În numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh.
Parabola fiului risipitor ne vorbește nu numai despre păcat și pocăință, ci și despre iertarea pe care Dumnezeu ne-o dăruiește. Când fiul risipitor și-a venit în sine după ce a îndurat suferința, lipsurile, singurătatea și părăsirea, a pornit către casa tatălui, iar tatăl, care probabil privea adesea în zare așteptând să se întoarcă, l-a văzut de departe. Evanghelia ne spune că inima i s-a umplut de dragoste și că i s-a făcut milă, căci iubea pe fiul său. Fără să mai aștepte ca să ajungă până acasă, bătrânul, deși fusese adânc rănit de păcatele tânărului și de cruzimea lui, a alergat în întâmpinarea sa, a căzut pe grumazii lui, l-a îmbrățișat și l-a sărutat.
Oare așa ieșim și noi să ne întâmpinăm când vedem de departe pe cineva întorcându-se din acea țară îndepărtată în care toți, mai devreme sau mai târziu sau poate adeseori, sântem atrași de păcat – pe un prieten vechi, o rudă sau o cunoștință care se întoarce la noi? Așa alergăm înaintea lui? Oare dragostea noastră este atât de statornică încât mereu ieșim în pragul casei și privim în zare, tânjind după întoarcerea lui? Iar când vedem pe cineva care odinioară ne-a fost aproape, dar s-a înstrăinat, că se îndreaptă către noi, ne străpunge oare inima vechea dragoste și simțim milă? Oare facem noi adesea primul pas către el, fără să așteptăm să se căiască sau să-și ceară iertare? Îl îmbrățișăm și încercăm să-l mângâiem pentru propria lui nestatornicie în dragoste și prietenie? Nu ne purtăm mai degrabă ca fiul care nu avea nimic să-și reproșeze înaintea tatălui său? Când acela s-a întors de la câmp și a auzit glasuri de veselie în casă, a întrebat un slujitor despre ce era vorba și, auzind că fratele său mai mic care murea de foame s-a întors, n-a voit să intre înăuntru. Fratele lui păcătos, prin rușine și frică, a înțeles ce făcuse și văzând halul în care ajunsese s-a întors din țara îndepărtată în casa tatălui său, fără să știe cum va fi primit. Dar el, cel drept, stătea afară din casa în care era bucurie pentru întoarcerea la viață a celui ce fusese mort și aștepta pe tatăl său să vină și să se roage de el să intre „în bucuria cea de obște. Eu mă bucur, slugile se bucură, fratele tău se bucură: vino și tu să iei parte la bucuria noastră”. Dar fiul cel drept își ceartă tatăl, reproșându-i că pentru toți anii în care s-a ostenit și s-a purtat corect n-a primit nicio răsplată, în vreme ce, acum că „fiul tău” s-a întors, tatăl a junghiat vițelul cel îngrășat. Iar tatăl răspunde: „Nu se cădea să ne bucurăm că fratele tău s-a întors?” Însă fiul cel mare vede în fiul risipitor doar odrasla păcătoasă a tatălui său; nu-lmai poate accepta ca frate, deși tatăl îi aduce aminte că, de vreme ce risipitorul este și el fiul lui, trebuie să fie fratele celui drept.
Iarăși întreb: ni se întâmplă adesea să percepem pe cineva care a păcătuit, nu neapărat împotriva noastră, ci a greșit cu ceva în general, ca pe fratele nostru? Nu zicem și noi cel mai adesea „fiul tău” cu obidă disprețuitoare? Admitem de multe ori că rămâne oricum fratele nostru, că, fiind drag tatălui, ar trebui să ne fie infinit drag și nouă? Nu – noi ne asemănăm fiului care se considera drept fiindcă muncea din greu, dar a rămas cu totul străin de duhul casei tatălui său.
Încă o observație. Tatăl n-a mai îngăduit ca fiul său să ceară să fie primit ca argat; nu-l putea primi ca pe o slugă, ci numai ca pe un fiu întors acasă. Și a pus să i se aducă haina cea dinainte, nu cea mai bună din casă, ci cea pe care obișnuia s-o poarte înainte să se înstrăineze, înainte ca el s-o lepede și să se adopte portul unui străin. Când fiul și-a îmbrăcat haina de odinioară în locul zdrențelor, a simțit că îi venea iarăși bine, iar tatăl a poruncit să i se aducă inelul – nu un inel oarecare, ci inelul cu care în vechime omul își pecetluia scrisorile.Tatăl și-a pus toată încrederea în el. De ce? De ce nu a pretins mai întâi dovezi pentru căința lui? Fiindcă știa că, de vreme ce fiul său biruise rușinea și frica ca să vină acasă, întoarcerea sa era sigură. Dar când cineva, un fost prieten care ne-a rănit fie pe noi, fie pe cineva drag nouă, se apropie de noi, sântem dispuși să ne încredem în el, să-i acordăm dragostea dintâi? Nu; de aceea împăcarea nu ține. De aceea omul se teme atât de tare să caute împăcarea; știe că nu se va întâlni cu tata, ci doar cu o virtute falsă, umilitoare, care îi spune: „tu nu-mi ești frate, chiar dacă tatăl meu te recunoaște ca fiu al său”. Să luăm aminte la această problemă a iertării, fiindcă în curând se apropie Duminica Iertării și ne poate surprinde nepregătiți. Amin.
26 februarie 1967
Traducere de Marius Ivașcu după ProdigalSon.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu