În tradiţia duhovnicească ortodoxă din România secolului XX există un spectru complex al orientărilor şi curentelor duhovniceşti. În acest cadru teologic şi spiritual, părintele Teofil este un reprezentant al creştinismului, desăvârşit sub forma bucuriei creştine, a optimismului creştin şi a maximalismului pascal.
Dacă părintele Cleopa accentua problema păcatului şi a pedepselor iadului în faţa credincioşilor, părintele Paisie Olaru le vorbea oamenilor despre frumuseţile raiului prin imnul :"Hai la rai, hai la rai /cu căruţa cu doi cai", părintele Teofil de la Mănăstirea Sâmbăta de Sus abordează cea de a treia formă a motivaţiei de a fi creştin: bucuria sau fericirea de a fi creştin. Părintele Teofil evidenţiază latura pozitivă a creştinismului: bucuria, iubirea, pacea, frumuseţea, unirea cu Dumnezeu sau un creştinism debarasat de motivaţiile palide ale logicii umane, de a scăpa de răul temporal sau veşnic şi de a dobândi binele - fie ca recompensă temporală, fie ca recompensă veşnică.
"- Cum reuşiţi să fiţi mereu bucuros?
- Aşa-mi ţâpă dinăuntru! Dragă, bucuria mea se bazează şi pe credinţa mea. Eu de exemplu, sunt foarte pozitiv în felul de a vedea lucrurile.... . Eu nu mă prea gândesc la pedepsele lui Dumnezeu, ci totdeauna mă gândesc la bunătatea lui Dumnezeu, la iubirea lui Dumnezeu. De aceea, să ştiţi că mie nu mi-e frică de faptul că n-o să ajung în rai. Nu! De ce nu mi-e frică? Nu că fac bine nişte lucruri care mă îndreptăţesc să ajung în rai. Nu! Dar sunt sigur că Dumnezeu n-are pe nimeni de pierdut".
Pentru părintele Teofil a fi creştin înseamnă a te bucura necontenit de Dumnezeu, înseamnă a te bucura de Maica Domnului, de Sfinţii Lui, de lucrurile Lui, de oameni şi de întreaga creaţie. A fi creştin înseamnă a trăi mereu starea de Înviere, înseamnă să faci din fiecare zi şi clipă un Paşte şi să transformi viaţa într-o bucurie veşnică, în întâlnirea şi petrecerea cu Dumnezeu şi cu oamenii. A fi creştin înseamnă să fii responsabil şi fericit pentru că poţi să-ţi îndeplineşti destinul ca om. Fiecare creştin trebuie să fie un om fericit şi este cu adevărat fericit, atunci când s-a întâlnit cu Dumnezeu şi când rămâne în legătură cu Dumnezeu.
Una din trăsăturile fundamentale ale optimismului creştin al părintelui Teofil constă în realismul duhovnicesc sau în echilibrul spiritual pe care îl are faţă de credinţa şi vieţuirea creştină. Sfântul Grigorie de Nyssa spune că a fi creştin înseamnă să mergi ca pe sfoară. Alţi Sfinţi Părinţi spun că, creştinismul înseamnă calea de mijloc, care este calea împărătească. La părintele Teofil se observă un echilibru spiritual uimitor în evitarea extremelor spirituale, prin îmbinarea iconomiei cu acrivia şi prin aplicarea doctrinei Bisericii faţă de realităţile lumii moderne, dar mai ales prin dragostea dostoievskiană de a salva, de a mântui pe om.
În toate cazurile părintele oferă soluţii reale, clare şi însoţite de mult tact şi folos duhovnicesc: "Cândva, când eram student la Teologie, Mitropolitul Bălan m-a întrebat pe mine: Tu eşti optimist sau pesimist? Eu i-am zis că-s realist. Am găsit o formulă. Ştii, ca şi cum îl întrebi pe un copil un lucru şi el te surprinde cu răspunsul pe care nu îl ai tu în vedere – Al cui eşti tu, al lui tata sau al lui mama? Şi el zice – Al amândurora. Aşa că eu am găsit formula aceasta, că sunt realist. Mitropolitul a zis că nu se poate, că trebuie să fii sau optimist, sau pesimist. Adevărul este că, totuşi, eu am rămas la ideea aceasta: că sunt realist".
În acest sens, părintele Teofil observă că în spiritualitatea românească a secolului XX fiecare duhovnic contemporan are o orientare diferită şi aduce ceva nou sau specific şi, astfel, îmbogăţeşte şi înnoieşte spiritualitatea ortodoxă. Aceste direcţii, orientări, curente, şcoli de duhovnicie sunt diferite sau cu un specific aparte, dar nu se opun, nu se exclud, ci se completează, se îmbogăţesc reciproc într-un consens al duhovnicilor. De pildă, şi în Tradiţia patristică, Părinţii Bisericii interpretează diferit o problemă biblică, o neînţelegere teologică sau o chestiune morală, deoarece fiecare Părinte surprinde o latură, o semnificaţie aparte a bogăţiei teologiei, dar contribuţia specifică a Părinţilor se bazează pe consensul patristic. Astfel, şi printre duhovnicii contemporani din România se poate vorbi despre o orientare specifică sau diferită, dar bazată pe consens sau pe reguli duhovniceşti recunoscute şi acceptate de către toţi.
"Altfel gândeşte părintele Arsenie Papacioc, altfel gândeşte părintele Cleopa, altfel gândeşte altul şi altul, decât gândesc eu. Bineînţeles că eu nu mă pot desfiinţa pe mine însumi, să spun că trebuie să gândesc ca părintele Cleopa, că trebuie să gândesc ca părintele Papacioc, căci numai aşa e bine".
În tradiţia ortodoxă filocalică, orientarea specifică duhovnicească nu se baza întodeauna pe o relaţie imitativă între duhovnic şi ucenic. Fiecare om este diferit ca persoană, existenţă şi destin faţă de ceilalţi oameni. A învăţa creştinismul de la un duhovnic nu înseamnă numai o copiere sau o imitare formală, ci şi o dezvoltare şi o nuanţare, o aplicare a teologiei şi spiritualităţii duhovnicului, precum şi a şcolii de duhovnicie. Părintele Teofil a învăţat bucuria de la duhovnicul său, părintele Serafim Popescu, numit şi ,,părintele bucuriei”. Cu toate acestea, bucuria părintelui Teofil primeşte alte nuanţe, alte semnificaţii şi alte conotaţii. De altfel, în orice orientare duhovnicească există diferenţe de gândire, de trăire şi de mărturisire între duhovnic şi ucenic.
"Când era părintele Serafim la noi la mănăstire, Dumnezeu să-l odihnească, uneori nu ne potriveam într-o anumită chestiune şi eu ziceam: - Părinte, dacă ne-am potrivi, ar fi aici doi Serafimi şi dacă nu ne potrivim, sunt doi, adică un Serafim şi un Teofil. Ce vreţi să fie, doi Serafimi sau un Serafim şi un Teofil? Şi asta e realitatea, adică fiecare gândim cum gândim, bineînţeles că ne ţinem totuşi de o rânduială, de o direcţie, dar sunt şi nişte lucruri pe care poate le vedem altfel”.
Dacă părintele Cleopa accentua problema păcatului şi a pedepselor iadului în faţa credincioşilor, părintele Paisie Olaru le vorbea oamenilor despre frumuseţile raiului prin imnul :"Hai la rai, hai la rai /cu căruţa cu doi cai", părintele Teofil de la Mănăstirea Sâmbăta de Sus abordează cea de a treia formă a motivaţiei de a fi creştin: bucuria sau fericirea de a fi creştin. Părintele Teofil evidenţiază latura pozitivă a creştinismului: bucuria, iubirea, pacea, frumuseţea, unirea cu Dumnezeu sau un creştinism debarasat de motivaţiile palide ale logicii umane, de a scăpa de răul temporal sau veşnic şi de a dobândi binele - fie ca recompensă temporală, fie ca recompensă veşnică.
"- Cum reuşiţi să fiţi mereu bucuros?
- Aşa-mi ţâpă dinăuntru! Dragă, bucuria mea se bazează şi pe credinţa mea. Eu de exemplu, sunt foarte pozitiv în felul de a vedea lucrurile.... . Eu nu mă prea gândesc la pedepsele lui Dumnezeu, ci totdeauna mă gândesc la bunătatea lui Dumnezeu, la iubirea lui Dumnezeu. De aceea, să ştiţi că mie nu mi-e frică de faptul că n-o să ajung în rai. Nu! De ce nu mi-e frică? Nu că fac bine nişte lucruri care mă îndreptăţesc să ajung în rai. Nu! Dar sunt sigur că Dumnezeu n-are pe nimeni de pierdut".
Pentru părintele Teofil a fi creştin înseamnă a te bucura necontenit de Dumnezeu, înseamnă a te bucura de Maica Domnului, de Sfinţii Lui, de lucrurile Lui, de oameni şi de întreaga creaţie. A fi creştin înseamnă a trăi mereu starea de Înviere, înseamnă să faci din fiecare zi şi clipă un Paşte şi să transformi viaţa într-o bucurie veşnică, în întâlnirea şi petrecerea cu Dumnezeu şi cu oamenii. A fi creştin înseamnă să fii responsabil şi fericit pentru că poţi să-ţi îndeplineşti destinul ca om. Fiecare creştin trebuie să fie un om fericit şi este cu adevărat fericit, atunci când s-a întâlnit cu Dumnezeu şi când rămâne în legătură cu Dumnezeu.
Una din trăsăturile fundamentale ale optimismului creştin al părintelui Teofil constă în realismul duhovnicesc sau în echilibrul spiritual pe care îl are faţă de credinţa şi vieţuirea creştină. Sfântul Grigorie de Nyssa spune că a fi creştin înseamnă să mergi ca pe sfoară. Alţi Sfinţi Părinţi spun că, creştinismul înseamnă calea de mijloc, care este calea împărătească. La părintele Teofil se observă un echilibru spiritual uimitor în evitarea extremelor spirituale, prin îmbinarea iconomiei cu acrivia şi prin aplicarea doctrinei Bisericii faţă de realităţile lumii moderne, dar mai ales prin dragostea dostoievskiană de a salva, de a mântui pe om.
În toate cazurile părintele oferă soluţii reale, clare şi însoţite de mult tact şi folos duhovnicesc: "Cândva, când eram student la Teologie, Mitropolitul Bălan m-a întrebat pe mine: Tu eşti optimist sau pesimist? Eu i-am zis că-s realist. Am găsit o formulă. Ştii, ca şi cum îl întrebi pe un copil un lucru şi el te surprinde cu răspunsul pe care nu îl ai tu în vedere – Al cui eşti tu, al lui tata sau al lui mama? Şi el zice – Al amândurora. Aşa că eu am găsit formula aceasta, că sunt realist. Mitropolitul a zis că nu se poate, că trebuie să fii sau optimist, sau pesimist. Adevărul este că, totuşi, eu am rămas la ideea aceasta: că sunt realist".
În acest sens, părintele Teofil observă că în spiritualitatea românească a secolului XX fiecare duhovnic contemporan are o orientare diferită şi aduce ceva nou sau specific şi, astfel, îmbogăţeşte şi înnoieşte spiritualitatea ortodoxă. Aceste direcţii, orientări, curente, şcoli de duhovnicie sunt diferite sau cu un specific aparte, dar nu se opun, nu se exclud, ci se completează, se îmbogăţesc reciproc într-un consens al duhovnicilor. De pildă, şi în Tradiţia patristică, Părinţii Bisericii interpretează diferit o problemă biblică, o neînţelegere teologică sau o chestiune morală, deoarece fiecare Părinte surprinde o latură, o semnificaţie aparte a bogăţiei teologiei, dar contribuţia specifică a Părinţilor se bazează pe consensul patristic. Astfel, şi printre duhovnicii contemporani din România se poate vorbi despre o orientare specifică sau diferită, dar bazată pe consens sau pe reguli duhovniceşti recunoscute şi acceptate de către toţi.
"Altfel gândeşte părintele Arsenie Papacioc, altfel gândeşte părintele Cleopa, altfel gândeşte altul şi altul, decât gândesc eu. Bineînţeles că eu nu mă pot desfiinţa pe mine însumi, să spun că trebuie să gândesc ca părintele Cleopa, că trebuie să gândesc ca părintele Papacioc, căci numai aşa e bine".
În tradiţia ortodoxă filocalică, orientarea specifică duhovnicească nu se baza întodeauna pe o relaţie imitativă între duhovnic şi ucenic. Fiecare om este diferit ca persoană, existenţă şi destin faţă de ceilalţi oameni. A învăţa creştinismul de la un duhovnic nu înseamnă numai o copiere sau o imitare formală, ci şi o dezvoltare şi o nuanţare, o aplicare a teologiei şi spiritualităţii duhovnicului, precum şi a şcolii de duhovnicie. Părintele Teofil a învăţat bucuria de la duhovnicul său, părintele Serafim Popescu, numit şi ,,părintele bucuriei”. Cu toate acestea, bucuria părintelui Teofil primeşte alte nuanţe, alte semnificaţii şi alte conotaţii. De altfel, în orice orientare duhovnicească există diferenţe de gândire, de trăire şi de mărturisire între duhovnic şi ucenic.
"Când era părintele Serafim la noi la mănăstire, Dumnezeu să-l odihnească, uneori nu ne potriveam într-o anumită chestiune şi eu ziceam: - Părinte, dacă ne-am potrivi, ar fi aici doi Serafimi şi dacă nu ne potrivim, sunt doi, adică un Serafim şi un Teofil. Ce vreţi să fie, doi Serafimi sau un Serafim şi un Teofil? Şi asta e realitatea, adică fiecare gândim cum gândim, bineînţeles că ne ţinem totuşi de o rânduială, de o direcţie, dar sunt şi nişte lucruri pe care poate le vedem altfel”.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu