Cînd Te-ai pogorît la moarte, Cel ce ești Viața cea fără de moarte, atunci iadul l-ai omorît cu strălucirea Dumnezeirii; și cînd ai înviat pe cei morți din cele de dedesubt, toate Puterile cerești au strigat: Dătătorule de viață, Hristoase, Dumnezeul nostru, slavă Ție!
Cartea e mai bună decît blogul. Blogul e mai bun decît Fb-kul. Asta am înțeles după un experiment simplu.
Rețelele de socializare sînt făcute pentru a reduce calitatea mesajului. Limitarea lungimii unui discurs este un efort al presei de tip nou, construită din sloganuri. Totuși presa tipărită nu a ajuns la performanțele internetului, cînd cititorului i-a fost oferită posibilitatea de a comenta ceea ce citește. Participarea la discutarea textului creează iluzia co-autorului. Cititorul are impresia că influențează/modifică mesajul textului prin comentariul său. Ceea ce îi gîdilă orgoliul.
Totuși beția comentariilor a creat un cititor isteric, incapabil de analiză și contemplare. El citește pentru a comenta, pentru a-și hrăni propriul orgoliu. Iar scriitorul își tocmește de multe ori textul cu scopul expres de a stîrni comentarii, pentru că asta face rating, iar ratingul aduce bani sau slavă.
Tabăra comentatorilor a evoluat în tabăra celor care se numesc cu emfază blogheri. Blogherii sînt, de cele mai multe ori, cititori ratați. Ei sînt mai grabnici la a grăi, decît la ascultare/citire (ca să ne amintim de îndemnul Apostolului Iacov). Apăruți peste noapte, ei riscă să dispară odată cu apariția balaurului numit Face Book. Acest balaur cu milioane de capete înghite zilnic blogheri pentru a-i transforma în feisbukiști.
Nu e departe vremea cînd tot ce va fi de găsit pe internet vor fi poze cu căței, pisici și părți ale corpului uman. Butoanele de pe care își scriu oamenii mesajele sînt tot mai mici și mai greu de folosit, odată cu mutarea internetului în telefoane. Totul e din ce în ce mai mic și solicită din ce în ce mai puțină minte. Ne întoarcem la peșteră, cînd oamenii nu știau să scrie și desenau casa, barza, taurul, omul. Acum e ceva mai evoluat, avem butoane cu “eikon”-uri care înlocuiesc rapid cuvîntul. Trăim într-o mare peșteră digitală. Mă gîndesc cît a mai rămas pînă cînd lumea va uita să vorbească?
În Duminica Sfintei Cruci din Postul Mare, credincioşii braşoveni au fost binecuvântaţi de IPS Mitropolit Laurenţiu şi au cinstit un fragment din lemnul Sfintei Cruci, adus din oraşul grecesc Koropi. Lemnul Sfintei Cruci şi moaştele Sfântului Mucenic Pantelimon şi ale Sfântului Nectarie Taumaturgul s-au aflat spre închinare pentru câteva zile la Braşov.
Credincioşii din cartierul braşovean Noua au participat la Sfânta Liturghie arhierească oficiată de Înalt Preasfinţitul Laurenţiu, Arhiepiscopul Sibiului şi Mitropolitul Ardealului, în măreaţa biserică zidită în această parte mărginaşă a oraşului de sub Tâmpa. La Liturghia oficiată în Duminica Sfintei Cruci, sutele de credincioşi au cinstit un fragment din lemnul Sfintei Cruci, adus de pr. Corneliu Erneanou din catedrala oraşului grecesc Koropi, din apropierea Atenei. Lemnul Sfintei Cruci, moaştele Sfântului Mucenic Pantelimon şi cele ale Sfântului Nectarie Taumaturgul s-au aflat spre închinare pentru câteva zile în Biserica „Adormirea Maicii Domunului“ din Braşov.
În soborul de preoţi de la Sfânta Liturghie s-au aflat stareţul Mănăstirii „Brâncoveanu“ de la Sâmbăta de Sus, arhim. Ilarion Urs, protopopul de Braşov, Dănuţ-Gheorghe Benga, pr. Corneliu Erneanou din Grecia, cei doi sluitori ai bisericii din Noua, pr. Simion Cibian şi pr. Cornel Toma, alţi preoţi din oraş şi din împrejurimi. La Sfânta Liturghie, diac. Ionuţ Marius Urs a fost hirotonit preot misionar în Protopopiatul Făgăraş II, iar protopopul de Braşov a citit la momentul potrivit Pastorala IPS Mitropolit Laurenţiu la această duminică din Postul Mare, prin care îi îndeamnă pe credincioşi să arate milostenie faţă de copiii abandonaţi în maternităţi şi să îi primească în plasament sau chiar să-i înfieze.
Conferinţă duhovnicească la ASCOR Braşov
După Sfânta Liturghie, IPS Mitropolit Laurenţiu a vorbit credincioşilor despre Duminica Sfintei Cruci, înţelesurile duhovniceşti ale Crucii şi despre Evanghelia din această zi. „Sfânta Cruce apare acum ca un copac cu multe ramuri, la umbra căruia fiecare suflet ostenit de drumul luptei cu ispitele, drumul postului, să poată să stea şi să se odihnească pentru a primi forţă pentru partea a doua a drumului. Fiecare duminică a postului este un popas prin care mulţumim lui Dumnezeu pentru c-am reuşit să trecem peste săptămâna respectivă şi cerem ajutor pentru următoarea săptămână. În această duminică, mesajul este acela de a ne lua crucea, de a ne asuma cel de-al treilea înţeles al Crucii, acela de încercare din partea lui Dumnezeu, dar nu ca pedeapsă din partea Lui“, a spus IPS Mitropolit Laurenţiu.
IPS Mitropolit Laurenţiu a susţinut, apoi, o conferinţă duhovnicească în Aula Universităţii „Transilvania“ din Braşov, la invitaţia Asociaţiei Studenţilor Creştini Ortodocşi din România, filiala Braşov. Ierarhul a vorbit despre popasurile duhovniceşti din duminicile Postului Mare şi despre călătoria pe care credincioşii o au de făcut în această perioadă premergătoare Sfintei Învieri. Braşovenii au participat în număr mare la conferinţa duhovnicească şi au adresat întrebări cu referire la post, rugăciune şi alte aspecte ale vieţii spirituale.
O poezie frumoasă pentru Duminica fiului risipitor scrisă de Constantin P. Kavafis și tradusă de Marius Ivașcu.
Είπες· «Θα πάγω σ’ άλλη γη, θα πάγω σ’ άλληθάλασσα. Ți-ai zis: „În altă țară voi să merg, pe altă mare-oi colinda. Μια πόλις άλλη θα βρεθεί καλλίτερη από αυτή. Altă cetate, mai mândră ca asta, sub soare s-o afla. Κάθε προσπάθεια μου μια καταδίκη είναι γραφτή· Orice încercare mi-e osândă și blestem al sorții, κ’ είν’ η καρδιά μου — σαν νεκρός — θαμένη. iar inima – ca un mort – mi-e-ngropată. Ο νους μου ως πότε μες στον μαρασμόν αυτόν θαμένει. Mintea de-a pururi în marasmu-acesta are să-mi rămâie. Όπου το μάτι μου γυρίσω, όπου κι αν δω Oriunde-ntorc privirea, oriunde m-aș uita, ερείπια μαύρα της ζωής μου βλέπω εδώ, negre ruine ale vieții mele văd aici, που τόσα χρόνια πέρασα και ρήμαξα και χάλασα.» unde-atât amar de vreme am cheltuit, amrisipit și-am pierdut.”
Καινούριους τόπους δεν θα βρεις, δεν θάβρεις άλλες θάλασσες. Noi locuri n-ai să afli, nici alte mări decolindat. Η πόλις θα σε ακολουθεί. Στους δρόμους θαγυρνάς Cetatea te va urmări. Pe-aceleași drumuri τους ίδιους. Και στεςγειτονιές τες ίδιες θα γερνάς· vei umbla, tot vechile cartiere-ai să cutreieri και μες στα ίδια σπίτια αυτά θ’ ασπρίζεις. și în aceleași case vei încărunți. Πάντα στην πόλι αυτή θα φθάνεις. Για τα αλλού —μη ελπίζεις— Toate în cetatea asta le vei apuca. La alta să nu speri! δεν έχει πλοίο για σε, δεν έχει οδό. Nu-i corabie să te ducă, nu-i nici cale. Έτσι που τη ζωή σου ρήμαξες εδώ Cum viața ți-ai trecut-o aci, στην κώχη τούτη την μικρή, σ’ όλην την γη τηνχάλασες. în ungheru-acesta mic, la fel ți-o risipeai oriunde-n lume.
Mântuitorul nostru, preaiubiților, astăzi s-a născut nouă: să ne bucurăm. Căci nu se cuvine să aibă loc întristarea unde este nașterea Vieții; Aceasta, nimicind frica morții, ne-a adus bucuria veșniciei făgăduite. Nimeni nu este alungat de la ospățul acestei veselii, căci una este pricina bucuriei tuturor: Domnul nostru, nimicitorul păcatului și al morții, neaflând pe nimeni slobod de vină, a venit ca pe toți să slobozească. Să tresalte sfântul, că se apropie de cunună! Să se veselească păcătosul, că este îmbiat să ia iertare! Să se însuflețească păgânul, căci este chemat la viață!
Fiul lui Dumnezeu, la plinirea vremii pe care a rânduit-o înălțimea de necercetat a Sfatului Dumnezeiesc, a luat asupra sa firea neamului omenesc pentru a o împăca cu Ziditorul ei, așa încât născocitorul morții, diavolul, să se biruiască tocmai prin firea pe care o biruise. Intrând în acest război de dragul nostru, s-a luptat după o mare și minunată lege a dreptății: Domnul Atotputernic l-a întâmpinat pe crudul dușman nu în măreția sa, ci în smerenia noastră, împotrivindu-i-se cu aceeași formă și aceeași fire, făcându-se părtaș mortalității noastre, dar în afara oricărui păcat. A rămas străin de această naștere ceea ce citim despre toți: „Nimeni nu este curat de întinăciune, nici măcar pruncul care a trăit o singură zi pe pământ” (Iov 14, 4). Așadar, în nașterea aceasta unică nu a trecut nimic din pofta trupului, nu s-a strecurat nimic din legea păcatului. A fost aleasă o Fecioară din neamul împărătesc al lui David, care, urmând să rămână însărcinată de la Duhul Sfânt, a zămislit mai întâi cu mintea și apoi cu trupul Rodul dumnezeiesc-omenesc. Și ca nu cumva să se teamă de urmări străine, nefiind părtașă sfatului celui de sus, este încunoștințată de înger despre cele ce se vor lucra de către Duhul Sfânt într-însa. Nu a socotit că i se păgubește sfiala feciorelnică cea care a devenit îndată de Dumnezeu Născătoare. Căci de ce s-ar fi îndoit de noutatea zămislirii cea căreia i-a fost făgăduit ajutorul puterii Celui Preaînalt? Credința celei credincioase a fost întărită și de adeverirea minunii premergătoare, căci Elisavetei i s-a dat nesperată rodnicie, așa încât Cel ce a dat rod celei sterpe să nu fie bănuit că nu-l va da și Fecioarei. Astfel, Dumnezeu – Cuvântul lui Dumnezeu, Fiul lui Dumnezeu, care era la început la Dumnezeu, prin care s-au făcut toate și fără de care nimic nu s-a făcut (In. 1, 1-3) – s-a făcut om, pentru a-l slobozi pe om de moartea veșnică. S- a plecat spre asumarea smereniei noastre fără a-și împuțina măreția, încât, rămânând ceea ce era și asumând ceea ce nu era, să unească adevăratul chip de rob cu Chipul acela prin care este deopotrivă cu Dumnezeu Tatăl (Filip. 2, 6), punând ambele firi într-o legătură atât de strânsă, încât nici firea inferioară să nu umbrească proslăvirea, nici cea superioară să nu micșoreze asumarea. Păstrându-se, așadar, însușirile fiecărei firi și fiind reunite într-o singură Persoană, smerenia este asumată de măreție; slăbiciunea de putere; mortalitatea de veșnicie. Și pentru a plăti datoria stării noastre, firea nepătimitoare s-a unit cu firea noastră pătimitoare, adunându-se Dumnezeu adevărat și Om adevărat în unimea Domnului nostru; pentru ca, aducând leacurile de care aveam nevoie, unul și același Mijlocitor între Dumnezeu și oameni (1 Tim. 2, 5) să poată muri datorită unei firi și învia datorită celeilalte. Mulțumită, dar, întregii-înțelepciuni a Fecioarei, nimic stricăcios nu a întinat nașterea Mântuirii, căci ea a fost pază cumințeniei și arătare a adevărului.
O astfel de naștere, preaiubiților, a fost vrednică de Hristos, Puterea lui Dumnezeu și Înțelepciunea, prin care să ne fie în același timp asemenea prin umanitate și să ne întreacă prin dumnezeire. Căci de nu era Dumnezeu adevărat, nu ne-ar fi adus leac adevărat, iar de n-ar fi fost om adevărat, nu s-ar fi făcut nouă pildă. Născându-se Domnul, îngerii veselindu-se au cântat „slavă întru înălțimi lui Dumnezeu” și oamenilor de bunăvoință li se vestește „pace pe pământ” (Lc. 2, 14); fiindcă văd cum Ierusalimul ceresc se zidește din toate neamurile lumii – dacă de această ispravă a negrăitei îndurări dumnezeiești se bucură atâta înălțimea îngerilor, cât se cade să se veselească smerenia oamenilor?
Să mulțumim, dar, preaiubiților, lui Dumnezeu Tatăl prin Fiul său în Duhul Sfânt, care pentru marea sa milostivire cu care ne-a iubit s-a îndurat de noi și, „pe când eram morți în păcate, ne-a înviat împreună cu Hristos” (Ef. 2, 5), ca să fim făptură nouă într-însul și frământătură nouă. Să lepădăm, așadar, omul cel vechi cu faptele sale și, făcându-ne părtași nașterii lui Hristos, să renunțăm la lucrurile trupești. Recunoaște-ți, o, creștine, vrednicia ta și, făcându-te împreună-moștenitor firii dumnezeiești, nu te întoarce la întinăciunea vechii petreceri! Amintește-ți cărui Cap și cărui Trup ești mădular! Adu-ți aminte că ai fost smuls din puterea întunericului și mutat în lumina și împărăția lui Dumnezeu! Prin taina Botezului te-ai făcut biserică a Duhului Sfânt: nu alunga de la tine un asemenea Oaspete prin faptele răutății și nu te supune iarăși robiei diavolului, căci prețul tău este sângele lui Hristos: te va judeca după adevăr Cel ce te-a răscumpărat întru milostivire, care împărățește cu Tatăl și cu Duhul Sfânt, în vecii vecilor. Amin.
Traducere de Marius Ivașcu, căruia îi mulțumesc și pe această cale pentru darurile frumoase pe care ni le trimite.
Nașterea lui Hristos să ne fie de folos duhovnicesc!
Chiar dacă au trecut 2 săptămîni de cînd părintele Teofil, iubitorul de Dumnezeu, a împlinit 80 de ani, abia astăzi am reuşit să îl sărbătorim şi noi, aşa cum se cuvine, prin rugăciune şi prin cinstire. La sfîrşitul Tainei Sfîntului Maslu credincioşii i-au cîntat părintelui La Mulţi Ani!, iar părintele ne-a binecuvîntat cu binecuvîntare sfîntă şi cu iubire părintească.
« Ce era de la început, ce am auzit, ce am văzut cu ochii noştri, ce am privit şi mâinile noastre au pipăit despre Cuvântul vieţii,
-Şi Viaţa s-a arătat şi am văzut-o şi mărturisim şi vă vestim Viaţa de veci, care era la Tatăl şi s-a arătat nouă –
Ce am văzut şi am auzit, vă vestim şi vouă, ca şi voi să aveţi împărtăşire cu noi. Iar împărtăşirea noastră este cu Tatăl şi cu Fiul Său, Iisus Hristos.
Şi acestea noi vi le scriem, ca bucuria noastră să fie deplină. » ( Întâia epistolă sobornicească a Sfântului Apostol Ioan 1: 1-4)
În creştinism şi în Ortodoxie fiecare ţară şi popor, fiecare oraş, fiecare comunitate creştină sau familie au drept ocrotitor sau ocrotitoare un sfînt sau o sfîntă. În ziua în care se face cinstirea acestora este sărbătoare duhovnicească în inimile şi în sufletele lor. Creştinii nu aniversează evenimentele importante din existenţă sau din activitate cronologic, ci sărbătoresc dincolo de timp, în Veşnicie şi în comuniunea cu Sfînta Treime şi cu sfinţii. De aceea, astăzi este sărbătoarea acestui blog, ce are scopul de a mărturisi doctrina creştin-ortodoxă în paginile lui.
Ce reprezintă, de fapt, Duminica Ortodoxiei ?
Pentru mai mult de o sută de ani Biserica lui Hristos a fost tulburată de persecuţiile rău-credincioşilor iconoclaşti, începînd din timpul domniei lui Leon Isaurul (717-741) şi terminînd cu domnia lui Teofil (829-842). După moartea lui Teofil, văduva acestuia, împărăteasa Teodora (prăznuită în 11 februarie), împreună cu patriarhul Metodie (sărbătorit în 14 iunie), au re-stabilit Ortodoxia. Această împărăteasă, vrednică de pomenire, a prea-cinstit icoana Prea Sfintei Născătoare de Dumnezeu, în prezenţa patriarhului Metodie şi a altor mărturisitori şi drepţi. În acelaşi timp, a vorbit deschis, spunînd aceste sfinte cuvinte : « Dacă cineva nu dă cinstire sfintelor icoane, nu adorîndu-le ca pe nişte zei, ci cinstindu-le cu dragoste ca pe nişte imagini ale arhetipului, să fie anatema ». Apoi, după ce s-a rugat şi a postit în timpul primei săptămîni a Postului de Patruzeci de zile, ea a cerut lui Dumnezeu iertare pentru soţul ei. După ce a făcut acestea, în prima Duminică a Postului, împreună cu fiul ei, împăratul Mihail, a organizat o procesiune cu tot clerul şi poporul şi a restaurat cultul icoanelor, reîmpodobind Biserica lui Hristos cu ele. Aceasta este sărbătoarea pe care noi, toţi Ortodocşii, o comemorăm astăzi. De asemenea, numim această zi Duminica Ortodoxiei deoarece astăzi s-a arătat biruinţa doctrinei adevărate asupra ereziei. (Traducere E.T. după http://www.iconograms.org/sig.php?eid=1027 )
Conform Tradiţiei autentice Ortodoxe în Duminica Ortodoxiei credincioşii mergeau la Biserică cu icoane în mîini şi participau la Sfînta Liturghie tot cu icoanele în mîini. După Sfînta Liturghie înconjurau bisericile tot cu icoanele în mîini şi se citea Sinodiconul Ortodoxiei, ce reprezintă o mărturisire de credinţă ortodoxă şi o experienţă liturgică - ce ţine de cultul creştin şi de viaţa duhovnicească a ortodocşilor. În acest document teologic se afirmau şi se întăreau dogmele ortodoxe; se condamnau şi se anatematizau toate ereziile apărute în istoria creştinismului; se cinsteau şi se aclamau părinţii, mărturisitorii credinţei şi dogmelor ortodoxe; se anatematizau ereticii, care au luptat împotriva Bisericii şi credinţei Ortodoxe. Din păcate, această Tradiţie s-a pierdut în vremurile noastre. Din fericire, în unele zone geografice din Grecia, ea mai este păstrată. Iată mai jos textul Sinodiconului Ortodoxiei :
Sinodiconul Ortodoxiei
Datori suntem lui Dumnezeu ca o dată pe an să-I aducem mulţumire în acea zi când am redobândit Biserica lui Dumnezeu, s-au dovedit dogmele adevăratei credinţe şi s-au aruncat hulele răutăţii.
Urmând ziselor prooroceşti, învăţăturilor apostolice, şi întemeindu-ne pe cele din Evanghelii, ne adunăm în această zi de prăznuire. Căci Isaia spune căostroavele2vor fiînnoite către Dumnezeu, înţelegând [prin ostroave] bisericile neamurilor, prin biserici nu măreţele lăcaşuri bisericeşti, ci plinătatea celor ce cu credinţă şi evlavie se roagă în ele cu laude şi cântări. Apostolul îndeamnă la acelaşi lucru, când ne porunceşte ca aşa şi noi întru înnoirea vieţii să umblăm,3 şi - spunând căoricare s-a făcut întru Hristos, făptură nouă este4 - să ne înnoim.
Apoi sunt cuvintele Domnului, care trebuiesc luate profetic: Şi se făceau atunci înnoirile în Ierusalim, şi era iarnă, a spus El.5[Prin iarnă se înţelege] fie cea duhovnicească [iarna] potrivit căreia neamul jidovesc ridică vârtejuri de sete de sânge şi turbare împotriva Mântuitorului nostru, fie ceea ce tulbură simţurile trupeşti când se schimbă vremea şi se face ger.
Căci era o iarnă cu noi - una îndelungată şi grea, şi nu numai un anotimp trecător - ci una de mare răutate, răspândind sălbăticie, dar acum a înmugurit nouă întâiul anotimp, primăvara darurilor lui Dumnezeu, în care ne-am adunat împreună să aducem jertfă de laudă lui Dumnezeu, roada faptelor bune; sau, cum spune mai bine psalmul: vară şi primăvară Tu ai zidit pre ele. Adu-ţi aminte de aceasta.6
Pentru vrăjmaşii care Îl ocărăsc pe Domnul şi în cele din urmă defăimează Sfânta Lui slăvire în sfintele icoane, înălţându-se cu semeţie în hulele lor: Domnul minunilor îi va zdrobi, şi va prăvăli la pământ îndrăzneala lor.
El nu trece cu vederea glasul celor ce-I strigă: Adu-Ţi aminte, Doamne de ocara robilor Tăi, care am sprijinit în sânul meu, a multe limbi. Care ocărâră pizmaşii Tăi, Doamne, cu care au ocărât schimbarea unsului Tău.7
Căci „unsul” înseamnă cei ce au fost mântuiţi prin moartea Sa şi au crezut în El, prin propovăduirea cuvântului şi prin închipuirea în icoane. Pentru că în acest fel marea lucrare a iconomiei Sale, împlinită prin Cruce şi patimile îndurate şi minunile pe care le-a lucrat atât înainte cât şi după Cruce, este făcută cunoscută celor ce s-au mântuit. Iar pilda patimilor Sale trece la Apostoli şi apoi la mucenici, şi coboară prin ei, la mărturisitori şi asceţi.
Aceasta este ocara,cu care pizmaşiiDomnuluiau ocărât, cu care au ocărât schimbarea unsului Său,8 pe care o are în vedere Dumnezeul nostru. Inima Sa este plină de mângâiere, şi El este înduplecat de rugăciunile Maicii Sale, şi ale Apostolilor şi tuturor sfinţilor. Căci şi ei împărtăşesc ocările ce I S-au adus, şi cu El împreună s-au batjocorit şi în icoane, aşa încât în felul în care au împărtăşit cu El pătimirile cărnii, în acelaşi fel au împărtăşit cu El şi necinstirea icoanelor.
Dumnezeu a lămurit în cele din urmă voia Sa de acum şi a făcut încă o dată ceea ce a îndeplinit mai înainte. Căci mai înainte, după ce au trecut mulţi ani când sfintele icoane au suferit defăimare şi ruşine, El Şi-a recăpătat închinarea. Acum, pentru a doua oară, după o scurtă vreme de treizeci de ani de răutate, El a redat sufletelor noastre nevrednice slobozirea din defăimare, mântuirea celor ce pătimesc, a reînnoit mărturisirea evlaviei, a întărit cinstirea icoanelor, şi praznicul ce aduce toate aceste daruri mântuitoare.
Căci în icoane noi contemplăm patimile învăţătorului pentru mântuirea noastră, Crucea, mormântul, porţile şi încuietorile iadului, luptele mucenicilor, cununile lor, mântuirea însăşi, pe care Judecătorul luptei şi Dătătorul de premii şi de cununi a dat-o în mijlocul pământului.
Astăzi prăznuim această sfântă zi, şi bucurându-ne împreună în psalmi şi cântări aducem rugăciuni şi ectenii.
Cine este Dumnezeu mare ca Dumnezeul nostru? Tu eşti Dumnezeu Cel Ce faci minuni!9
Căci Tu îi ruşinezi pe cei ce nu Te slăvesc, şi pe cei ce îndrăznesccu semeţie să lupte împotriva icoanei Tale îi faci fricoşi şi îi pui pe goană.
Dar aici este mulţumirea către Dumnezeu şi izbânda strălucită asupra vrăjmaşilor credinţei; şi încă o hotărâre puternică şi amănunţită limpezeşte aceste neînţelegeri şi lupte [ce au avut loc] împotriva iconoclaştilor.
Acum când ne sălăşluim în Ierusalimul cel de sus, în locul de odihnă de după trecerea prin pustie, urmându-i lui Moise, şi mai mult, supunându-ne dumnezeieştii porunci, aşezăm un stâlp din pietre tari, gata să fie scris, este drept şi cuviincios ca să înscriem în inimile fraţilor binecuvântările ce se cuvin celor ce au păzit Legea şi blestemele pe care şi le-au atras asupra lor nelegiuiţii. De aceea într-un glas zicem:
1. Celor ce mărturisesc întruparea Cuvântului prin cuvinte, cu gura, în inimă şi minte, în scris şi în icoane:
Veşnica lor pomenire!
2. Acelora ce cunosc deosebirea după firi ale unuia şi aceluiaşi ipostas al lui Hristos şi Îi recunosc însuşiri atât create cât şi necreate, văzute şi nevăzute, ca pătimitor şi nepătimitor, mărginit şi nemărginit; cei ce atribuie naturii dumnezeieşti cele necreate, iar naturii omeneşti celelalte însuşiri, printre care şi mărginirea, şi proclamă aceasta atât în vorbă cât şi în icoane:
Veşnica lor pomenire!
3. Acelora care crezând şi mărturisind, propovăduiesc cuvintele Evangheliei în scrieri, în fapte şi în forme, şi adună acestea într-o singură datorie ce cuprinde atât propovăduirea prin cuvinte, şi întărire sigură a adevărului prin icoane:
Veşnica lor pomenire!
4. Acelora care îşi sfinţesc buzele prin cuvânt, şi celor ce se sfinţesc prin auzirea acestor cuvinte, cunoscând şi propovăduind, ca şi ochii celor ce se sfinţesc prin sfintele icoane, conducând astfel mintea către cunoaşterea de Dumnezeu, ca şi prin bisericile sfinţite, sfintele vase şi alte sfinte comori:
Veşnica lor pomenire!
5. Acelora ce cunosc faptul că toiagul şi tablele, chivotul şi candela, năstrapa şi altarul înfăţişau şi prefigurau pe Prea Sfânta Fecioara Maria, Maica Domnului; şi de asemenea că aceste lucruri o prefigurau, iar ea nu s-a prefăcut în ele, căci era fecioară şi după naştere a rămas fecioară, şi prin urmare Fecioara trebuie să fie înfăţişată în icoane şi nu preînchipuită în chipuri (tipuri):
Veşnica lor pomenire!
6. Acelora ce cunosc, primesc şi cred în vedeniile prooroceşti, cărora însuşi Dumnezeu le-a dat formă şi chip, pe care corul proorocilor le aduc şi le tâlcuiesc; şi care, întăriţi de predania scrisă şi nescrisă a Apostolilor, următori Părinţilor, înfăţişează cele sfinte în icoane şi le cinstesc:
Veşnica lor pomenire!
7. Acelora ce-l înţeleg pe Moise, şi spun, fiţi cu luare-aminte la voi înşivă căcen-aţi văzut toată asemănarea în ziua în care au grăit Domnul către voi în muntele Horeb, din mijlocul focului,10 şi cunosc răspunsul potrivit, şi anume că atunci când vedem ceva, vedem cu adevărat, aşa cum ne-a învăţat fiul tunetului,ce era dintru început, ce am auzit, ce am văzut cu ochii noştri, ce am privit, şi mâinile noastre au pipăit de Cuvântul vieţii,11 şi pe acestea le mărturisim; şi iarăşi, ca şi ceilalţi ucenici ai Cuvântului, am mâncat şi am băut împreună cu El, nu numai înaintea patimilor Sale, ci şidupă patimi şidupă ce a înviat din morţi12;celor ce se pricep să deosebească poruncile Legii de învăţătura harului şi văd că El este nevăzut în cea dintâi, dar văzut şi pipăit în cea de-a doua, şi prin urmare că ceea ce a fost văzut şi pipăit trebuie să fie zugrăvit în icoane şi slăvit:
Veşnica lor pomenire!
Aşa cum au văzut proorocii, cum au propovăduit Apostolii, cum a primit Biserica, cum au dogmatisit învăţătorii, cum înţelege împreună cu ei lumea locuită [oikumene], cum luminează harul, cum lămureşte adevărul, cum a fost erezia izgonită, cum ne întăreşte înţelepciunea să proclamăm, cum a adeverit Hristos, tot aşa gândim şi noi, vorbim, propovăduim, Îl slăvim pe Hristos ca pe adevăratul Dumnezeu, şi pe sfinţii Săi, în cuvinte, în scrieri, în gânduri, în jertfe, în biserici, în icoane, slujind şi preaînălţându-L pe Unul Dumnezeu şi Domn, şi cinstindu-i pe sfinţi din pricina Domnului lor ca pe cei ce sunt aproape de El şi îi slujesc, şi le dăm cinstirea cuvenită.
Aceasta este credinţa Apostolilor; este credinţa Părinţilor; este credinţa ortodocşilor; această credinţă ţine lumea locuită. Pe aceşti propovăduitori ai adevăratei credinţe, îi lăudăm ca pe nişte fraţi şi ca pe cei ce dorim să îi avem ca pe părinţii noştri, spre slava şi cinstea adevăratei credinţe pentru careau luptat ei, şi grăim:
Gherman, Tarasie, Nichifor şi Metodie, adevăraţii arhierei ai lui Dumnezeu, care au propovăduit ortodoxia şi au luptat pentru ea:
Veşnica lor pomenire!
Ignatie, Fotie, Ştefan, Antonie şi Nicolae, prea sfinţiţiipatriarhi ortodocşi:
Veşnica lor pomenire!
La orice s-a scris sau s-a vorbit împotriva sfinţilor patriarhi Gherman, Tarasie, Nichifor şi Metodie, Ignatie, Fotie, Nichifor, Antonie şi Nicolae:
Anatema!
Fiecărei inovaţii şi acţiuni potrivnice Predaniei Bisericii, şi învăţăturii lăsate de către sfinţii şi cinstiţii Părinţi, sau orice noutăţi aduse după aceasta:
Anatema!
Eftimie, Teofil şi Emilian, cinstiţii mărturisitori şi arhiepiscopi:
Veşnica lor pomenire!
Teofilact, Petru, Mihail şi Iosif, fericiţii mitropoliţi:
Veşnica lor pomenire!
Ioan, Nicolae şi Gheorghe, de trei ori binecuvântaţii mărturisitori şi arhiepiscopi, şi tuturor episcopilor care au propovăduit ca ei:
Veşnica lor pomenire!
Teodor, prea sfinţitul stareţ al studiţilor:
Veşnica lui pomenire!
Isaac făcătorul de minuni, şi proocescul Ioanichie:
Veşnica lor pomenire!
Ilarion prea sfinţitul arhimandrit, şi stareţul mânăstirii Dalmata:
Veşnica lui pomenire!
Simion, prea sfinţitul stâlpnic:
Veşnica lui pomenire!
Aceste binecuvântări au ajuns până la noi, ca de la părinţi la fiii ce sunt râvnitori pentru credinţa lor, iar blestemele îi covârşesc pe ucigaşii de părinţi, care dispreţuiesc poruncile Stăpânului. De aceea, noi, în comuniunea evlaviei, le aruncăm obşteşte blestemul pe care şi l-au atras asupra lor.
Acelora ce primesc cu mintea lor iconomia întrupată a Dumnezeu Cuvântului, dar nu îngăduie ca aceasta să lucreze prin icoane, şi astfel par a primi în vorbe mântuirea noastră, dar în adevăr o leapădă:
Anatema!
Acelora ce se joacă necuviincios cu cuvântul „nemărginit” şi prin urmare refuză să-L picteze pe în icoane pe Hristos, adevăratul nostru Dumnezeu,Care S-a făcut părtaş sângelui şi trupului nostru,13 şi prin aceasta s-au arătat a fi nişte aiuriţi:
Anatema!
Celor ce recunosc, chiar şi nevrând, vedeniile prooroceşti, dar primesc facerea icoanelor a ceea ce au văzut - O minune! - chiar mai înainte de întruparea Cuvântului, dar spun prosteşte că însăşi firea cea neînţeleasă şi nevăzută a fost văzută de cei ce au contemplat-o, sau hotărăsc că acestea se pot înfăţişa ca chipuri, figuri şi forme ale adevărului celor ce le văd, dar nu ar primi faptul că om S-a făcut Cuvântul, şi că patimile Sale pentru mântuirea noastră pot fi zugrăvite în icoane:
Anatema!
Acelora care Îl aud şi-L înţeleg pe Domnul ce zice,Că de aţi fi crezut lui Moise, aţi fi crezut şi Mie,14 şi celelalte, şi pe Moise zicând,Prooroc dintru fraţii tăi ca mine va ridica ţie Domnul Dumnezeul tău,15 şi apoi spun că Proorocul este primit, dar că ei nu vor zugrăvi prin icoane harul Proorocului şi mântuirea pe care Acesta a adus-o pentru întreaga lume, chiar dacă El a fost văzut şi a trăit printre bărbaţi şi femei, şi a tămăduit suferinţe şi boli cu lucrări puternice de vindecare, şi a fost răstignit, şi îngropat, şi S-a sculat din morţi, şi a făcut şi a suferit toate acestea pentru mântuirea noastră; acelora care nu primesc că aceste lucrări mântuitoare, împlinite pentru
întreaga lume pot fi zărite în icoane, şi nici slăvite şi cinstite în ele:
Anatema!
Celor ce stăruie în erezia iconoclastă, ce e de fapt apostazie hristoclastă, şi nici nu voiesc să fie duşi la mântuire prin legea lui Moise, nici nu aleg să trăiască evlavios după învăţătura apostolică, şi nici nu sunt convinşi să lepede greşala lor prin pildele şi sfaturile Părinţilor, nici sunt mişcaţi de armonia fiecărei părţi a Bisericii lui Dumnezeu ecumenice, ci o dată pentru totdeauna s-au supus sorţii jidovilor şi păgânilor [lit.: grecilor]; căci de îndată au hulit împotriva Arhetipului, şi nu s-au dat în lături să facă chipul Arhetipului identic cu însuşi Arhetipul. Acestora, deci, care au căzut nesăbuit în această greşală şi şi-au astupat urechile la orice cuvânt dumnezeiesc şi învăţătură duhovnicească, şi sunt deja putreziciune şi s-au tăiat pe ei înşişi de la trupul Bisericii:
Anatema!
Anastasie, Constantin şi Nichita, cei ce au pornit ereziile isauriene, oameni păcătoşi şi călăuze spre prăpastie:
Anatema!
Teodot, Antonie şi Ioan, ce-şi dau răutăţile unul altuia, şi [se arată a fi] urmaşi mincinoşi ai necredinţei:
Anatema!
Pavel care s-a întors la Saul şi Teodor numit Gastes şi Ştefan Molutes, ca şi Teodor Criteanul, şi Louloudie leul, şi oricine este asemenea lor în necredinţă, în orice stare a clerului sau altă cinste sau stare s-ar afla; tuturor acestora ce stăruie în necredinţa lor:
Anatema!
Tuturor ereticilor: Anatema!
Acelora ce folosesc spusele dumnezeieştii Scripturi ce sunt împotriva idolilor la cinstitele icoane ale lui Hristos Dumnezeul nostru şi sfinţilor Săi:
Anatema!
Acelora ce împărtăşesc părerea celor ce batjocoresc şi necinstesc sfintele icoane:
Anatema!
Acelora ce spun că creştinii fac din icoane zei:
Anatema!
Acelora ce spun că altul decât Hristos Dumnezeul nostru ne-a izbăvit de rătăcirea idolească:
Anatema!
Acelora ce îndrăznesc să spună că Biserica Catolică (sobornicească) a primit idoli, şi astfel întinează toată taina şi batjocoresc credinţa creştinilor:
Anatema!
ÎNTRU MULŢI ANI ÎMPÂRAŢILOR!
Dumnezeu să apere puterea lor. Dumnezeu să dea pace împărăţiei lor.
Împărate ceresc, apără-i pe cei pământeşti!
Mihail, împăratul nostru ortodox, şi Teodora, sfânta sa maică:
Veşnica lor pomenire!
Vasile şi Constantin, Leon şi Alexandru, Cristofer şi Romano, Nichifor, şi Ioan, Vasile şi Constantin, Romano, Mihail, Constantin, Mihail şi Isaachie, care toţi au preschimbat împărăţia pământească pe cea cerească:
Veşnica lor pomenire!
Evdochia şi Teofano, Teodora şi Elena, Teofano şi Teodora, Zoe şi Teodora, împărătesele prea ortodoxe:
Veşnica lor pomenire!
Gherman, Tarasie, Nichifor, şi Metodie, înnoiţii şi fericiţii patriarhi:
Veşnica lor pomenire!
Ignatie, Fotie, Ştefan şi Antonie/ Nicolae şi Eftimie/ Ştefan, Trifon, Teofilact şi Antonie/ Polieuct, Nicolae, Sisinie, Serghie, Eustaţie/ patriarhii ortodocşi:
Veşnica lor pomenire!
Sfânta Treime i-a preaslăvit. Prin disputele, luptele şi învăţăturile lor pentru adevărata credinţă până la moarte, cerem lui Dumnezeu ca să ne călăuzească şi să ne întărească şi să ne rugăm ca să fim arătaţi ca următori a vieţii lor insuflate [de Dumnezeu] până la sfârşit, cu mila şi cu îndurările Marelui Arhiereu Hristos, adevăratul nostru Dumnezeu; cu rugăciunile Preamăritei noastre Doamne, Maica Domnului şi Pururea Fecioara Maria, dumnezeieştilor îngeri şi ale tuturor sfinţilor. Amin.
Notă:
Textul Sinodiconului Ortodoxiei a fost mult alterat de-a lungul secolelor, mai ales din cauza adăugării de material şi nume după restaurarea icoanelor din 843. Aceasta este situaţia textului ce este tipărit în mod curent în Triodul actual. Unii dintre ortodocşii contemporani mai zeloşi au inclus chiar condamnări ale unor lucruri cum ar fi „pan-erezia ecumenismului”. Este probabil imposibil să reconstruim exact textul original. Totuşi British Library posedă un manuscris, (BL. Additional 28816) scris în 1110 sau 1111 de monahul Andrei de la mânăstirea Oleni din Morea, care ne poate da o idee a scopului şi conţinutului originalului. În opinia lui Jean Gouillard, editorul ediţiei critice a Sinodiconului, „manuscrisul londonez este cu siguranţă unul din cei mai buni martori ai formei originale şi pur constantinopolitane ale Sinodiconului”. Manuscrisul îi era necunoscut atunci când a alcătuit ediţia sa şi a fost în consecinţă ignorat la modul general.
Acest text al Sinodiconului este scris la sfârşitul unui manuscris al Faptelor Apostolilor, Epistolelor şi Apocalipsei, cu titlul oarecum derutant „Definiţia [Horos] celui de-al 7-lea Sf. Sinod”. Textul Sinodiconului este scris frumos cu roşu şi negru şi ne-a parvenit însoţit de notaţia ecfonetică. Textul a fost intenţionat pentru a fi cântat cu solemnitate, aşa cum se citesc Apostolul sau Evanghelia, şi nu pur şi simplu citit. O serie de nume, mai ales cele ale lui Simeon Stâlpnicul şi Teodor Studitul, au o importanţă deosebită. Cuvintele „Dumnezeu să dea pace împărăţiei lor. Împărate ceresc, apără-i pe cei pământeşti!” sunt după cât se pare, specifice acestui manuscris. Cele 7 paragrafe numerotate sunt nurnerotate astfel pe marginea manuscrisului.
Traducerea întregului text (în engleză) este făcută de profesorul Andrew Louth, şi este folosită aici cu amabila sa permisiune, editată ca să corespundă cu aceea a BL. Adiţionalul 28816 de Arhimandritul Efrem, şi cu adăugirea în subsol a referinţelor scripturistice. Manuscrisul însuşi nu marchează în vreun fel special pasajele scripturistice. Cuvintele dintre parantezele drepte sunt adăugate de traducător (-ul englez) pentru a clarifica mai mult. Traducerea de mai jos a fost aranjată astfel ca să reprezinte, pe cât posibil, înfăţişarea manuscrisului, cu paragrafele şi rubricile sale. În manuscris apar litere mari de marcare.
Astăzi este Duminica iertării. Ce înseamnă de fapt Duminica iertării? Din păcate, această tradiţie creştin-ortodoxă se mai păstrează în România doar în cadrul mănăstirilor. În Grecia de pildă, această tradiţie este păstrată şi de credincioşi. Ea constă în faptul că, după Sfînta Liturghie, creştinii ortodocşi ce au participat la ea, îşi cer iertare unii de la alţii şi se îmbrăţişează. De asemenea, creştinii merg şi acasă la cei care nu au putut veni la Sfînta Liturghie şi îşi cer iertare. De aceea, pentru a reînvia această tradiţie şi printre noi, vă cer să mă iertaţi dragilor şi o rog pe Sfînta Treime să ne dăruiască un post bun, cu folos duhovnicesc!
Mai jos am postat cîteva lucruri folositoare la acest început de post:
Mulţi creştini, nedând o prea mare importanţă postului, îl ţin fără tragere de inimă sau nu îl ţin deloc. Şi totuşi, trebuie să primim postul cu bucurie, nu cu frică şi părere de rău, căci nu este înfricoşător pentru noi, ci pentru diavoli. În cazul demonizaţilor, mult poate face postul, mai ales când este însoţit de sora sa bună, care este rugăciunea. De aceea, Hristos a spus: Acest neam de demoni nu iese decât numai cu rugăciune şi cu post (Mat. 17, 21).
Aşadar, dat fiind faptul că postul îi alungă departe pe vrăşmaşii mântuirii noastre, trebuie să îl iubim, nu să ne temem de el. Trebuie mai degrabă să ne temem de mâncarea multă, mai ales atunci când este însoţită de beţie, pentru că ea ne supune patimilor, în vreme ce postul, dimpotrivă, ne scapă de patimi şi ne dăruieşte libertatea duhovnicească. De ce dovadă a binefacerilor postului mai avem nevoie, atunci când ştim că el luptă împotriva diavolului şi ne izbăveşte de robia păcatului?
Nu numai călugării cu viaţă îngerească sunt însoţiţi de puterea postului, dar şi unii mireni, care zboară pe aripile lui până la înălţimile cugetării sfinte.
Vă amintesc că cei doi mari prooroci ai Vechiului Testament, Moise şi Ilie, cu toate că aveau mare îndrăzneală la Dumnezeu, prin virtuţile lor, posteau adesea, iar postul îi apropia de Dumnezeu.
Chiar şi cu mult înainte de ei, la începuturile creaţiei, atunci când Dumnezeu l-a plăsmuit pe om, i-a dat deîndată porunca să postească. Dacă Adam împlinea această poruncă, avea să se mântuiască. Din toţi pomii din rai poţi să mănânci, iar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci, căci, în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreşit! (Facerea 2, 16-17). Aceasta nu era alta decât porunca de a posti. Dacă şi în Paradis era nevoie de post, cu atât mai mult este nevoie în afara sa. Dacă înainte ca omul să fie rănit sufleteşte, postul era pentru el medicament, cu atât mai mult este medicament acum, când sufletul său este rănit de păcat. Dacă înainte să înceapă războiul poftelor, era absolută nevoie de post, cu atât mai multă nevoie este acum, când suntem în război cu diavolul. Dacă Adam se supunea acestei porunci, nu ar mai fi auzit cuvintele: pământ eşti şi în pământ te vei întoarce (Facerea 3, 19). Pentru că Adam nu s-a supus, au urmat moartea, grijile, suferinţele şi o viaţă mai grea decât orice moarte.
Vedeţi cum Dumnezeu Se supără atunci când postul este dispreţuit? Şi nu puteţi să vă închipuiţi cât Se bucură El când ţinem post. Moartea a intrat în om pentru că a nesocotit postul şi este scoasă din el prin post. Astfel s-a întâmplat şi cu ninivitenii.
Şi a fost cuvântul Domnului către Iona, fiul lui Amitai, zicând: „Scoală-te şi du-te în cetatea cea mare a Ninivei şi propovăduieşte acolo, căci fărădelegile lor au ajuns până în fata Mea!” (Iona 1, 1-2). După mai multe peripeţii (Iona 1, 3-2, 11), Iona s-a dus la niniviteni şi le-a spus că cetatea lor urma să fie distrusă: Patruzeci de zile mai sunt, şi Ninive va fi distrusă! (Iona 3, 4). Când au auzit aceste cuvinte, oamenii din Ninive nu s-au arătat dispreţuitori şi indiferenţi. Cu toţii – bărbaţi, femei, stăpâni, robi, copii şi bătrâni – au început să postească. Ba şi pe animale le-au pus să postească. Iată de ce am spus mai înainte că de mâncarea multă şi de băutură ar trebui să ne temem, nu de post: mâncarea şi băutura au fost aproape să distrugă cetatea, pe când postul a izbăvit-o.
Proorocul Daniel a fost aruncat în groapa leilor, dar pentru că postise, a ieşit nevătămat, ca şi cum ar fi fost aruncat între oi (Dan. 6, 16-23). Dar şi cei trei tineri, care au postit la rândul lor, au fost aruncaţi în foc şi au ieşit de acolo cu trupurile luminoase şi neatinse de flăcări (Dan. 3, 19-27). Dacă focul a fost adevărat, atunci cum de nu i-a ars pe aceşti oameni? Dacă trupurile lor erau adevărate, cum de nu au fost vătămate? Cum? Întreabă postul să-ţi spună. El o să te lămurească în legătură cu această taină, pentru că taină este, cu adevărat, ca trupurile să fie date fiarelor sălbatice sau focului şi să nu păţească nimic. Vezi ce luptă peste fire şi apoi ce biruinţă peste fire? Adu-ţi aminte mereu de puterea postului şi primeşte-l cu sufletul deschis, pentru că este nebunie curată să ne îndepărtăm de el, atunci când şi de colţii leilor fereşte, şi de foc scapă, şi pe diavoli îi îndepărtează, potolind văpaia patimilor, liniştindu-ne gândul şi aducându-ne alte şi alte binefaceri.
„Mi-e frică de post pentru că strică şi slăbeşte trupul”, poate că spui tu. Dar să ştii că pe cât se strică materia omului, pe atât se înnoieşte sufletul său (vezi 2 Cor. 4, 16). Pe de altă parte, dacă vrei să cercetezi bine lucrurile, vei vedea că postul are grijă de sănătatea trupului. Iar dacă nu crezi cuvintele mele, întreabă-i pe doctori, să-ţi zică ei mai bine. Aceştia spun că sănătatea este menţinută prin cumpătare la mâncare, pe când lăcomia duce la tot felul de boli, care distrug trupul.
Aşadar, să nu ne temem să postim, căci postul ne scoate din multe rele. Mai văd oameni care înainte şi după post se îmbuibă cu hrană şi cu băutură, pierzând astfel folosul postului. Este ca şi cum trupul nostru abia şi-ar reveni dintr-o boală şi când ar da să se ridice din pat, cineva l-ar lovi tare cu piciorul şi l-ar îmbolnăvi şi mai tare. Ceva asemănător se întâmplă şi cu sufletul nostru atunci când înainte şi după post nu suntem cumpătaţi.
Dar şi când postim, nu ajunge să ne abţinem de la diferite mâncăruri, ci trebuie să postim şi sufleteşte. Există primejdia ca ţinând posturile rânduite de Biserică, să nu avem nici un folos. Din ce cauză? Pentru că ne ţinem departe de mâncăruri, dar nu ne ţinem departe de păcat; nu mâncăm carne, dar mâncăm sufletele celor săraci; nu ne îmbătăm cu vin, dar ne îmbătăm cu pofte trupeşti; petrecem ziua în post, dar ne uităm la lucruri ruşinoase. În felul acesta, pierdem folo-sul postului. De aceea, postul de mâncare trebuie însoţit de îndepărtarea de orice păcat, de rugăciune şi de luptă duhovnicească. Numai astfel vei aduce jertfă bine-plăcută Domnului şi vei avea mult folos.
Dintre toate cântările şi rugăciunile din timpul Postului Mare, o singură scurtă rugăciune poate fi considerată rugăciunea specifică a acestuia. Tradiţia o atribuie unui mare învăţător al vieţii duhovniceşti - Sfântul Efrem Sirul, praznuit pe 28 ianuarie:
„Doamne şi Stăpânul vieţii mele, duhul trândăviei, al grijii de multe, al iubirii de stăpânire şi al grăirii în deşert nu mi-l da mie.
Iar duhul curăţiei, al gândului smerit, al răbdării şi al dragostei, dăruieşte-l mie, robului Tău.
Aşa Doamne, Împărate, dăruieşte-mi ca să-mi văd greşalele mele şi să nu osândesc pe fratele meu, că binecuvântat eşti în vecii vecilor. Amin”.
Această rugăciune este citită de două ori la sfârşitul fiecărei slujbe din timpul Postului Mare, de Luni până Vineri (nu Sâmbetele şi Duminicile, deoarece acestea sunt zile de bucurie, Sâmbăta reprezentând ziua Creaţiei, iar Duminica reprezentând Învierea Domnului nostru Iisus Hristos).
În acest post nu mâncăm : carne , ouă , brânză. De asemenea postim de peste, vin si untdelemn. Mâncăm deci numai bucate fără unsoare (ULEI), legume si fructe.
MÂNCĂM UNTDELEMN SI DEZLEGĂM LA VIN : Sâmbăta si Duminica , în ziua de 9 Martie de Sfintii 40 de Mucenici, la Buna-Vestire, când aceasta cade în ziua de Joia-Mare sau în Vinerea ori Sâmbăta din Săptămâna Patimilor.
MÂNCĂM PESTE : Buna-Vestire - 25 Martie si în Dumininica Floriilor.
Cu deosebită evlavie se cuvine să postim în săptămâna de la începutul Postului Mare si în săptămâna Patimilor.
Astfel, în săptămâna de la începutul Marelui Post : Luni si Marti se mănâncă numai o dată pe zi - seara - pâine si apă. Iar în săptămâna Patimilor, în afară de Joi când facem două mese se mănâncă la fel, Vineri si Sâmbătă e post desăvârsit.
Bolnavii au voie să mănânce bucate cu untdelemn si să bea vin în Postul Mare. La mesele de miercuri şi vineri se recomandă xerofagia, adică mesele uscate, în care se consumă legume preparate cu apă şi sare, fructe, nuci, pîine şi miere. În practică, scoicile şi caracatiţa sînt permise în zilele de xerofagie.
Şi ieşind, a văzut mulţime mare şi I S-a făcut milă de ei şi a vindecat pe bolnavii lor. Iar când s-a făcut seară, ucenicii au venit la El şi I-au zis: locul este pustiu şi vremea iată a trecut; deci, dă drumul mulţimilor ca să se ducă în sate, să-şi cumpere mâncare. Iisus însă le-a răspuns: N-au trebuinţă să se ducă; daţi-le voi să mănânce. Iar ei I-au zis: Nu avem aici decât cinci pâini şi doi peşti. Şi El a zis: Aduceţi-Mi-le aici. Şi poruncind să se aşeze mulţimile pe iarbă şi luând cele cinci pâini şi cei doi peşti şi privind la cer, a binecuvântat şi, frângând, a dat ucenicilor pâinile, iar ucenicii mulţimilor.Şi au mâncat toţi şi s-au săturat şi au strâns rămăşiţele de fărâmituri, douăsprezece coşuri pline. Iar cei ce mâncaseră erau ca la cinci mii de bărbaţi, afară de femei şi de copii. Şi îndată Iisus a silit pe ucenici să intre în corabie şi să treacă înaintea Lui, pe ţărmul celălalt, până ce El va da drumul mulţimilor. (Evanghelia după Matei 14: 14-22)
Biserica de la Tabgha (şapte izvoare, în arabă). În Evanghelie nu se specifică locul în care s-a produs minunea, însă creştinii au stabilit încă din secolul al patrulea că el se afla în apropiere de Capernaum, în orăşelul el-Tabgha din perioadele romană şi bizantină.
la intrarea în Biserică se află un storcător de măsline
La mijlocul secolului al patrulea a fost construită aici o mică Biserică cu un naos, iar în secolul cinci a fost înlocuită de o mare bazilică cu trei naosuri şi cu pardoseală acoperită cu mozaic în culori.
În partea centrală a lăcaşului, în spatele Sfintei Mese, s-a descoperit imaginea coşului cu cinci pîini şi doi peşti. Această imagine şi inscripţia grecească descoperită în naosul dinspre nord al bazilicii - "În acest loc sfînt nu uită Dumnezeu pe cel smerit" - nu lasă nici un dubiu în privinţa identificării acestui loc cu minunea pîinilor şi peştilor.
în curtea interioară se află un loc amenajat, plin cu peşti, spre aducerea aminte a minunii înmulţirii celor cinci pîini şi a celor doi peşti
După invazia arabă, Biserica s-a pustiit, iar cu timpul, a dispărut sub un morman de pămînt şi paie. Ruinele ei au fost descoperite întîmplător, cu prilejul unor săpături arheologie din secolul trecut şi abia de curînd a fost refăcută de către monahii benedictini.
un baptisteriu din secolul V
Sursa text: Ghidul creştinului ortodox prin Locurile de pelerinaj ale Ţării Sfinte, Vasilios Tzaferis, (traducere în limba română Mircea Aurel Buiciuc), editura Herzlia, Israel
Pentru că astăzi s-a serbat Duminica înmulţirii pîinilor şi a peştilor, comunitatea noastră ortodoxă a dus pîine şi peşte blagoslovite bolnavilor de la azilul situat în localitatea Timişul de Sus. Astfel, am încercat şi noi să-i urmăm pe sfinţii apostoli şi să oferim aceste daruri binecuvîntate de Hristos oamenilor din acele vremuri, dar şi celor din zilele noastre. Deoarece ne aflăm în postul Maicii Domnului, am luat-o pe Născătoarea de Dumnezeu şi pururea Fecioara Maria drept ocrotitoare şi călăuzitoare pentru acest dar de suflet.
"Bucură-te, grăim ţie, Născătoare de Dumnezeu, ceea ce eşti folositoarea tuturor celor ce sunt în nevoi şi a tuturor celor ce scapă sub acoperămîntul tău, stăpînă".
"La tine este scăparea noastră şi întru tine ne-am pus nădejdea; tu ne ajută nouă, că poţi toate cîte le voieşti, Maica Făcătorului tuturor, şi pe tine te binecuvîntăm întru toţi vecii".
"Nimeni din cei ce aleargă la tine nu este ruşinat, Născătoare de Dumnezeu, Fecioară; ci, cerînd dar bun, primeşte dăruirea către cererea cea de folos".
Dacă aveţi drum către Bucureşti, pe partea dreaptă, în localitatea Timişul de Sus veţi întîlni acest azil. Dacă aveţi timp, opriţi pentru cîteva minute şi dăruiţi-le oamenilor de acolo o vorbă bună, o atingere de mînă, o pîine, un măr, orice. Asistentele de acolo ne-au primit cu inima deschisă şi ne-au spus că orice ajutor (îmbrăcăminte, hrană sau încălţăminte pentru iarnă) este binevenit. Fie ca Maica Domnului să ne ajute să fim de folos fraţilor noştri aflaţi în nevoi!
