Apoi a zis Dumnezeu lui Noe: „Iată, ca un semn al legământului pe care îl închei cu voi,(...) pun curcubeul Meu în nori, ca să fie semn al legământului dintre Mine și pământ”(Facerea 9, 12-13).
Într-o reprezentare metaforică, putem vedea capetele de pod ale acestui curcubeu sprijinindu-se – unul pe Eva cea veche, care „avea să fie mama celor vii”, izvorul de purcedere și continuitate al neamului omenesc, iar al doilea – pe cei dintâi martori ai Învierii lui Hristos și implicit ai Adevărului care stă temelie la șansa de mântuire a umanității, martori care au fost Maria Magdalena și celelalte femei Mironosițe.
Un arc al chemării femeii la Bucurie, întrucât, sentința dată Evei celei dintâi de către Creator: „În dureri vei naște fii”nu s-a oprit aici, ci a continuat, fără cuvinte, într-o rezultantă sufletească sublimă: bucuria maternității. La celălalt capăt, ne întâlnim, așadar, cu o altă dovadă a binecuvântării dumnezeiești: porunca dată de Însuși Mântuitorul, îndată după Înviere, „Mironosițelor”: Bucurați-vă!
Punctul maxim al amplitudinii arcului-curcubeu, care unește cerul cu pământul în iubirea lui Dumnezeu pentru om, îl reprezintă Sfânta Fecioară Maria, căreia Arhanghelul Gavriil i se adresează: „Bucură-te, cea plină de har, Domnul este cu tine...” Așadar, tot bucuria, dar o bucurie rezultată din contactul nemijlocit cu dumnezeirea, în urma căruia Se va naște Însuși Mântuitorul neamului omenesc.
Arătându-Se, după Înviere, mai întâi Mariei Magdalena, Mântuitorul i-a spus: „Femeie, de ce plângi?...” Poate gândind: „Ai văzut mormântul gol și tu plângi? Când ar trebui să te bucuri, încredințându-te că am înviat!?... Sau te îndoiești de cuvintele Mele...?”
S-ar fi putut supăra Domnul de necredința Mariei. Dar răspunsul ei avea să-L bucure, desigur: „Au luat pe Domnul Meu și nu știu unde L-au pus... Dacă tu L-ai luat, spune-mi unde L-ai pus și eu mă voi duce și-L voi ridica...” Maria spune: „dacă L-ai luat”. Și gândind: „...Deci n-a înviat... dar cineva, sau chiar acest om care-mi stă în față și pare să fie grădinarul, L-a luat și L-a pus undeva, de teamă să nu facă iudeii să dispară orice mărturie că a existat...!”
Deși vorbea de trupul mort al lui Iisus, Domnul S-a bucurat să afle că făptura aceasta plăpândă, femeia care-i stă înainte și plânge, din iubire pentru El, chiar dacă se îndoiește de făgăduința Lui, din slăbiciune omenească, s-ar simți în stare să-I ridice trupul greu, surpat în moarte și să-L poarte pe brațe până aici, la mormânt, să-l ungă cu mirezme binemirositoare și cu mir, după datină și apoi să-L așeze din nou la odihna veșnică...
Domnul îi cunoștea sufletul. O știuse însoțindu-L, împreună cu mulțimile, plină de credincioșie, pe cărările propovăduirii și ale minunilor Sale. Îl urmase apoi până sub cruce, martoră cutremurată și desnădăjduită a jertfei Lui. De aceea a avut răbdare cu descumpănirea ei de acum.
Tot de aceea nu S-a supărat Mântuitorul nici că nu L-a cunoscut, căci i se arătase sub o altă înfățișare decât cea știută... În cumpăna judecății drepte a Domnului, îndoiala Mariei a fost anulată de mărturia profundei iubiri jertfelnice. El asta căuta – și asta caută mereu! – la noi, oamenii. În primul rând, puterea iubirii și profunzimea ei. Și numai după aceea credința. Maria Magdalena iubea cu toată ființa ei, uitând de frică și crezând că poate – tocmai prin această imensă iubire – să poarte pe brațe un munte.
Tot nu întâmplător, ceea ce a ajutat-o pe Maria Magdalena să-L recunoască pe Mântuitorul nu a fost chipul Lui, ci glasul! Memoria auditivă și afectivă – mai ales! – reținuse bine glasul Învățătorului, pe care-L ascultase și-L urmase, împreună cu mulțimile, cu Apostolii, cu ucenicii; glasul care-i învățase să se roage, să viețuiască dup legile plăcute lui Dumnezeu, să iubească, să nădăjduiască în mântuire și să creadă în Înviere. Acel glas o strigase acum pe nume: „Maria!”, iar în acea clipă ea nu s-a mai îndoit că este Domnul.
Au venit apoi și celelalte femei mironosițe, cu același gând: să ungă trupul mort al lui Iisus, ritual nedesăvârșit în ziua îngropării, din pricina fricii și a grabei.
Nu L-a uimit și nu L-a supărat nici îndoiala lor, luînd în seamă doar aceeași iubire jertfelnică prin care biruiseră spaima și înfruntaseră primejdia. Credința lor se va vădi, însă, când L-au întâlnit, căci El a voit de data aceasta să-L cunoască îndată. Văzând mormântul gol și auzind glasul îngerului: „...nu vă temeți, că știu că pe Iisus cel răstignit Îl căutați. Nu este aici, ci S-a sculat, precum a zis;...”, au plecat cu frică și cu bucurie mare... A biruit bucuria, când le-a întâmpinat Mântuitorul, zicându-le: „Bucurați-vă!”
Candele vii de credincioşie, aceste femei au alcătuit un nucleu, căruia Dumnezeu i-a conferit semnificaţia – chiar dacă nu faptică, ci doar ideală – a unei comunităţi creştine în miniatură, având ca emblemă, ca hram, am putea spune, chiar porunca lui Hristos Cel Înviat: Bucuraţi-vă!
Iată de ce avem în calendarul creștin ortodox „Duminica Mironosițelor”. Faptul e motivat și de un alt dat moral, propriu însăși structurii sufletești a femeii: evlavioasa cinstire a memoriei celor adormiți, prin împlinirea cu jertfelnicie și fără abatere a rânduielilor statornicite prin tradiție, privind cultul morților.
Mironosițele din Evanghelie L-au văzut pe Iisus pătimind pe nedrept, poticnindu-Se sub greutatea materială a crucii, L-au văzut răstignit și L-au văzut murind! Deci, L-au văzut om! Or, chiar în Legea Veche, la iudei, când murea cineva, trebuiau împlinite toate rânduielile. Aceasta voiau să facă și pentru Învățătorul lor.
Totodată, „Mironosițele” au generat – în creștinism – o categorie morală, cristalizată din trăsăturile generale ale femeii creștine. Femeia creștină, cu adevărat credincioasă, structurată sufletește pe simțul datoriei, al responsabilității față de făptura umană pe tot parcursul existențial al acesteia, de la naștere până la moarte. Cu adagiul că această responsabilitate se extinde și asupra celeilalte forme de existență – cea de după moarte. De ce? Pentru că, femeia creștină, crezând în Înviere, va împlini cu tât mai mult, pentru sufletele celor care au părăsit lumea aceasta, toate cele de cuviință, la „soroacele” statornicite de Canoanele bisericești și de Tradiție, convinsă fiind că cei pentru care se roagă și-i pomeneşte vor învia și se vor mântui! Prelungit până în zilele noastre, sensul simbolic al „Mironosițelor” se definește prin devoțiunea exemplară, slujirea smerită și o necondiționată credincioșie față de Hristos Cel Înviat și Biserica Sa. Toate acestea, astăzi mai mult ca oricând, alcătuiesc – ar trebui s-o facă, prin extrapolare! – expresia esențială a moralei creștine: iubirea jertfelnică față de aproapele.
