Puterea rugăciunii de Ana V.

Ana Maria, o drăgălaşă fetiţă de şapte anişori, se plimba dintr-un colţ in altul al camerei sale. Pe pat era o carte deschisă, dar ea nu vroia să o citească. Pe birou erau împrăştiate câteva caiete şi creioane, dar nici acelea nu-i trezeau vreun interes. Fetiţa ar fi trebuit să facă ordine pe masă şi să-şi facă temele, dar nu prea avea chef.

 Bunica ei era la bucătărie, de unde venea un miros îmbietor de mâncare. “Este cea mai scumpă bunicuţă din lume şi face cele mai bune plăcinte pe care le-am mâncat vreodată” – se gândi micuţa. Era foarte ataşată de bunicuţa ei, care nu o certa niciodata şi mereu îi spunea poveşti frumoase.
Pentru că era singură şi se plictisea, a început să studieze cu interes camera bine cunoscută, poate-poate apare ceva interesant. La un moment dat, atenţia i-a fost atrasă de flacăra jucăuşă ce ieşea din candela care era mereu aprinsă şi care lumina faţa blândă a Maicii lui Dumnezeu, pictată cu grijă pe icoana de pe perete. “Cum de reuşeşte tatăl meu să ţina aprinsă mereu această candelă? Sigur e vorba de o magie aici! Va trebui să-l întreb deseară când se întoarce da la servici …”. Gândurile ei au fost întrerupte brusc de zgomotul uşii deschisă de bunicuţa, care ţinea în mână o farfurioară cu câteva plăcinţele rumene şi aromate.



– Bunicuţo, spune-mi o poveste!
– Ce poveste sa-ţi mai spun draga mea nepoţică? Ţi-am spus de atâtea ori toate poveştile pe care le ştiu!
– Nu, nu chiar pe toate!
– Ce poveste nu ţi-am spus?
– Eu nu ştiu de ce mama şi tata ne spun mereu, mie şi lui Paul, că de fiecare dată când avem necazuri, să ne rugăm cu credinţă, pentru că doar rugaciunea poate face minuni.
– Aceasta nu este o poveste, zise bunica zâmbind. Asemenea minuni s-au intâmplat cu adevărat. Rugaciunea a salvat mulţi oameni de la moarte, pe alţii i-a vindecat de boli incurabile, alţii si-au recăpătat sensul vieţii pe care-l pierduseră. Ce-ar fi să stăm puţin jos si să-ţi povestesc o întâmplare?

Şi bunica îşi începu povestirea:
– Nu cu mult timp în urmă, in orăşelul de la poalele Tâmpei, trăiau fericiţi şi aparent lipsiţi de griji doi tineri căsătoriţi: ea – o frumoasă fată venită de departe pe urmele destinului, el – un chipeş băiat cu foarte multe visuri şi cu un viitor promiţător. Împreună trăiau o frumoasă poveste de dragoste, desprinsă parcă din cărţile vechi cu Zâne şi Feţi Frumoşi. Nimic nu părea să le tulbure liniştea şi fericirea, dar foarte puţini ştiau că aceştia nu erau pe deplin fericiţi. De la o vreme încoace, cât era ziua de lungă, îi puteai auzi suspinând: ” Ce fericiţi am fi dacă am avea un copil!”
Zilele se scurgeau cu repeziciune, succedând anii, iar dorinţa lor tot nu se îndeplinea. Treptat, chipurile lor altădată luminoase şi zâmbitoare, deveniră triste şi încruntate, iar disperarea părea că vrea să le acapareze sufletele şi mintea încâlcită în razboiul nevăzut al gândurilor.

Având credinţă slabă şi răbdare puţină, ei au crezut că vor face faţă singuri acestei lupte, şi înarmaţi cu multă încredere în sine, au pornit după leac de vindecare pe la mulţi doctori, dar …. copilaşul mult aşteptat tot nu venea. Părea că un blestem, aruncat de cineva în zare, prinse rădăcini în casa lor şi stârnise o furtună, ce clătina corabia sufletelor lor. Dar cum tot răul are un început, aşa are şi un sfârşit…
Într-o zi de vară, fiind în vizită în casa unor prieteni foarte credincioşi, tânăra văzu pe peretele unei camere o poză cu chipul unui bărbat tânăr şi frumos, dar foarte sobru, sever chiar, cu o privire pătrunzătoare care te străpungea ca un fulger până în adâncul inimii. Dar nu era o privire rece, ci una caldă si blândă.

 ” Cum poate avea un om aşa de sever o privire atât de caldă?” se întrebă tânăra fată în gândul ei, iar cu voce tare, rosti către stapânul casei aceleea:
– Cine este el? E cumva un preot? Observ că este îmbrăcat complet în negru şi are o barbă pe care o poartă de obicei preoţii.
– Este părintele Arsenie Boca, Sfântul Ardealului, – îi răspunse gazda cu o voce tandră, făcând o plecăciune până la pământ în faţa fotografiei.
– De ce te închini în faţa unei poze? Doar nu este o icoană!- întrebă mirată fata.
– Pentru mine este ca şi cum ar fi, şi nu doar pentru mine. Eu îl consider sfânt, şi nu doar eu.
– Da? Atunci la ce mănăstire aş putea să-l întâlnesc pe acest om? Ştii, simt că el ar putea să-mi răspundă la foarte multe întrebări la care eu nu găsesc răspuns.
– Da, ar fi putut să-ţi răspundă, cu siguranţă, dar nu mai este printre noi. A murit acum aproape douăzeci de ani. Mai bine zis, a fost omorât.
– Ce păcat! Părea a fi singura mea speranţă. Priveste, se uită la mine de parcă ar şti totul, de parcă mi-ar citi gândurile. Ce păcat!
Pentru câteva clipe tânăra rămase de una singură în camera cu pricina, neputându-şi rupe privirea de la Sfântul Ardealului, o forţă magică o ţinea prizonieră în faţa lui.
– Uite aici, o carte despre viaţa părintelui Arsenie Boca, câteva învaţături de-ale lui, iar pe ultima pagină este scrisă rugăciunea pe care o făcea el către Preasfânta Născătoare de Dumnezeu. Era rugăciunea lui preferată,- rosti gazda, întinzândui fetei cartea. – Ia-o, este a ta acum, ţi-o fac cadou, cu drag. Sper să te ajute !
– Mulţumesc – spuse timid fata, strângând la piept cartea.
Drumul înapoi spre casă i s-a părut o veşnicie, nu mai avea răbdare, voia neapărat să ştie ce scrie acolo şi de ce o fi rugăciunea aceea de la sfârşit atât de deosebită.

Ajunsă acasă, ea a luat cu grijă cartea şi a deschis-o la ultima pagină, acolo unde era rugăciunea. A început să citească ceva dar şi-a dat seama că nu ştia cum se face o rugăciune cu adevărat. A închis pentru un moment ochii şi, din copilăria ei, i-au apărut amintiri legate de bunica de la ţară, care-şi făcea în fiecare seară rugăciunea, stând în genunchi în faţa icoanei Maicii lui Dumnezeu, pusă cu grijă într-unul din colţurile casei bătrâneşti. A făcut acelaşi lucru: s-a dus în faţa icoanei, şi-a strigat soţul şi amândoi au îngenunchiat, rostind cu multă credinţă cuvinte simple dar cu o semnificaţie aparte. Nu făcuse niciodată înainte aşa ceva.
Imediat s-au simţit mai uşuraţi, de parcă cineva le luase povara grea, pe care o purtau pe umeri, iar în loc, le-a pus ceva nou – speranţa.

În acea noapte amândoi au visat acelaşi vis: pe părintele Arsenie Boca stând la rugăciune în faţa unei lumini uriaşe, şi au auzit o voce care spunea “Fără Mine nu puteţi face nimic”.
La scurt timp după aceea, tânăra fată a aflat că va deveni mama. Şi, într-adevăr, după noua luni Dumnezeu le-a dăruit o fetiţă, apoi, după nici doi ani s-a întâmplat o altă minune: în familia lor a apărut un băieţel. Din acel moment viaţa acelor tineri a recăpătat un sens şi fericirea lor a fost deplină.

În fiecare dimineaţă ei nu uitau să-i mulţumească lui Dumnezeu pentru minunile pe care le-a făcut, iar copiilor le spuneau mereu “Tu eşti viaţa mea!”
– Stai puţin bunicuţo! Dar, aşa ne zice şi nouă mama! Şi noi suntem doi fraţi: o fetiţă şi un băieţel! Şi eu ştiu cine este părintele Arsenie Boca! Asta chiar că nu este o poveste! Este viaţa noastră.
– Bine,bine draga mea. Vezi ce mare putere are rugăciunea sfinţilor în faţa lui Dumnezeu? Să te rogi cu credinţă! Ei vor auzi necazul tău şi te vor ajuta.

SursA: