Crucea lui Hristos, legea vieţii noastre
Alexandru-Constantin CHITUŢ
Înaintând pe calea Postului celui Mare, suntem chemaţi să descoperim sensurile tainice ale vieţii duhovniceşti. Unită cu rugăciunea şi lucrarea faptelor bune, postirea rodeşte în acest răstimp prin harul lui Dumnezeu. La jumătatea Postului, în duminica a treia, Sfânta Cruce se aşază în biserici în mijlocul credincioşilor, pecetluind râvna şi bucuria credinţei lor în Hristos Cel răstignit şi înviat. Despre semnificaţia liturgică şi sensul teologic al Crucii ne-a vorbit părintele arhidiacon prof. dr. Ioan I. Ică jr. de la Facultatea de Teologie „Andrei Şaguna“ din Sibiu.
Semnificaţia fundamentală a Postului este răstignirea patimilor
Părinte profesor, de ce vorbim despre Cruce şi Înviere în duminica a treia din Sfântul şi Marele Post? De ce Biserica a rânduit să fie prăznuită Sfânta Cruce şi în Postul Mare, fiind amintite acum Sfintele Pătimiri ale Domnului nostru Iisus Hristos şi Învierea Sa?
Dacă privim Triodul şi tradiţia liturgică legată de Postul Mare din punctul de vedere istoric, putem vedea şi cunoaşte că în vechime sărbătorirea Sfintei Cruci era în chiar mijlocul Postului Mare, miercurea din săptămâna a patra, ca şi în cazul Înjumătăţirii praznicului Învierii, care cade întotdeauna într-o zi de miercuri. În cazul Sfintei Cruci, cinstirea ei s-a extins în toată săptămâna, iar pentru a solemniza şi mai mult această celebrare fundamentală s-a instituit o duminică specială, duminica pregătitoare. În această duminică, în vechime, se anunţa în biserică faptul că la mijlocul săptâmânii viitoare va fi cinstită Sfânta Cruce. Această cinstire specială se făcea şi atunci aşa cum se face şi în zilele noastre. La Utrenie se scotea o cruce specială, o cruce-relicvar, în general la Sfânta Sofia şi la toate catedralele, care a-veau o cruce în care se găsea câte-o bucăţică, aşchie din lemnul cinstitei Cruci descoperite de împărăteasa Elena. Această cruce era adusă într-o procesiune specială, într-o procesiune liturgică, care într-un fel imită vohodul de la Liturghia Darurilor mai înainte sfinţite, fiindcă ea este aşezată pe Sfântul Disc asemeni agneţului înainte-sfinţit. Iar cântarea care se cântă este oarecum paralelă sau simetrică cu cântarea de la vohodul Liturghiei mai înainte sfinţite: „Acum puterile cereşti nevăzut slujesc...“ În cazul de faţă se spune „Acum puterile cereşti nevăzut înconjoară cinstitul lemn al Sfintei Cruci care acum se aduce“. Este o procesiune specială din punctul de vedere liturgic, dar care atrage atenţia credincioşilor că în Sfânta Cruce există o prezenţă sacramentală, încât aceasta este pusă pe Sfântul Disc, pe acesta punându-se doar Sfintele Daruri mai înainte şi după ce au fost sfinţite. Aşadar, Crucii i se dă o cinstire deosebită. Crucea are o semnificaţie sacramentală; ea primeşte o cinstire liturgică, euharistică am putea spune, şi este aşezată în mijlocul bisericii şi pusă spre cinstire. După cum ne spun istoricii bisericeşti şi istoricii Liturghiei, Crucea stătea în mijlocul bisericii toată săptămâna a patra şi erau zile speciale la Sfânta Sofia, astfel că în zilele de luni şi marţi se închinau bărbaţii, iar în zilele de joi şi vineri se închinau femeile. Aşadar, toată cetatea trecea şi se închina Crucii, care era pusă în mijlocul bisericii ca într-un nou rai sau ca în mijlocul cosmosului, în mijlocul lumii, biserica fiind o imagine a cosmosului şi a lumii, dar în acelaşi timp şi o imagine a raiului. Ceea ce cinstirea Crucii vrea să arate celor care intră în Sfântul şi Marele Post este pe de o parte accentuarea simbolismului centrului, în centrul Postului aflându-se Sfânta Cruce, care ne aduce aminte că semnificaţia fundamentală a Postului este răstignirea, răstignirea patimilor, a poftelor, pentru a răsturna într-un fel drama căderii produsă în Adam. Într-un fel, pentru a ieşi din Adamul cel vechi şi a-L însoţi pe Adamul cel nou. Pe de altă parte, cinstirea Sfintei Cruci are ca scop fundamental aducerea-aminte că primordială este răstignirea patimilor noastre spre a ne putea uni cu Domnul nostru Iisus Hristos.
Crucea este concentrarea într-un singur semn a chenozei lui Hristos
Evanghelia Duminicii Sfintei Cruci începe cu îndemnul Mântuitorului ca fiecare om să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-I urmeze Lui. Ce semnificaţie are în acest context crucea? Despre ce cruce se vorbeşte şi despre ce lepădare?
Evanghelia din duminica a treia se citeşte, de altfel, la toate prăznuirile Sfintei Cruci. Sfânta Cruce nu este sărbătorită numai la mijlocul Postului Mare, ci şi la 14 Septembrie, ziua descoperirii ei de către împărăteasa Elena, sau 1 August, ziua înălţării ei de către Heraclie după ce a fost recuperată de la perşi. Această pericopă cuprinde în ea însăşi esenţa întregii Evanghelii. Mântuitorul spune aici: „Cel ce vrea să Îmi urmeze Mie să se lepede de sine, să-şi ia Crucea şi să-Mi urmeze Mie, că tot cel ce va voi să-şi scape sufletul său îl va pierde şi cine îl va pierde pentru Mine şi Evanghelie acela îl va câştiga.“ În toate aceste versete se cuprinde miezul predicii Mântuitorului. Domnul Hristos ne atrage atenţia că Adam, vrând să scape sufletul său şi viaţa sa, a găsit moartea, deci el a ales o viaţă la capătul căreia se găsea moartea, iar credincioşii, prin Iisus Hristos şi prin credinţă, dacă aleg renunţarea şi lepădarea, răstignirea şi moartea, în sens duhovnicesc, la capătul ei află viaţa veşnică. Evanghelia aceasta ne aduce aminte de răsturnarea polilor sau a planurilor pe care o aduc Hristos, Biserica şi creştinismul, dacă omul adamic caută să-şi scape cu orice preţ viaţa lui, cu preţul distrugerii vieţii celorlalte fiinţe din jurul lui, al afectării mediului înconjurător şi chiar al chinuirii semenilor şi al ruperii sale din legătura cu Dumnezeu.
Încercând să-şi salveze supravieţuirea biologică, aceasta, prin neascultare şi păcat, îl duce la moarte. Dar în Iisus Hristos, oricine renunţă de bunăvoie la viaţa biologică şi la patimile legate de aceasta şi care culminează în rău, în perturbarea legăturilor cosmice, cine renunţă aşadar la această păcătoşenie sădeşte în el o altă viaţă, o viaţă care, paradoxal, deşi este bazată pe renunţare, aduce câştigul cel mai mare, aduce câştigul vieţii veşnice. Crucea despre care vorbeşte aici Mântuitorul şi pe care o cere fiecăruia dintre ucenicii Lui să o ia asupra lor este semnul acestei renunţări care duce la câştig. Acesta este paradoxul creştinului: creştinul este cel care renunţă şi câştigă, iar cel din afara creştinismului vrea să câştige, dar până la urmă pierde! Poate ar trebui insistat şi adus aminte că ceea ce textele noastre traduc în Evanghelie prin cuvântul lepădare în limba greacă are un sens şi mai tare, într-un fel mai radical, ar trebui tradus prin tăgăduire, Mântuitorul ne cere aşadar să ne tăgăduim pe noi înşine. Este opusul situaţiei lui Adam. Adam s-a autoafirmat, a ajuns în cele din urmă în negarea vieţii lui şi a celor din jur, iar Mântuitorul ne cere să ne negăm duhovniceşte, spiritual, moral înclinaţia noastră de a ne afirma pe noi, pentru a ne lăsa afirmaţi de Dumnezeu şi a câştiga viaţa veşnică. În sensul evanghelic, Crucea ne aduce aminte de această răsturnare de planuri. Ceea ce la omul natural este afirmaţie culminează în negaţie la Hristos, dar negaţia duce la afirmaţie. Aceasta ne învaţă Însuşi Mântuitorul, chenoza Lui, golirea Lui duce la umplerea noastră, a trupurilor noastre şi a vieţii noastre de către slava dumnezeirii. Crucea este, într-un fel, concentrarea într-un singur semn a acestei legi fundamentale care este cuprinsă în Evanghelie.
Noul Pom al vieţii, Crucea
În centrul Postului, aşa cum afirmă ieromonahul Makarios Simonopetritul, Crucea apare ca un Pom al vieţii din mijlocul raiului. Este întâmplătoare această analogie, dat fiind că multe din paremiile Triodului sunt din cartea Facerii?
Nu este deloc întâmplătoare, deoarece lectura fundamentală care ne însoţeşte în perioada Postului este din cartea Facerii. Să ne gândim că Postul Mare începe cu Duminica Izgonirii lui Adam din Rai şi se termină, într-un fel, la căpătul Săptămânii Mari, tot într-o grădină. Începe cu izgonirea omului din grădina raiului, din Eden, şi se termină la recuperarea Edenului pe Golgota şi apoi în grădina de la poalele Golgotei unde a fost înmormântat Mântuitorul şi de unde a înviat. Într-un fel, să ne gândim la această simetrie, Adam şi Eva sunt scoşi din rai în duminica în care începe Postul, iar în Vinerea Mare Mântuitorul îi spune tâlharului răstignit lângă El „Astăzi vei fi cu Mine în rai“. Crucea devine noul Pom al vieţii, iar prin Iisus Hristos, a Cărui coastă împusă ţâşneşte sânge şi apă, Sfinţii Părinţi spun că se naşte Biserica, cu noua Eva, se reface într-un fel pe Golgota un nou rai. Toate aceste simetrii nu sunt întâmplătoare şi sunt arătate în Evanghelie. Aceasta ne spune că Iisus Hristos este Adamul cel Nou, Care, prin El Însuşi şi prin Biserică, reface oamenilor posibilitatea de a intra în raiul pe care l-au pierdut protopărinţii noştri. Mai trebui să avem în evidenţă faptul că la mijlocul Postului, în a treia şi a patra săptămâna paremiile vorbesc de Noe şi de arca lui, care este şi ea o prefigurare a unui rai, deoarece Noe salva în arca lui toată esenţa bună a creaţiei. Deci într-o arcă - simbol al Bisericii şi al raiului. În mijlocul arcei era un catarg, care o susţinea şi în care Sfinţii Părinţi au văzut întotdeauna simbolul Sfintei Cruci. Toate aceste simboluri vor să arate că Biserica este cea care recâştigă raiul, fiind anticipat în Vechiul Testament de Eden, apoi de arca lui Noe şi de templu, iar în creştinism de Sfânta Biserică. Astfel că Sfânta Cruce este în mijlocul Postului Mare în mijlocul bisericii ca nou rai, ca nou cosmos restaurat şi între izgonire şi recâştigare.
În Cruce întâlnim convergenţa tuturor dimensiunilor creaţiei
Sfinţii Părinţi văd în Cruce un semn impregnat creaţiei, ca un semn cosmic, despre care se spune: Dumnezeu „aşază crucea pentru a determina cele patru zări ale lumii“. Ce înseamnă Crucea ca simbol cosmic?
Crucea are o multitudine de semnificaţii. Crucea are de pildă semnificaţie soteriologică, mântuitoare, pe care creştinii o scot cel mai mult în evidenţă legat de lucrarea mântuitoare a lui Iisus Hristos şi a Bisericii. Crucea este cea prin care Mântuitorul ne scoate din robia păcatului şi a morţii, zdrobind moartea şi recâştigându-ne viaţa. Pe lângă semnificaţia aceasta soteriologică, Crucea este legată de creaţie. Este legată într-un fel nu numai de constituţia cosmosului, fiind axa de susţinere a cosmosului, pentru că în Cruce avem întâlnirea dintre verticală şi orizontală; e o convergenţă a tuturor dimensiunilor creaţiei, deci o axă de structurare a cosmosului şi, să nu uităm, are şi o semnificaţie antropologică, pentru că omul însuşi, pus în centrul cosmosului şi al creaţiei, este structurat după chipul Crucii şi este chemat să unească cerul cu pământul, orizontala şi verticala. Atunci când vorbim de o cruce cosmologică, să ne gândim că este şi o cruce antropologică, pentru că omul şi cosmosul sunt legaţi. Şi, aşa cum au încercat să spună unii teologi, între care şi ortodocşi, în special teologii ortodocşi ruşi ai secolului al XX-lea, în Cruce este prefigurată însăşi Sfânta Treime, pentru că explică într-un fel modul de existenţă al Persoanelor Sfintei Treimi. Şi Persoanele Sfintei Treimi Se golesc pe Ele Însele şi Se lasă afirmate de celelalte, Tatăl Îl naşte pe Fiul şi Îl purcede pe Sfântul Duh, astfel că Tatăl Se goleşte şi Se lasă apoi afirmat ca Tată de Fiul şi de către Sfântul Duh. Aceeaşi lege a golirii de sine pentru a se umple mai apoi, despre care ne spune Mântuitorul în Evanghelia din duminica a treia din Post că este legea vieţii noastre creştine o găsim în însăşi viaţa intratrinitară, pentru că legea tăgăduirii de sine, a negării de sine pentru a ne lăsa afirmaţi apoi de către ceilalţi nu este o lege impusă omului, ci este însăşi modul de existenţă al Sfintei Treimi. Aşa cum încerca Nicolae de la Rohia să spună prin cuvintele „Dăruind, vei dobândi“. Oricine se dăruieşte pe sine însuşi se câştigă, iar crucea este simbolul acestei legi, că cine se dăruieşte, se goleşte, de fapt nu pierde, ci câştigă comuniune, câştigă plinătate de viaţă.
Crucea exprimă însăşi esenţa legii personale
Părinte profesor, ce explicaţie au în Acatistul Sfintei Cruci cuvintele „Bucură-te, cinstită Cruce, păzitoare a creştinilor!“?
Acatistul Sfintei Cruci încearcă într-un sens să sintetizeze toate multiplele semnificaţii ale Crucii, şi crucea cosmologică, şi crucea antropologică, şi crucea soteriologică, toate acestea să le cuprindă într-o creaţie poetică de mare profunzime. Ceea ce m-a impresionat şi mă impresionează totdeauna la această cântare a Bisericii este faptul că cei care o săvârşesc şi o celebrează se adresează crucii ca unei adevărate persoane. Crucea este văzută aproape ipostaziată, deci nu e tratată ca un simplu obiect, ca un simplu principiu sau regulă cosmologică matematică, un principiu abstract, ci este personalizată. Un lucru m-a impresionat încă de când eram student aici la Teologie şi, studiind, mi-am dat seama că Biserica ascunde o mare taină şi o mare profunzime în cântările şi în tradiţia sa liturgică, faptul că tratează crucea ca o adevărată persoană. Faptul acesta l-am înţeles mai bine la sfinţirea unei biserici. Lăcaşul bisericii este văzut ca o adevărată persoană, ca o persoană botezată: e spălat, e miruns, lăcaşul bisericii de zid e tratat ca un fel de persoană preliminară, pentru că el este personalizat asemeni Crucii. Crucea nu este un simplu principiu sau obiect abstract, ea exprimă - cum spuneam - însăşi esenţa legii personale, pentru că persoana care se dăruieşte prin dăruire câştigă, prin sacrificiu împlineşte. Nu este deloc o întâmplare faptul că Crucea este tratată ca o persoană, pentru că în ea vedem legea vieţii lui Hristos, legea vieţii noastre, şi nu este deloc un hazard faptul că este tratată astfel, aşa cum am spus că este pusă pe Sfântul Disc. Crucea, ca şi icoana, faţa Domnului pusă pe lemn, devin locuri ale prezenţei personale a lui Iisus Hristos. Prin aceasta şi Crucea primeşte o cinstire personală şi este realmente - cum spune Acatistul - „păzitoare a creştinilor“, îi fereşte de atacurile celui rău, le dă siguranţă. Pentru că în primul rând puterea Crucii este puterea vieţii celei noi, dar şi semnul prin care creştinii se apară de stăpânitorii acestei lumi, a vieţii decăzute, a vieţii egoiste, a vieţii păcătoase de care ne ferim noi, toţi creştinii, prin semnul Sfintei Cruci.
Prin Cruce, viaţa noastră se apropie mai mult de Dumnezeu
Astăzi nu se poate concepe slujbă fără Sfânta Cruce. Aceasta se foloseşte atât la ierurgii cât şi la Sfintele Taine şi la Sfânta Liturghie. Ce rol are Sfânta Cruce ca obiect liturgic?
Da, aşa este. Crucea, aşa cum spuneam, vrea să aducă şi să facă prezentă în viaţa oamenilor această putere extraordinară pe care o conţine legea dăruirii, legea câştigării prin renunţare, şi de aceea tot ce se face în Biserică, fiindcă se face prin puterea lui Hristos, se face prin semnul Sfintei Cruci, care este semnul acestei vieţi noi, viaţă nouă care se câştigă prin moarte. Aşa cum am spus, Adam a vrut viaţa cu orice preţ şi a ieşit moartea, tot astfel crucea, care ne însemnează şi care este un semn al renunţării, e ca un X, care barează, e ca un semn de interdicţie, de oprire. Crucea are deci un semn de oprire; noi ne oprim de la păcat, ne oprim de la lucrurile diavolului, ca apoi, din puterea acestei barări şi renunţări, să ţâşnească altă putere, o viaţă care vine de Sus. Aşa cum spunea frumos părintele Stăniloae, Dumnezeu a făcut lumea ca un dar şi a pus Crucea pe acest dar. Celui care nu ştie să se apropie de darul lumii prin cruce, darul lumii îi devine prilej de păcat şi de sminteală. Cei care înainte să se apropie de dar, de lume, îşi fac semnul Sfintei Cruci ştiu să se apropie de orice lucru din lume făra ca lumea să devină prilej de păcat şi de atracţie păcătoasă. De aceea spun şi Sfinţii Părinţi ca la începutul oricărui lucru pe care îl săvârşim să ne facem semnul Sfintei Cruci. De pildă, ne însemnăm cu semnul Crucii şi înainte şi după masă, însoţindu-l cu rugăciune, iar mâncarea noastră nu devine prilej de păcat, iar somnul nostru cu crucea pe pernă, aşa cum ne spune şi rugăciunea de seară, devine un somn în Dumnezeu, şi nu un somn al păcatului. De acea creştinii din cele mai vechi timpuri şi până astăzi îşi fac semnul Sfintei Cruci spre a nu fi prilej de păcat, ci de unire cu Hristos prin renunţare. Deci renunţăm ca somnul, mâncarea, munca şi viaţa noastră să devină prilej de patimi şi, dimpotrivă, vrem ca viaţa noastră să se apropie mai mult de Dumnezeu.
Prin desacralizare şi magie se ratează înţelesul duhovnicesc al Crucii
Asistăm în ziua de astăzi la o utilizare nu numai în sens eclezial, să spunem aşa, a Sfintei Cruci. Întâlnim, spre exemplu, reprezentarea Sfintei Cruci pe tot felul de obiecte, pe vestimentaţie sau ca accesoriu al acesteia. Cum vedeţi această schimbare şi micşorare a sensului Sfintei Cruci?
Da, acum civilizaţia în care trăim este o civilizaţie a imaginii şi mai mult a abuzului de imagini şi de simboluri, scoase din context şi devenite simple accesorii ale vestimentaţiei şi ale modei. Această vehiculare la nivelul prezenţei publice a acestor semne religioase vine dintr-o dorinţă, inconştientă oarecum, a omului de a manipula sensurile şi simbolurile religioase. Un risc a existat, şi trebuie să spunem şi acest lucru, chiar şi în civilizaţia tradiţională creştină, de a folosi de multe ori şi icoanele şi semnul Sfintei Cruci cu rost şi fără rost. O încercare de manipulare magică a simbolurilor creştine a existat chiar şi la nivelul tradiţiei creştine populare. Există astăzi o tentaţie de a folosi magic nu numai semnul Sfintei Cruci, ci şi ierurgiile şi Sfintele Taine, este o tentaţie a omului de a capta el forţa Sfintelor Taine, a icoanelor, a Sfintei Cruci, în serviciul lui propriu, de a folosi crucea şi la magie şi la alte lucruri. Este şi dimensiunea aceasta negativă a cinstirii Sfintei Cruci pentru că nu toţi creştinii au avut conştiinţa aceasta curată pe care o propovăduieşte Biserica, mulţi au acceptat creştinismul, dar au încercat să se folosească de elemente din creştinism tot pe fondul existenţei magice cu semnul Sfintei Cruci, cu apă sfinţită, cu icoane. Există - trebuie să recunoaştem - şi o patologie religioasă de tip magic; este o degradare a religiosului, care trage simbolurile creştine spre religiile păgâne, şi există manipularea aceasta în societăţile moderne care se vor secularizate, postcreştine, o manipulare desacralizată, profanizată, în care vedem crucile apărând pe cercei, pe vestimentaţie; o pervertire care se face prin desacralizare. Este o formă de reducere a simbolurilor religioase la rangul de simple semne, de accesorii şi de comunicări superficiale între oameni. Biserica trebuie să-şi apere tradiţia ei liturgică şi religioasă de aceste două ispite, atât de pericolul magic, cât şi de pericolul desacralizării simbolurilor religioase. Sunt două moduri în care oameni ratează de fapt înţelesul duhovnicesc al simbolurilor religioase, de pildă cinstirea Sfintei Cruci. Aceasta trebuie să ne ducă la o mai bună şi intensă cateheză în viaţa Bisericii, prin care trebuie să explicăm oamenilor care sunt semnificaţia şi sensul Sfintei Cruci: că Sfânta Cruce nu este un simbol magic şi nu poate fi bagatelizată şi scoasă din context; Crucea poate fi mântuitoare în Biserică pentru oamenii care ascultă cuvântul lui Dumnezeu şi au o viaţă duhovnicească; Crucea devine Pom al vieţii doar atunci când se află în mijlocul raiului, iar raiul pe pământ este Biserica. Este un apel să ne întoarcem la recuperarea sensului adevărat al simbolurilor religioase în Biserică, fiindcă în Biserică ele îşi primesc toate sensurile, fără ca ele să se degradeze sau să cadă în derizoriu.
SursA: Ziarul Lumina
Alexandru-Constantin CHITUŢ
Înaintând pe calea Postului celui Mare, suntem chemaţi să descoperim sensurile tainice ale vieţii duhovniceşti. Unită cu rugăciunea şi lucrarea faptelor bune, postirea rodeşte în acest răstimp prin harul lui Dumnezeu. La jumătatea Postului, în duminica a treia, Sfânta Cruce se aşază în biserici în mijlocul credincioşilor, pecetluind râvna şi bucuria credinţei lor în Hristos Cel răstignit şi înviat. Despre semnificaţia liturgică şi sensul teologic al Crucii ne-a vorbit părintele arhidiacon prof. dr. Ioan I. Ică jr. de la Facultatea de Teologie „Andrei Şaguna“ din Sibiu.
Semnificaţia fundamentală a Postului este răstignirea patimilor
Părinte profesor, de ce vorbim despre Cruce şi Înviere în duminica a treia din Sfântul şi Marele Post? De ce Biserica a rânduit să fie prăznuită Sfânta Cruce şi în Postul Mare, fiind amintite acum Sfintele Pătimiri ale Domnului nostru Iisus Hristos şi Învierea Sa?
Dacă privim Triodul şi tradiţia liturgică legată de Postul Mare din punctul de vedere istoric, putem vedea şi cunoaşte că în vechime sărbătorirea Sfintei Cruci era în chiar mijlocul Postului Mare, miercurea din săptămâna a patra, ca şi în cazul Înjumătăţirii praznicului Învierii, care cade întotdeauna într-o zi de miercuri. În cazul Sfintei Cruci, cinstirea ei s-a extins în toată săptămâna, iar pentru a solemniza şi mai mult această celebrare fundamentală s-a instituit o duminică specială, duminica pregătitoare. În această duminică, în vechime, se anunţa în biserică faptul că la mijlocul săptâmânii viitoare va fi cinstită Sfânta Cruce. Această cinstire specială se făcea şi atunci aşa cum se face şi în zilele noastre. La Utrenie se scotea o cruce specială, o cruce-relicvar, în general la Sfânta Sofia şi la toate catedralele, care a-veau o cruce în care se găsea câte-o bucăţică, aşchie din lemnul cinstitei Cruci descoperite de împărăteasa Elena. Această cruce era adusă într-o procesiune specială, într-o procesiune liturgică, care într-un fel imită vohodul de la Liturghia Darurilor mai înainte sfinţite, fiindcă ea este aşezată pe Sfântul Disc asemeni agneţului înainte-sfinţit. Iar cântarea care se cântă este oarecum paralelă sau simetrică cu cântarea de la vohodul Liturghiei mai înainte sfinţite: „Acum puterile cereşti nevăzut slujesc...“ În cazul de faţă se spune „Acum puterile cereşti nevăzut înconjoară cinstitul lemn al Sfintei Cruci care acum se aduce“. Este o procesiune specială din punctul de vedere liturgic, dar care atrage atenţia credincioşilor că în Sfânta Cruce există o prezenţă sacramentală, încât aceasta este pusă pe Sfântul Disc, pe acesta punându-se doar Sfintele Daruri mai înainte şi după ce au fost sfinţite. Aşadar, Crucii i se dă o cinstire deosebită. Crucea are o semnificaţie sacramentală; ea primeşte o cinstire liturgică, euharistică am putea spune, şi este aşezată în mijlocul bisericii şi pusă spre cinstire. După cum ne spun istoricii bisericeşti şi istoricii Liturghiei, Crucea stătea în mijlocul bisericii toată săptămâna a patra şi erau zile speciale la Sfânta Sofia, astfel că în zilele de luni şi marţi se închinau bărbaţii, iar în zilele de joi şi vineri se închinau femeile. Aşadar, toată cetatea trecea şi se închina Crucii, care era pusă în mijlocul bisericii ca într-un nou rai sau ca în mijlocul cosmosului, în mijlocul lumii, biserica fiind o imagine a cosmosului şi a lumii, dar în acelaşi timp şi o imagine a raiului. Ceea ce cinstirea Crucii vrea să arate celor care intră în Sfântul şi Marele Post este pe de o parte accentuarea simbolismului centrului, în centrul Postului aflându-se Sfânta Cruce, care ne aduce aminte că semnificaţia fundamentală a Postului este răstignirea, răstignirea patimilor, a poftelor, pentru a răsturna într-un fel drama căderii produsă în Adam. Într-un fel, pentru a ieşi din Adamul cel vechi şi a-L însoţi pe Adamul cel nou. Pe de altă parte, cinstirea Sfintei Cruci are ca scop fundamental aducerea-aminte că primordială este răstignirea patimilor noastre spre a ne putea uni cu Domnul nostru Iisus Hristos.
Crucea este concentrarea într-un singur semn a chenozei lui Hristos
Evanghelia Duminicii Sfintei Cruci începe cu îndemnul Mântuitorului ca fiecare om să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-I urmeze Lui. Ce semnificaţie are în acest context crucea? Despre ce cruce se vorbeşte şi despre ce lepădare?
Evanghelia din duminica a treia se citeşte, de altfel, la toate prăznuirile Sfintei Cruci. Sfânta Cruce nu este sărbătorită numai la mijlocul Postului Mare, ci şi la 14 Septembrie, ziua descoperirii ei de către împărăteasa Elena, sau 1 August, ziua înălţării ei de către Heraclie după ce a fost recuperată de la perşi. Această pericopă cuprinde în ea însăşi esenţa întregii Evanghelii. Mântuitorul spune aici: „Cel ce vrea să Îmi urmeze Mie să se lepede de sine, să-şi ia Crucea şi să-Mi urmeze Mie, că tot cel ce va voi să-şi scape sufletul său îl va pierde şi cine îl va pierde pentru Mine şi Evanghelie acela îl va câştiga.“ În toate aceste versete se cuprinde miezul predicii Mântuitorului. Domnul Hristos ne atrage atenţia că Adam, vrând să scape sufletul său şi viaţa sa, a găsit moartea, deci el a ales o viaţă la capătul căreia se găsea moartea, iar credincioşii, prin Iisus Hristos şi prin credinţă, dacă aleg renunţarea şi lepădarea, răstignirea şi moartea, în sens duhovnicesc, la capătul ei află viaţa veşnică. Evanghelia aceasta ne aduce aminte de răsturnarea polilor sau a planurilor pe care o aduc Hristos, Biserica şi creştinismul, dacă omul adamic caută să-şi scape cu orice preţ viaţa lui, cu preţul distrugerii vieţii celorlalte fiinţe din jurul lui, al afectării mediului înconjurător şi chiar al chinuirii semenilor şi al ruperii sale din legătura cu Dumnezeu.
Încercând să-şi salveze supravieţuirea biologică, aceasta, prin neascultare şi păcat, îl duce la moarte. Dar în Iisus Hristos, oricine renunţă de bunăvoie la viaţa biologică şi la patimile legate de aceasta şi care culminează în rău, în perturbarea legăturilor cosmice, cine renunţă aşadar la această păcătoşenie sădeşte în el o altă viaţă, o viaţă care, paradoxal, deşi este bazată pe renunţare, aduce câştigul cel mai mare, aduce câştigul vieţii veşnice. Crucea despre care vorbeşte aici Mântuitorul şi pe care o cere fiecăruia dintre ucenicii Lui să o ia asupra lor este semnul acestei renunţări care duce la câştig. Acesta este paradoxul creştinului: creştinul este cel care renunţă şi câştigă, iar cel din afara creştinismului vrea să câştige, dar până la urmă pierde! Poate ar trebui insistat şi adus aminte că ceea ce textele noastre traduc în Evanghelie prin cuvântul lepădare în limba greacă are un sens şi mai tare, într-un fel mai radical, ar trebui tradus prin tăgăduire, Mântuitorul ne cere aşadar să ne tăgăduim pe noi înşine. Este opusul situaţiei lui Adam. Adam s-a autoafirmat, a ajuns în cele din urmă în negarea vieţii lui şi a celor din jur, iar Mântuitorul ne cere să ne negăm duhovniceşte, spiritual, moral înclinaţia noastră de a ne afirma pe noi, pentru a ne lăsa afirmaţi de Dumnezeu şi a câştiga viaţa veşnică. În sensul evanghelic, Crucea ne aduce aminte de această răsturnare de planuri. Ceea ce la omul natural este afirmaţie culminează în negaţie la Hristos, dar negaţia duce la afirmaţie. Aceasta ne învaţă Însuşi Mântuitorul, chenoza Lui, golirea Lui duce la umplerea noastră, a trupurilor noastre şi a vieţii noastre de către slava dumnezeirii. Crucea este, într-un fel, concentrarea într-un singur semn a acestei legi fundamentale care este cuprinsă în Evanghelie.
Noul Pom al vieţii, Crucea
În centrul Postului, aşa cum afirmă ieromonahul Makarios Simonopetritul, Crucea apare ca un Pom al vieţii din mijlocul raiului. Este întâmplătoare această analogie, dat fiind că multe din paremiile Triodului sunt din cartea Facerii?
Nu este deloc întâmplătoare, deoarece lectura fundamentală care ne însoţeşte în perioada Postului este din cartea Facerii. Să ne gândim că Postul Mare începe cu Duminica Izgonirii lui Adam din Rai şi se termină, într-un fel, la căpătul Săptămânii Mari, tot într-o grădină. Începe cu izgonirea omului din grădina raiului, din Eden, şi se termină la recuperarea Edenului pe Golgota şi apoi în grădina de la poalele Golgotei unde a fost înmormântat Mântuitorul şi de unde a înviat. Într-un fel, să ne gândim la această simetrie, Adam şi Eva sunt scoşi din rai în duminica în care începe Postul, iar în Vinerea Mare Mântuitorul îi spune tâlharului răstignit lângă El „Astăzi vei fi cu Mine în rai“. Crucea devine noul Pom al vieţii, iar prin Iisus Hristos, a Cărui coastă împusă ţâşneşte sânge şi apă, Sfinţii Părinţi spun că se naşte Biserica, cu noua Eva, se reface într-un fel pe Golgota un nou rai. Toate aceste simetrii nu sunt întâmplătoare şi sunt arătate în Evanghelie. Aceasta ne spune că Iisus Hristos este Adamul cel Nou, Care, prin El Însuşi şi prin Biserică, reface oamenilor posibilitatea de a intra în raiul pe care l-au pierdut protopărinţii noştri. Mai trebui să avem în evidenţă faptul că la mijlocul Postului, în a treia şi a patra săptămâna paremiile vorbesc de Noe şi de arca lui, care este şi ea o prefigurare a unui rai, deoarece Noe salva în arca lui toată esenţa bună a creaţiei. Deci într-o arcă - simbol al Bisericii şi al raiului. În mijlocul arcei era un catarg, care o susţinea şi în care Sfinţii Părinţi au văzut întotdeauna simbolul Sfintei Cruci. Toate aceste simboluri vor să arate că Biserica este cea care recâştigă raiul, fiind anticipat în Vechiul Testament de Eden, apoi de arca lui Noe şi de templu, iar în creştinism de Sfânta Biserică. Astfel că Sfânta Cruce este în mijlocul Postului Mare în mijlocul bisericii ca nou rai, ca nou cosmos restaurat şi între izgonire şi recâştigare.
În Cruce întâlnim convergenţa tuturor dimensiunilor creaţiei
Sfinţii Părinţi văd în Cruce un semn impregnat creaţiei, ca un semn cosmic, despre care se spune: Dumnezeu „aşază crucea pentru a determina cele patru zări ale lumii“. Ce înseamnă Crucea ca simbol cosmic?
Crucea are o multitudine de semnificaţii. Crucea are de pildă semnificaţie soteriologică, mântuitoare, pe care creştinii o scot cel mai mult în evidenţă legat de lucrarea mântuitoare a lui Iisus Hristos şi a Bisericii. Crucea este cea prin care Mântuitorul ne scoate din robia păcatului şi a morţii, zdrobind moartea şi recâştigându-ne viaţa. Pe lângă semnificaţia aceasta soteriologică, Crucea este legată de creaţie. Este legată într-un fel nu numai de constituţia cosmosului, fiind axa de susţinere a cosmosului, pentru că în Cruce avem întâlnirea dintre verticală şi orizontală; e o convergenţă a tuturor dimensiunilor creaţiei, deci o axă de structurare a cosmosului şi, să nu uităm, are şi o semnificaţie antropologică, pentru că omul însuşi, pus în centrul cosmosului şi al creaţiei, este structurat după chipul Crucii şi este chemat să unească cerul cu pământul, orizontala şi verticala. Atunci când vorbim de o cruce cosmologică, să ne gândim că este şi o cruce antropologică, pentru că omul şi cosmosul sunt legaţi. Şi, aşa cum au încercat să spună unii teologi, între care şi ortodocşi, în special teologii ortodocşi ruşi ai secolului al XX-lea, în Cruce este prefigurată însăşi Sfânta Treime, pentru că explică într-un fel modul de existenţă al Persoanelor Sfintei Treimi. Şi Persoanele Sfintei Treimi Se golesc pe Ele Însele şi Se lasă afirmate de celelalte, Tatăl Îl naşte pe Fiul şi Îl purcede pe Sfântul Duh, astfel că Tatăl Se goleşte şi Se lasă apoi afirmat ca Tată de Fiul şi de către Sfântul Duh. Aceeaşi lege a golirii de sine pentru a se umple mai apoi, despre care ne spune Mântuitorul în Evanghelia din duminica a treia din Post că este legea vieţii noastre creştine o găsim în însăşi viaţa intratrinitară, pentru că legea tăgăduirii de sine, a negării de sine pentru a ne lăsa afirmaţi apoi de către ceilalţi nu este o lege impusă omului, ci este însăşi modul de existenţă al Sfintei Treimi. Aşa cum încerca Nicolae de la Rohia să spună prin cuvintele „Dăruind, vei dobândi“. Oricine se dăruieşte pe sine însuşi se câştigă, iar crucea este simbolul acestei legi, că cine se dăruieşte, se goleşte, de fapt nu pierde, ci câştigă comuniune, câştigă plinătate de viaţă.
Crucea exprimă însăşi esenţa legii personale
Părinte profesor, ce explicaţie au în Acatistul Sfintei Cruci cuvintele „Bucură-te, cinstită Cruce, păzitoare a creştinilor!“?
Acatistul Sfintei Cruci încearcă într-un sens să sintetizeze toate multiplele semnificaţii ale Crucii, şi crucea cosmologică, şi crucea antropologică, şi crucea soteriologică, toate acestea să le cuprindă într-o creaţie poetică de mare profunzime. Ceea ce m-a impresionat şi mă impresionează totdeauna la această cântare a Bisericii este faptul că cei care o săvârşesc şi o celebrează se adresează crucii ca unei adevărate persoane. Crucea este văzută aproape ipostaziată, deci nu e tratată ca un simplu obiect, ca un simplu principiu sau regulă cosmologică matematică, un principiu abstract, ci este personalizată. Un lucru m-a impresionat încă de când eram student aici la Teologie şi, studiind, mi-am dat seama că Biserica ascunde o mare taină şi o mare profunzime în cântările şi în tradiţia sa liturgică, faptul că tratează crucea ca o adevărată persoană. Faptul acesta l-am înţeles mai bine la sfinţirea unei biserici. Lăcaşul bisericii este văzut ca o adevărată persoană, ca o persoană botezată: e spălat, e miruns, lăcaşul bisericii de zid e tratat ca un fel de persoană preliminară, pentru că el este personalizat asemeni Crucii. Crucea nu este un simplu principiu sau obiect abstract, ea exprimă - cum spuneam - însăşi esenţa legii personale, pentru că persoana care se dăruieşte prin dăruire câştigă, prin sacrificiu împlineşte. Nu este deloc o întâmplare faptul că Crucea este tratată ca o persoană, pentru că în ea vedem legea vieţii lui Hristos, legea vieţii noastre, şi nu este deloc un hazard faptul că este tratată astfel, aşa cum am spus că este pusă pe Sfântul Disc. Crucea, ca şi icoana, faţa Domnului pusă pe lemn, devin locuri ale prezenţei personale a lui Iisus Hristos. Prin aceasta şi Crucea primeşte o cinstire personală şi este realmente - cum spune Acatistul - „păzitoare a creştinilor“, îi fereşte de atacurile celui rău, le dă siguranţă. Pentru că în primul rând puterea Crucii este puterea vieţii celei noi, dar şi semnul prin care creştinii se apară de stăpânitorii acestei lumi, a vieţii decăzute, a vieţii egoiste, a vieţii păcătoase de care ne ferim noi, toţi creştinii, prin semnul Sfintei Cruci.
Prin Cruce, viaţa noastră se apropie mai mult de Dumnezeu
Astăzi nu se poate concepe slujbă fără Sfânta Cruce. Aceasta se foloseşte atât la ierurgii cât şi la Sfintele Taine şi la Sfânta Liturghie. Ce rol are Sfânta Cruce ca obiect liturgic?
Da, aşa este. Crucea, aşa cum spuneam, vrea să aducă şi să facă prezentă în viaţa oamenilor această putere extraordinară pe care o conţine legea dăruirii, legea câştigării prin renunţare, şi de aceea tot ce se face în Biserică, fiindcă se face prin puterea lui Hristos, se face prin semnul Sfintei Cruci, care este semnul acestei vieţi noi, viaţă nouă care se câştigă prin moarte. Aşa cum am spus, Adam a vrut viaţa cu orice preţ şi a ieşit moartea, tot astfel crucea, care ne însemnează şi care este un semn al renunţării, e ca un X, care barează, e ca un semn de interdicţie, de oprire. Crucea are deci un semn de oprire; noi ne oprim de la păcat, ne oprim de la lucrurile diavolului, ca apoi, din puterea acestei barări şi renunţări, să ţâşnească altă putere, o viaţă care vine de Sus. Aşa cum spunea frumos părintele Stăniloae, Dumnezeu a făcut lumea ca un dar şi a pus Crucea pe acest dar. Celui care nu ştie să se apropie de darul lumii prin cruce, darul lumii îi devine prilej de păcat şi de sminteală. Cei care înainte să se apropie de dar, de lume, îşi fac semnul Sfintei Cruci ştiu să se apropie de orice lucru din lume făra ca lumea să devină prilej de păcat şi de atracţie păcătoasă. De aceea spun şi Sfinţii Părinţi ca la începutul oricărui lucru pe care îl săvârşim să ne facem semnul Sfintei Cruci. De pildă, ne însemnăm cu semnul Crucii şi înainte şi după masă, însoţindu-l cu rugăciune, iar mâncarea noastră nu devine prilej de păcat, iar somnul nostru cu crucea pe pernă, aşa cum ne spune şi rugăciunea de seară, devine un somn în Dumnezeu, şi nu un somn al păcatului. De acea creştinii din cele mai vechi timpuri şi până astăzi îşi fac semnul Sfintei Cruci spre a nu fi prilej de păcat, ci de unire cu Hristos prin renunţare. Deci renunţăm ca somnul, mâncarea, munca şi viaţa noastră să devină prilej de patimi şi, dimpotrivă, vrem ca viaţa noastră să se apropie mai mult de Dumnezeu.
Prin desacralizare şi magie se ratează înţelesul duhovnicesc al Crucii
Asistăm în ziua de astăzi la o utilizare nu numai în sens eclezial, să spunem aşa, a Sfintei Cruci. Întâlnim, spre exemplu, reprezentarea Sfintei Cruci pe tot felul de obiecte, pe vestimentaţie sau ca accesoriu al acesteia. Cum vedeţi această schimbare şi micşorare a sensului Sfintei Cruci?
Da, acum civilizaţia în care trăim este o civilizaţie a imaginii şi mai mult a abuzului de imagini şi de simboluri, scoase din context şi devenite simple accesorii ale vestimentaţiei şi ale modei. Această vehiculare la nivelul prezenţei publice a acestor semne religioase vine dintr-o dorinţă, inconştientă oarecum, a omului de a manipula sensurile şi simbolurile religioase. Un risc a existat, şi trebuie să spunem şi acest lucru, chiar şi în civilizaţia tradiţională creştină, de a folosi de multe ori şi icoanele şi semnul Sfintei Cruci cu rost şi fără rost. O încercare de manipulare magică a simbolurilor creştine a existat chiar şi la nivelul tradiţiei creştine populare. Există astăzi o tentaţie de a folosi magic nu numai semnul Sfintei Cruci, ci şi ierurgiile şi Sfintele Taine, este o tentaţie a omului de a capta el forţa Sfintelor Taine, a icoanelor, a Sfintei Cruci, în serviciul lui propriu, de a folosi crucea şi la magie şi la alte lucruri. Este şi dimensiunea aceasta negativă a cinstirii Sfintei Cruci pentru că nu toţi creştinii au avut conştiinţa aceasta curată pe care o propovăduieşte Biserica, mulţi au acceptat creştinismul, dar au încercat să se folosească de elemente din creştinism tot pe fondul existenţei magice cu semnul Sfintei Cruci, cu apă sfinţită, cu icoane. Există - trebuie să recunoaştem - şi o patologie religioasă de tip magic; este o degradare a religiosului, care trage simbolurile creştine spre religiile păgâne, şi există manipularea aceasta în societăţile moderne care se vor secularizate, postcreştine, o manipulare desacralizată, profanizată, în care vedem crucile apărând pe cercei, pe vestimentaţie; o pervertire care se face prin desacralizare. Este o formă de reducere a simbolurilor religioase la rangul de simple semne, de accesorii şi de comunicări superficiale între oameni. Biserica trebuie să-şi apere tradiţia ei liturgică şi religioasă de aceste două ispite, atât de pericolul magic, cât şi de pericolul desacralizării simbolurilor religioase. Sunt două moduri în care oameni ratează de fapt înţelesul duhovnicesc al simbolurilor religioase, de pildă cinstirea Sfintei Cruci. Aceasta trebuie să ne ducă la o mai bună şi intensă cateheză în viaţa Bisericii, prin care trebuie să explicăm oamenilor care sunt semnificaţia şi sensul Sfintei Cruci: că Sfânta Cruce nu este un simbol magic şi nu poate fi bagatelizată şi scoasă din context; Crucea poate fi mântuitoare în Biserică pentru oamenii care ascultă cuvântul lui Dumnezeu şi au o viaţă duhovnicească; Crucea devine Pom al vieţii doar atunci când se află în mijlocul raiului, iar raiul pe pământ este Biserica. Este un apel să ne întoarcem la recuperarea sensului adevărat al simbolurilor religioase în Biserică, fiindcă în Biserică ele îşi primesc toate sensurile, fără ca ele să se degradeze sau să cadă în derizoriu.
SursA: Ziarul Lumina
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu