Locul părintelui Arsenie Boca în istoria Bisericii Ortodoxe Române de George ENACHE

 

Într-o lucrare de referinţă despre viaţa bisericească din Ţările Române în Evul Mediu, aparţinând distinsei cercetătoare Iolanda Ţighiliu, se arată următoarele: „Dacă o mare parte a clerului mirean era departe de a înţelege subtilele probleme teologice ale ortodoxiei şi abia ştia cum să oficieze o slujbă religioasă, cinul monahal şi mănăstirile erau în schimb, prin excelenţă, centrele culturale şi intelectuale ale neamului care au dat înalţi ierarhi şi cărturari de seamă. Ei îşi vor asuma nobila şi atât de dificila misiune de a aduce lumina cunoaşterii într-o mare de ignoranţă…Clericii acelor veacuri nu au trăit rupţi de lume. Viaţa lor s-a inserat armonios în viaţa şi problemele semenilor. Marii cărturari şi slujitori ai altarului, precum un Varlaam, Dosoftei, Mitrofan sau Antim au conlucrat permanent şi eficient c intelectuali mireni, precum un Udrişte Năsturel, stolnicul Constantin Cantacuzino, spătarul Nicolae Milescu sau fraţii Radu şi Şerban Greceanu…Oamenii Bisericii şi oamenii politici, căci persoanele menţionate mai sus erau şi mari boieri cu rosturi politice în Sfatul Ţării, au trudit alături pentru ridicarea culturală şi propăşirea spirituală a patriei”. Rolul cultural şi politic pe care l-a avut Biserica Ortodoxă şi în special mănăstirile în spaţiul românesc nu a trădat dimensiunea spirituală, a afirmării unei ortodoxii autentice, exprimate în chip deplin în secolul XVIII prin renaşterea isihastă patronată de Paisie Velicikovski.

Timpuri noi soseau însă în Principatele dunărene, care au produs, cel puţin la nivelul elitelor, o mutaţie semnificativă în ceea ce priveşte atitudinea faţă de monahism. Generaţia paşoptisă, educată în spiritul Revoluţiei franceze şi a noilor sensibilităţi occidentale, a stabilit noi grile de receptare a fenomenului religios, prin care Biserica în general şi monahismul în special îşi pierdeau importanţa de altă dată. Mutaţia produsă poate fi lesne sesizată dacă studiem cazul marelui stareţ Calinic de la Cernica, care, în timpul invaziei turceşti din 1821, se comportă ca un adevărat lider politic, tratând cu paşalele libertatea bucureştenilor refugiaţi pe ostrovul mănăstirii. El este practic ultimul reprezentant al monahismului care este judecat după vechile criterii, fiind şi cinstit după moartea sa ca un sfânt de către oameni. Măsurile luate, mai ales în timpul domniei lui Cuza, au limitat influenţa politică a Bisericii, iar mănăstirile au suferit o adevărată lovitură prin secularizarea averilor lor. Rolul cultural al acestora, atât de important altă dată, nu mai este luat în seamă. Accentul este mutat pe preotul de mir, mult mai conectat la viaţa comunităţii, care este preţuit pentru rolul său de luminător al satelor. Între preoţi, care duceau şi ei o viaţă grea, şi episcopat, ales mai departe conform tradiţiei din rândurile monahilor, apar conflicte, chiar sângeroase, existând voci care să ceară desfiinţarea instituţiei monahale, considerată un cadru care încurajează lenea, corupţia şi imoralitatea. Scriitorii nu vor face nici ei prea multe lucruri pentru a îmbunătăţi această imagine. Este epoca în care intelectualii redescoperă frumuseţile ţării, iar mănăstirile devin un loc de vilegiatură. Agapia şi Văratic vor deveni, prin excelenţă, simbolul acestui rudiment de turism, unde literaţii se duc nu pentru a asista la slujbe, ci pentru a se relaxa şi a observa, urmând modele literare occidentale, frământările erotice ale tinerelor intrate la mănăstire la dorinţa părinţilor. Mănăstirea devenea un loc de represiune, în care vieţuitorii sunt ţinuţi cu forţa, din care, fiecare, caută să evadeze după posibilităţi. Dacă ar fi să credem producţiile literare ale epocii, dar şi unele abordări care se doresc ştiinţifice, pornind de la noile prescripţii în ceea ce priveşte igiena sau de la morala burgheză, am crede că mănăstirile româneşti deveniseră adevărate locaşuri de perdiţie. Dincolo de aceste prejudecăţi ale elitelor, restul societăţii, formată în cea mai mare parte din ţărani credincioşi, şi-au continuat vechile tradiţii, văzând în mănăstiri elemente esenţiale ale vieţii lor. Centrele monahale româneşti au produs şi în acea perioadă figuri remarcabile care, în zilele noastre, au fost recuperate prin eforturile unor personalităţi precum distinsul arhimandrit Ioanichie Bălan. Atunci însă, ei nu mai formau centru atenţiei categoriilor dominante.

Primul război mondial produce o schimbare de paradigmă în conştiinţa elitelor româneşti în ceea ce priveşte atitudinea faţă de religie şi religiozitatea populară. Efect datorat unor cauze multiple, asupra cărora nu are rostul să insistăm aici, această modificare induce un dialog real, o interferenţă între sensibilitatea religioasă de tip popular şi sensibilitatea elitelor, care sunt dispuse în mai mare măsură să accepte mirabilul în viaţa de zi cu zi. Numeroasele apariţii miraculoase, dintre care cele mai celebre sunt cele îmtâmplate lui Petrache Lupu şi Vasilicăi Barbu, sunt intens discutate în spaţiul cultural al epocii, fiind considerate dovezi vii ale prezenţei Harului lui Dumnezeu în lume. Oameni de toate categoriile se îndreaptă spre locurile sfinte, mulţi însă fiind îndemnaţi de credinţe mai apropiate de magie decât de autenticul creştinism. În paralel cu aceste manifestări, are loc şi o semnificativă renaştere a monahismului, promovată şi îndrumată de ierarhi precum Vartolomeu Stănescu, Nicodim Munteanu, Irineu Mihălcescu, Nifon Criveanu, etc. În Ardealul lipsit de mănăstiri, datorită tunurilor austriece, Nicolae Bălan a făcut o adevărată profesiune de credinţă de a renaşte această formă fundamentală de manifestare a Bisericii Ortodoxe. Mare iubitor al culturii şi doritor să recâştige pe toţi românii ardeleni pentru ortodoxie, mitropolitul Bălan va face din mănăstirea Sâmbăta un centru de spiritualitate şi viaţă intelectuală, care urma să radieze în toată eparhia sa. Dintre vieţuitorii de acolo, toţi remarcabili, va ieşi în evidenţă părintele Arsenie Boca, prin carisma sa deosebită şi prin excepţionalul har de a se face înţeles de toate categoriile sociale. Deşi faima lui a fost în epocă la fel de mare precum cea a lui Petrache Lupu sau Vasilica Barbu, ea nu a fost rodul unei apariţii miraculoase, ci a trăirii cu consecvenţă după regulile cele mai aspre ale monahismului, în spiritul celei mai autentice ortodoxii. El a devenit vestit pentru nevoinţele la care se supunea, care aminteau de cele ale Părinţilor Deşertului, fapt care a devenit pentru unii subiect de ironii sau de respingere, fiind privit mai mult ca un fachir care se supune caznelor pentru a câştiga admiraţia celor din jur. Apoi, eleganţa sa înnăscută, pe care toţi i-au remarcat-o, a fost iarăşi un subiect de controverse pentru cei care concep monahul doar ca un personaj hirsut şi murdar şi cred că jegul ar avea un rol mântuitor. Faptul că a fost căutat de membri ai Casei Regale române, nu este un argument suficient ca părintele Boca să fie considerat un confesor de salon. Posibil ca înfăţişarea sa distinsă să fi jucat un rol important la început pentru unii din cei care s-au apropiat de părinte, dar mesajul pe care l-a transmis Arsenie Boca şi modul lui de viaţă sunt exemplar ortodoxe.

Cu un talent excepţional de a spune în cuvinte puţine şi limpezi adevăruri profunde, părintele Boca a tradus pe înţelesul oamenilor de azi esenţa învăţăturii Părinţilor Pustiei, deopotrivă pentru cei simpli dar şi pentru cei cultivaţi, care citesc cu egal interes diversele scrieri apărute în cea mai mare parte a lor postum. Dacă părintele Arsenie a jucat, la sfârşitul epocii interbelice, un rol major în revenirea monahismului în atenţia opiniei publice, în sensurile sale autentice, de cale de mântuire şi nu cadru de constrângere, azi forţa de convingere a sa s-a păstrat intactă. Intrat în galeria marilor figuri duhovniceşti pe care le-a dat neamul românesc, părintele Boca rămâne şi în atenţia istoriei culturii ca omul potrivit la timpul potrivit pentru a contribui la o semnificativă schimbare de paradigmă.


SursA: rostonline