şi te vor ajuta.

SursA:

Părintele Arsenie Boca - urmărit de Securitate şi pe patul de moarte

Arsenie Boca a fost permanent supravegheat de Securitate.
Din 1969 și-a avut chilia și atelierul de pictură la Sinaia unde s-a retras după 1984 și unde a și închis ochii, la 28 noiembrie 1989, în vîrstă de 79 de ani. A fost înmormântat, după dorința proprie, la mănăstirea Prislop, la 4 decembrie 1989 prorocind că aici va fi loc de pelerinaj. Mormântul părintelui Arsenie de la mănăstirea Prislop constituie azi unul din importantele locuri de pelerinaj din țară, în ultimii ani numărul de pelerini veniți pe 28 noiembrie fiind de 30 000 - 40 000 de oameni.
Cele şase dosare ale sale de la CNSAS demostrează că părintele a fost urmărit până în ultimul ceas.

Vă prezentăm în premieră două note informative, cu precizarea că un raport asemănător - document olograf al ofiţerului de Securitate care îl şi semnează – a mai fost întocmit acelaşi ofiţer de Securitate în data de 28 septembrie 1989, după ce părintele Boca suferise un infarct. Securitatea te veghea până la moarte!
Inspect. Jud. Prahova
Securit. Or. Sinaia
Mr. Cocârlea Const.
Inf. „Tâmplaru Ion” Vila „Cazoţi”
Nr. 024434/002/4.06.1984
Strict secret
Ex unic.
Notă informativă 193
Informez că în zilele de 18-25 mai a fost la domiciliul meu Boca Zian Vălean, preot călugăr pensionar, pictor bisericesc, pentru a desena modele de sculptură pe care eu le sculptez, lucrări ce urmează să fie montate la casa construită la Sinaia prin asociere cu alte călugăriţe.
Cu această ocazie mi-a relatat că are domiciliul stabil în Sinaia, strada Privighetorilor nr. 14. A mai precizat că deşi are domiciliul la Sinaia, unde de fapt şi locuieşte şi îşi petrece cea mai mare parte a timpului, primeşte pensia de la Patriarhie, unde merge în mod periodic. Nu şi-a mutat pensia la Sinaia, motivând că el este foarte cunoscut ca pictor bisericesc şi l-ar fi solicitat prea mulţi preoţi pentru a le executa diferite lucrări de pictură, însă el nu mai doreşte să lucreze, fiind bătrân şi bolnav.
Cu acest prilej, mi-a vorbit despre viaţă şi activitatea lui astfel: Mi-a povestit că a fost preot la mănăstirea Prislop (preot călugăr), că în tinereţe a fost călugăr pentru o perioadă în Grecia, timp în care a lucrat şi pictură religioasă. Printre altele mi-a povestit că a fost arestat de organele de stat pentru o perioadă de un an şi trimis la lucrările canalului Dunăre-Marea Neagră. Pentru această perioadă a precizat că nu are ce să reproşeze organelor de stat, întrucât s-a[u] comportat într-un mod corespunzător cu el. Mi-a povestit că în acest timp, cât se afla la canal, a decedat mama sa şi se zvonise că el ar fi evadat de la canal, motiv pentru care organele de stat au căutat să se convingă dacă este adevărat sau nu.
În realitate, el nu evadase şi se afla la canal. A arătat că a presimţit că s-a întâmplat ceva acasă, dar nu a ştiu până nu s-a comunicat oficial. Mi-a mai povestit că atât la mănăstirea Prislop, cât şi la Bucureşti, unde a domiciliat, a fost controlat în permanenţă de securitate şi dacă cineva s-ar interesa despre el s-ar putea convinge că şi-a văzut de treabă şi nu a desfăşurat nici un fel de activitate.
În prezent duce o viaţă retrasă, nu face şi nu primeşte vizite şi este preocupat de starea sănătăţii, cât şi pentru a mă ajuta în executarea sculpturilor şi altor lucrări pe care le are de făcut la casă. Aducând vorba despre cei care pleacă şi rămân în Occident, Boca Zian-Vălean a arătat că el nu ar pleca din ţara lui pentru nimic din lume, afirmând că în Occident este un mare haos şi pericol şi nu ar renunţa la liniştea pe care o are în ţara noastră.

4.VI.1984
Tâmplaru Ion
Sarcini: Să stabilească dacă posedă la domiciliu literatură necorespunzătoare şi legionară; deplasările pe care le face şi scopul lor; comentariile ce le face; cu privire la relaţiile ce le are cu diferiţi preoţi; dacă are un rol de îndrumare şi coordonare a activităţii celor 12 călugăriţe cu care domiciliază.
Măsuri: Va fi dirijat cu sarcini pe lângă acesta şi inf. „Dobrin”.
ACNSAS, fond Informativ, dosar 2710, f. 11-13
Ministerul de Interne
Inspect. Jud. Prahova
Securit. Or. Sinaia
10.04.1989
Strict secret
Ex. unic
Astăzi, data de mai sus, m-am deplasat la domiciliul numitului Boka Zian-Vălean din Sinaia, str. Privighetorilor, nr. 16, jud. Prahova, pentru a verifica datele furnizate de f.s. „Tâmplaru”. Cu acest prilej am constatat că Boka Zian-Vălean este paralizat şi imobilizat la pat. Am încercat să discut cu el, însă cu greu am putut comunica cu el deoarece are o pareză facială şi abia se poate percepe ce vrea să spună. Pe de altă parte, fiind suferind cu inima este protejat pentru a nu se expune la eforturi fizice şi emoţii.
În discuţiile purtate cu îngrijitoarea sa, anume Sângeorzan Ioana, aceasta a relatat că Boka Zian-Vălean nu primeşte vizite şi se află sub supravegherea ei permanentă. Întrucât aceasta a fost folosită de organele noastre în rezolvarea unor sarcini informative a fost instruită şi i-a fost dat în grijă numitul Boka Zian-Vălean.
Ofiţer principal Mr. Cocârlea
Constantin/ss
ACNSAS, fond Informativ, dosar 2710, f. 18-18v.

Citiţi mai mult: EVZ.ro

Autobiografia scrisă după arestarea de către Securitate de Ieromonahul Arsenie

" Subsemnatul m-am născut în 1910, septembrie 29, în Vața de Sus, jud. Hunedoara. Școala primară și liceul în orășelul Brad, același județ. De pe atunci mi se remarca o anumită înclinație spre singurătate și spre probleme de religie, chiar peste puterile mele de atunci. Așa spre pildă am o carte a lui Immanuel Kant: „Religia în limitele rațiunii” iscălită: „Boca Zian cl. IV. lic.”La intrarea în cursul superior de liceu am rămas orfan de tată, care era cizmar de meserie și foarte bun pedagog cu fiul său. Știu până astăzi că m-a bătut odată pentru ca să nu mai pierd timpul – ceea ce i-am făgăduit cu lacrimi și n-am uitat până acum, și de multe ori mi-a folosit în viață. În cursul liceului mi-au plăcut foarte mult: matematicile, fizica, religia, desenul și muzica. Terminând liceul și luând bacalaureatul la prima prezentare, înclinam spre științele pozitive, dar dacă aveam avere sau garantau tutorii pentru mine intram la aviație la Cotroceni – ceea ce n-a fost, împiedicându-mă sărăcia. Drept aceea a biruit înclinația contemplativă, sau speculativă și în 1929 m-am înscris la Academia Teologică din Sibiu. În cursul teologiei mi-am vândut casa părintească spre a-mi putea continua studiile. Eram și bursier. Mamei nu i-am cerut niciun ajutor și nici nu mă înduram, întrucât era divorțată de tata iar eu eram dat tatii prin sentința de divorț, ca fiind, pe baza meseriei, mai sigur că mă va da la școală. În timpul teologiei mi se lămurea frumusețea chipului viețuirii călugărești și doream să mă instruiesc, pe cât puteam, mai temeinic, cu deosebire în latura mistică a vieții. Cu prilejul acela aveam următoarele note caracteristice: deprindeam pe mama cât mai fără mine și cât mai fără corespondență, ca oarecum să mă uite și să nu-i vie greu când va afla că m-am călugărit. Apoi, de la plecarea din Brad, mi-am pus o anumită disciplină austeră, care avea mai multe amănunte greu de crezut. Așa de pildă mi-am propus ca toată vremea teologiei să nu fac nici o cunoștință cu fete. Ceea ce n-am reușit, întrucât tocmai în anul acela 1929 Ministerul îngăduie și fetelor să studieze teologia, și m-am pomenit cu câteva colege. Dar cunoștințe în oraș am izbutit să n-am. Asta am reușit toată vremea teologiei, deși făceam parte și din „Reuniunea de muzică Gh. Dima” din Sibiu, de sub dirijorul N. Oancea, și care era mixtă. Aveam problema voinței în stăpânirea simțurilor. Mai mult chiar, mă preocupa, studiind mistica comparată a diferitelor religii superioare, ca să văd prin proprie experiență, cât se întinde sfera voinței în domeniul vieții sufletești și biologice. Mă interesa să văd dacă e adevărat ce afirmă cărțile asupra actelor reflexe, și asupra instinctelor, că anume sunt independente de voință și controlul conștiinței. Experiența mea personală însă mi-a dovedit că acțiunea voinței și a conștiinței se poate întinde și peste instincte și actele reflexe după o oarecare variabilă. Mă ajutau la aceste adânciri și studiile ce le făcea pe vremea aceea Mircea Eliade la Calcutta, trimis de Universitatea din București, pentru studii orientalistice. Iar parte de studii le tipărea în Revista de filosofie din București, și-mi parveneau pe această cale. Toate acestea mă interesau să le aflu și să le probez în vederea călugăriei. Mă abțineam de la „voia în oraș”, ci stam în curtea școlii cu poarta deschisă. Cu colegii nu ieșeam în oraș decât dacă trebuia în interesul școlii, a vreunui profesor, sau însoțiți de profesori, cum era cazul cu reuniunea de muzică. N-am dansat și n-am învățat lucrul acesta. Îmi dase tata grija asta – și mai cu deosebire când eram teolog nu-mi puteam închipui să fac așa ceva. De viața altora în afara zidurilor teologiei am fost în cea mai perfectă indiferență și necunoștință. Toate preocupările mele erau și sunt până astăzi interioare, nu exterioare. Vorbirea mi-a fost urâtă de când mă știu. Chiar numele călugăresc l-am ales pentru că Avva Arsenie își alesese nevoința tăcerii, prin care s-a desăvârșit interior. Teza de licență în Academia Teologică rezuma strădaniile mele spre acea desăvârșire interioară a omului, și purta titlul: „Încercări asupra vieții duhovnicești”. Terminam teologia prin 1933. În vacanță mă ocupam cu pictura. Pictura mi-a lungit școala. Căci aflând Mitropolitul Nicolae Bălan că am talentul acesta, m-a trimis anul următor 1933/34 la Academia de Arte frumoase din București, care am terminat-o în cinci ani. Profesori principali aveam pe dl. Francisc Șirato, Costin Petrescu și Fr. Reiner, ultimul de la Facultatea de medicină. La medicină de multe ori nu puteam merge din cauza frământărilor și grevelor studențești, care mă supărau pentru motivul că pierdeam vremea și cunoștințele de anatomie și antropologie cu profesorul meu, care de multe ori era pus în imposibilitatea să-și țină cursul. Abia aci m-am lovit de mișcările politice studențești, care mi-au produs o impresie neplăcută. În mișcări studențești n-am intrat nici de fapt, nici de drept, întrucât Academia de Arte frumoase nu era considerată în cadrul Universității, ci ca o școală aparte. Deci pe noi de la Bellearte ne tratau ca fiind înafară de studenții ce să se poată înscrie în centrul studențesc București. Am fost complet în afară de orice mișcare studențească sau înscriere în vreo mișcare politică. Vremea în București am petrecut-o nelipsind de la școală niciodată. Bolnav încă n-am fost, ca să lipsesc pe pricina asta. Lucram la atelier foarte mult. Primăvara mergeam de la 5 dimineața și mă întorceam la internatul Radu Vodă unde locuiam, seara la cină. Trei ani am stat la internat, ca să fie o garanție pentru mine că nu mă ocup cu nici o pierdere de vreme. Pe-acolo mai veneau și studenți legionari care ne chemau cu ei. Nu m-am dus niciodată. Școala mă absorbea total și n-aveam vreme de pierdut. (Bătaia din copilărie pentru a nu pierde vremea mă urmărea ca un înger păzitor.) Studiam foarte mult. Timpul ce-mi mai rămânea liber acasă îl foloseam citind și discutând teologie cu încă un coleg de-al meu care studia Conservatorul. Așa s-a întâmplat că odată, plăcându-mi foarte mult scrierea mistică a sfântului Ioan Scărarul, am tradus-o în românește, în vreme de 5 luni. M-a ajutat foarte mult la încheierea convingerii mele de-a intra în călugărie. În vremea aceea, mișcarea legionară era în toi și se discuta de ea în toate părțile. Eu ca un independent de politic, nu mi-am găsit înclinație către mișcare. Apoi s-a întâmplat că nici nu m-a mai chemat nimeni. Singura mea participare a fost asta: când se întorceau din Spania, morți, Moța și Marin, am ieșit cu colegi întâmplători prin curte până la trotuarul străzii „Calea Griviței”, pe care trecea convoiul de la Gara de Nord spre Calea Victoriei. Căci Academia noastră era pe Calea Griviței. Deci am privit o parte din convoi și pe cei doi morți. Atâta tot. Colegi la școală am avut de toate soiurile și neamurile. Aveam, la alți profesori, pe unul Vulpescu; ăsta era comunist, purta cravată roșie, însă discuții n-am avut împreună niciodată. Aveam coleg de clasă pe un evreu Ițhoc Steinberg – eram prieteni. Îi spuneam câteodată: Măi Steinberg, tu ești evreu și eu creștin, deci ar fi să fim unul împotriva altuia. Eu însă am să fiu mai bun ca tine și tu n-ai să te poți supăra pe mine, dacă în felul acesta te voi concura în viață. Mai pe urmă, când am citit Biblia, am văzut că ultima misiune mondială e a evreilor, eventual a unei idei a evreilor. Am terminat Belleartele cu bine, am făcut anul de practică, ce însă a fost mai scurt; am plecat, trimis de Mitropolitul Nicolae Bălan, în Sfântul Munte, ca să deprind călugăria de acolo. La plecare erau cele mai aspre cercetări ca nimeni din cei ce-au fost legionari vreodată să nu poată ieși din țară. Eu, neavând absolut nimic la activ, am obținut pașaport de călătorie: în Europa „sans Russie”, de la Prefectura poliției din Sibiu. Iar întrucât eram diacon, am obținut și încuviințările speciale de la cele trei Patriarhii: a României, a Constantinopolului și a Atenei, precum și a celor două guverne: român și grec, precum că n-am nimic suspect la activ, ci simpla chemare către desăvârșirea interioară prin meșteșugul călugăriei. M-am întors în țară la 8 iunie 1938. Țin minte data pe aceea, că intrând în țară prin Moravița am văzut drapelele românești, de acel 8 Iunie de odată.   De la data aceasta, până la Paștile anului viitor când am intrat în călugărie, mi-am adunat unelte de pictură, materiale, am mai învățat la Chișinău cu niște meșteri ruși poleitura cu aur „cicanca”, și alte lucruri trebuitoare unui atelier de pictură. În Vinerea Izvorului după Paștile anului 1939, am fost tuns în călugărie primind numele Arsenie. Un an m-am ocupat cu gospodăria, eram primul și singurul călugăr la Mănăstirea Brâncoveanu – Sâmbăta de Sus jud. Făgăraș. De pictură nu-mi mai rămânea vreme. Al doilea an la fel. Până când m-am luat de grijă că am învățat pictura degeaba. Se întâmplă în vremea asta că ne veneau oameni cu durerile lor și evlavie la Mănăstire și călugări. Mai intrase în călugărie Părintele Serafim Popescu. L-am rugat pe el să primească preoția – eu simțindu-mă nevrednic. A primit-o. Așa au început slujbele la Mănăstire după puteri. Într-o iarnă, probabil prin 1941, ne trezim cu o avalanșă de oameni de toate vârstele și treptele, năpădindu-mă să stau de vorbă cu ei despre necazurile lor. Aci m-am trezit să fac duhovnicie cu oamenii, deși nu eram preot. Știam că tot ce pățesc oamenii, li se trage de pe urma greșelilor sau păcatelor. Așa m-am văzut silit să primesc preoția și misiunea majoră a propovăduirii lui Hristos-Dumnezeu adevărat și Om adevărat, precum și a sfințirii omului, ca să aibă pacea lui Dumnezeu în sine, absolut în orice împrejurări s-ar afla în viață. I-am învățat să fie curați față de oameni și față de Dumnezeu; să dea Cezarului ce e al Cezarului (ascultare cetățenească, dajdie etc.) și lui Dumnezeu ce e al lui Dumnezeu (cuget curat, suflet purificat și trup curățit de patimi). Despre această învățătură, martori îmi sunt toți cei ce-au ascultat povețele cele după Dumnezeu pe care li le-am dat: iubirea de Dumnezeu, iubirea de toți oamenii, fără deosebire, și viața curată, care fac cu putință reîntoarcerea noastră, a împlinitorilor, iarăși în Împărăția de obârșie, de unde ne-a trimis Dumnezeu spre scurtă cercare a cumințeniei și a iubirii noastre, pe pământ, în stadia și arena vieții. Asta îmi este toată misiunea și rostul pe pământ, pentru care m-a înzestrat cu daruri – deși eu sunt nevrednic. Pentru asta sunt solicitat în toate părțile, ca să propovăduiesc iubirea lui Dumnezeu și sfințirea oamenilor prin iubire. De alte gânduri și rosturi sunt străin. " R. Vâlcii. 17 iulie 1945 Ieromonahul Arsenie. SursA: wikipedia

"Ortodoxia în ţările africane" - librăria Sophia, joi, 1 noiembrie 2012, ora 18.00

"Mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-le în Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh,
învăţându-le să păzească toate câte v-am poruncit vouă;
şi iată, Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârşitul veacului. Amin!” (Mat. 28. 19,20)...

Urmând îndemnului biblic, lucrarea misionară a Bisericii Ortodoxe Române a depăşit graniţele ţării,
fiind susţinută şi mărturisită de clerici şi mireni, deopotrivă. Fiind o temă deloc de ignorat,

librăria Sophia vă invită
joi, 1 noiembrie 2012, ora 18.00,
la un dialog pe tema

"Ortodoxia în ţările africane"

Invitaţi:
pr. Matei Vulcănescu
Andrei Vlădăreanu
Marian Maricaru

În cadrul acestei întâlniri va fi lansat şi volumul "18 zile în Congo" de arhim. Gheorghe Hrisostomu.

Filmul “Dacii – Noi dezvăluiri”

Poporul român este continuatorul dacilor, nu și al romanilor, iar filmul “Dacii – Noi dezvăluiri”, prin dovezile istorice și probele materiale pe care le prezinta, considerăm că va dovedi acest lucru.

Realizat prin contribuția mai multor personalități, inclusiv doi istorici, documentarul pe care îl oferim astăzi spre vizionare, completează într-o manieră mai riguroasă, mai științifică filmul “Dacii – Adevăruri tulburătoare”, demolând teoria falsă a romanizării Daciei.

Cu siguranță, multe dintre lucrurile prezentate în acest film vor fi, pentru publicul larg, surprize de proporții…

Câți dintre români știu oare că dacii liberi i-au atacat, după anul 106, pe romanii din provincia cucerită și că au obținut și victorii asupra lor? Că retragerea romanilor din Dacia a fost făcută ca urmare a presiunilor dacilor liberi? Că aceștia au atacat Imperiul Roman, la sud de Dunăre, și după retragerea aureliană din anul 271?… Sau câți știu că în secolul III după Christos, dacii liberi au reușit, pentru o scurtă perioadă, să unifice zona sudică, din Balcani, a Daciei lui Burebista?

Cam cât de romanizați puteau să fie dacii ca să facă aceste lucruri? Pentru că este o aberație colosală să pretinzi că dacii “cu o mână” se luptau să îi alunge pe romani, iar “cu cealaltă” preluau limba, tradițiile și cultura acestora, ba mai își și ofereau femeile romanilor ca să se nască “noul popor”!

Despre toate acestea și multe alte evenimente istorice uimitoare în filmul “Dacii – Noi dezvăluiri”.

Vizionare cu folos!

Daniel Roxin
 

 

SursA: http://danielroxin.blogspot.ro/2012/07/dacii-noi-dezvaluiri-documentar-iunie.html