O biserică îndelung dorită de comunitatea de la poalele Tâmpei

 

Catedrala tinerilor din cartierul braşovean Noua

Reportaj

Ştefan Mărculeţ

Luni, 15 iulie 2013

 

 

Anii libertăţii au însemnat pentru multe dintre comunităţile noastre posibilitatea de a se vedea împlinită dorinţa de zidire a unei biserici. Chiar dacă mediul public este adesea bombardat de critica nedreaptă adusă construirii de biserici, comunităţile de credincioşi au urmat dorinţa înaintaşilor şi nevoile actuale de a înălţa lăcaşuri de rugăciune. Un exemplu concret este Biserica „Sfântul Mina“ din Braşov, zidită după Revoluţie, dar dorită încă din 1944.

Zidirea lăcaşului de cult se leagă de numele fostului protopop de Braşov Ioan Popiţa, trecut la Domnul în urmă cu doar câţiva ani. Cartierul Noua, după cum însuşi numele sugerează, face parte din zonele mai tinere ale Braşovului. Deschiderea marilor uzine industriale din oraş, cum ar fi „Steagul Roşu“, a însemnat naşterea unor noi cartiere, populate cu tinere familii. În acest cartier, încă din 1944 a fost înfiinţată o parohie, chiar de protopopul Ioan Popiţa. Imediat s-a născut şi nevoia de a zidi o biserică, dar dorinţa credincioşilor şi a părintelui Popiţa a întâmpinat refuzul autorităţilor comuniste de a oferi aprobările necesare.

Cu toate acestea, comunitatea păstorită de părintele Popiţa nu s-a oprit aici şi a amenajat o capelă într-o casă din cartier. Cu destinaţia de casă parohială, clădirea adăpostea la etaj lăcaşul de cult închinat Sfântului Ioan Botezătorul, care în 1965 a fost pictat de Gheorghe Dobrescu şi fiii săi, Mihai şi Ioan, în tehnica tempera. În 1969 s-a construit aici şi o clopotniţă şi s-au făcut anumite modificări la casa unde exista şi capela parohială. Viaţa tinerei comunităţi a însemnat şi alte nevoi decât cele spirituale, cum ar fi înfiinţarea unei grădiniţe, a unei şcoli şi a unei maternităţi. Toate acestea au fost deschise tot prin eforturile regretatului protopop Ioan Popiţa.

Biserica mare

Anii au trecut peste credincioşii din Noua, dar dorinţa de a avea o biserică mare, potrivită comunităţii, a rămas adânc sădită în inimile lor. În 1987, unul dintre actualii parohi, părintele Simion Cibian, a venit aici ca ajutor pentru părintele Popiţa. „Am încercat să iniţiem construirea bisericii la acea vreme, dar ne-am confruntat cu aceleaşi piedici, în special cu refuzul de a primi autorizaţiile necesare. A rânduit Dumnezeu ca în 1990 să avem libertatea de a începe demersurile pentru obţinerea terenului şi apoi am pus piatra de temelie, în 1991, când mitropolitul Antonie Plămădeală a venit la noi şi a oficiat slujba religioasă“, ne-a povestit părintele Simion Cibian.

Părintele îşi aduce aminte cu mult drag de protopopul Ioan Popiţa, vrednic slujitor al Domnului până aproape de ceasul trecerii dincolo. Chiar şi la peste 90 de ani, părintele Popiţa încă mai slujea. „S-a stins ca o lumânare“, îşi aminteşte părintele Cibian. La fel îşi aminteşte părintele Cibian şi de tinerii credincioşi de la acea vreme, care umpleau ca şi acum lăcaşul de cult la slujbele religioase. „Aveam câte 300 de botezuri pe an“, continuă părintele Simion.

Istoricul Nicolae Stoicescu, printre ctitori

De biserica mare din Noua, închinată Sfântului Mina, se leagă şi numele regretatului profesor Nicolae Stoicescu, un mare istoric şi demnitar al ţării noastre. După cum ne-a spus tânărul paroh de la biserica braşoveană, părintele Cornel Toma, profesorul Nicolae Stoicescu a donat terenul unde se află acum biserica, a adus ajutoare din Grecia şi a rămas în memoria comunităţii ca un mare ctitor şi binefăcător. „Nicolae Stoicescu a rămas alături de noi, pentru că-şi doarme somnul de veci în cimitirul din Noua“, ne-a spus părintele Cornel Toma.

Proiectul arhitectural a fost realizat de arhitectul Răzvan Dracea. Lăcaşul de cult impresionează prin dimensiunile sale, prin frumuseţea şi unicitatea zidirii. În perioada 2002-2006, lăcaşul de cult a fost pictat de Vasile Carp. Părintele Cornel Toma ne-a spus că pictura este una deosebită nu doar prin culorile vii şi prin frumuseţea scenelor. Tradiţia bizantină a fost armonios împletită cu cea românească, încât pictura are un specific aparte. „Pictura este în consonanţă cu zona, în sensul că fondul verde ne duce cu gândul la frumuseţea munţilor ce ne înconjoară. Apare în pictura noastră şi roşul, ca simbolul sângelui de martir. În cele din urmă, albul din scene simbolizează Învierea Domnului, transfigurarea la care sunt chemaţi credincioşii din Carpaţi“, ne-a explicat părintele Toma.

În 2006, îndată după finalizarea picturii, biserica a fost târnosită de Înaltpreasfinţitul Laurenţiu, Arhiepiscopul Sibiului şi Mitropolitul Ardealului.

Cateheze cu tinerii

Aşa cum a fost dorinţa credincioşilor din Noua încă de la început, biserica mare este în prezent inima comunităţii. Nu doar slujbele religioase adună, duminică de duminică şi sărbătoare de sărbătoare, sute de credincioşi, ci şi activităţile parohiale se bucură de o atenţie deosebită din partea credincioşilor. Părintele Cornel Toma a adus în parohie două proiecte naţionale pentru tineri: „Hristos împărtăşit copiilor“ şi „Alege şcoala!“. Aceste două proiecte ale Patriarhiei Române, implementate în Parohia Noua II, au fost completate de un al treilea proiect de cateheză pentru copii. „Avem peste 70 de copii din cartier, împărţiţi pe trei cicluri: cel de preşcolari, cel de şcolari şi un cel de liceeni. Aceste proiecte au stârnit interesul tinerilor şi am încercat să le venim în ajutor atât cât ne-a stat în putinţă“, ne-a mai spus părintele Toma.

Tinerii implicaţi în aceste proiecte, dar şi ceilalţi apropiaţi ai bisericii nu uită de semenii aflaţi în nevoi, iar periodic organizează colecte pentru ajutorarea săracilor. Şi corul parohial, de muzică bizantină, se bucură de o prezenţă consistentă din partea tinerilor.

SursA: ZiarulLumina

Părintele Justin: fotografii dincolo de cuvinte și cuvinte dincolo de fotografii

Patru lucruri lăsate spre împlinire poporului român

... IPS Părinte Mitropolit Teofan a adresat un cuvânt în care a amintit de testamentul pe care părintele Justin l-a lăsat Mănăstirii Petru Vodă şi poporului român.

"După ce a dus o viaţă înălţătoare, tulburătoare şi sfântă, părintele Justin Pârvu s-a îndreptat spre împărăţia cerurilor. Părintele a pregustat împărăţia cerurilor încă din această viaţă, dobândind-o din plin în lumina cea neînserată a lui Dumnezeu. S-a dus la Hristos, fără de care nu a conceput, din tinereţea lui până pe patul de suferinţă, să trăiască vreo clipă. A fost conştient de faptul că în Hristos trăieşte, viază şi se mişcă. S-a născut în cer, cum spuneau creştinii altă dată, după ce a fost binecuvântat de Dumnezeu să se nască întru împărăţia cerurilor încă din această lume. S-a dus la fraţii şi surorile sale de suferinţă, care au plecat din această viaţă cu multă vreme înaintea sa.

În ultimele zile ale vieţii sale, în chilia de alături, într-un moment de har, a mărturisit un testament care să fie împlinit de cei care rămân în urmă. Părintele a ţinut să ceară iertate tuturor, a menţionat persoana care să-i urmeze în funcţia de stareţ, iar la final a dorit să comunice patru lucruri poporului român.

Părintele a accentuat că trebuie să fie unitate în orice situaţie,
iar apoi a îndemnat la multă pocăinţă, astfel încât Dumnezeu să ne ierte de multele noastre păcate.
În al treilea rând, părintele Justin a spus că în Biserică trebuie să fie ascultare,
iar apoi a îndemnat la multă rugăciune", a spus Înalt Preasfinţitul Părinte Mitropolit Teofan.

SursA: doxologia.ro

 

SursE FotO:
saccsiv.wordpress.com
dinaltezari-corina-corina.blogspot.com
blog-pt-suflet.blogspot.com
apologeticum.wordpress.com
www.totpal.ro
roncea.ro
viatalatara.wordpress.com

Ioana Hașu: Rezistenţa anticomunistă - grupul de la Făgăraş. Istoria unui bilet confiscat de Securitate. Gheorghe Haşu (1921-1957)

Începem în această ediţie o nouă serie dedicată grupului de rezistenţăîmpotriva comunismului din Ţara Făgăraşului. E vorba de una din cele mai de durată rezistenţe din România, care a activat în perioada 1948-1957. Tinerii care au fugit în munţi şi au luptat cu Securitatea vreme de aproape 10 ani au fost sprijiniţi de peste o mie de familii din zonă, care au denunţat abuzurileşi crimele comunismului. Cei care s-au ridicat împotriva comunismului au fost persecutaţi vreme de jumătate de deceniu. La peste 50 de ani de la uciderea partizanilor, istoria rezistenţei din Ţara Făgăraşului şi jertfele de atunci sunt încă puţin cunoscute. În descoperirea lor ne va fi ghid Ioana Haşu, jurnalist, cercetător CNSAS, nepoata partizanului Gheorghe Haşu:

Puteri îngropate în noi…

Denigrarea grupului de rezistenţă făgărăşean a început în anii '50, când Securitatea fabrica primele legende mincinoase: că erau bandiţi, că s-au trădat între ei, că şi-au turnat sprijinitorii. Noii reprezentanţi ai regimului simţeau importanţa lupteişi consemnau în documente de circulaţie internă: „războiul de partizani e un război moral“.

Sistematic, vreme de 50 de ani, au încercat să le distrugă memoria. Numele lor a fost interzis, iar durerea celor apropiaţi s-a stins în amnezie. Odată cu actele, identitatea şi chipurile lor au fost confiscate; trupurile au fost aruncate în gropi comune, iar rudele constrânse să se dezică de ei. Pentru supravieţuitori, a urmat o jumătate de veac de durere surdă, de paralizie sufletească. Abia a treia generaţie începe să descifreze această pagină mototolită a istoriei recente. Cei care au organizat represiunea, au încă motive să ascundă adevărul.

Lupta anilor '50 e lecţia fără de care nu putem înţelege România de azi – delaţiunea, neîncrederea, frica, duplicitatea, nesiguranţa, nepăsarea de care ne izbim în toate domeniile, la toate nivelurile. Toate au fost cultivate în comunism şi au devenit baza familiei, a şcolii, a societăţii. Le putem depăşi conectându-ne la valorile celor care nu au cedat şi nu au trădat. Războiul moral continuă, iar miza e aceeaşi. Rezistenţa de atunci arată că România are resurse de capital uman. Există un rezervor la care ne putem conecta. Cu o singură condiţie: să îl descoperim. În faţa duşmanului de atunci, partizanii au răspuns cu demnitate, cu îndrăzneală, cu rugăciune. Moartea lor e jertfa pe care putem propti încrederea în România de azi. De la ei putem învăţa să înfruntăm duşmanul de acum. Nu ne mai bate şi nu ne mai torturează trupurile, însă e mult mai perfid: ne slăbeşte voinţa şi ne încătuşează sufletul. Dacă ne uităm doar în jur, vom ceda – convinşi de fatalitatea unui fals: „Aşa suntem noi, aşa am fost totdeauna…”. Odată cu partizanii, dezgropăm puteri îngropate în noi şi despre care nu ne-a spus nimeni.

Ce putem învăţa azi de la luptătorii din munţi? Răspunde chiar unul dintre ei: „Dacăm-ar întreba cineva ce aş vrea să fiu pentru alţii, m-aş rezuma să spun că aşvrea să fiu un îndemn: la sinceritate, la curaj, la claritate, la a judeca lucrurile având dreptul şi la greşeală, dar totul cu sinceritate şi curaj. Noi nu putem fi modele, ci numai îndemnuri. Noile modele vor trebui create de către cei care acţionează“ - Ion Gavrilă Ogoranu, conducătorul partizanilor din Munţii Făgăraş, una din cele mai importante mişcări de rezistenţă armatădin România.

Scrisoare de dragoste pentru bunica

„Dragă nevastă, nemaivăzându-te de mult, pe tineşi pe copii, mi-e tare dor de voi. Şi nu pot să vă văd. Totuşi, Dumnezeu este cu toţi şi veghează toate…“ Aşa începe un bilet confiscat de Securitate în 1953. E scris de Gheorghe Haşu, care făcea parte din grupul de rezistenţăîmpotriva comunismului din Munţii Făgăraş. Eugenia avea 24 de ani, 2 copii, câteva microfoane montate în casă şi mai multe arestări la activ. Era urmărităîn permanenţă, bătută şi anchetată, iar Securitatea încerca să o forţeze să îşi trădeze bărbatul – duşman al regimului.

Gheorghe Haşu denunţase abuzurile comunismului şi se ascundea în munţi, alături de alţi 11 făgărăşeni, membri ai grupului de rezistenţă condus de Ion Gavrilă Ogoranu.

Scrisoarea n-a ajuns niciodată la destinaţie. Cel căruia îi fusese încredinţată a fost arestat şi a predat hârtia. Doar începutul se mai poate citi, într-un dosar din arhiva CNSAS. Gheorghe Haşu a fost prins în 1955. A fost executat doi ani mai târziu, la Jilava. Nu a apucat să îşi ia rămas bun de la soţie, dar i-a transmis un ultim mesaj, înainte de arestare:„Spuneţi-i să mă ierte. Şi să crească copiii cum i-o ajuta Dumnezeu“.

Doi ani de căsătorie

Gheorghe Haşu era un ţăran înstărit din satul Pojorta, raionul Făgăraş. Nu făcuse niciodată politică. Era cunoscut ca priceput tâmplar, meşter de acoperişuri. Rănit şi decorat în al Doilea Război Mondial, odată întors acasă s-a grăbit să-şi caute soţie. Un prieten din copilărie, conducătorul grupului de rezistenţă în care avea să intre, nota peste ani: „După armată, Ghiţă a umblat o iarnă cu sania prin sate, prinşezători, şi, spre invidia atâtor fete, şi-a ales de mireasă o fată de 16 ani, micuţă, de-abia intrată în joc, veselă, atât de veselă că şi uitase să plângăcând căruţa de nuntă a dus-o la el acasă“. (Ion Gavrilă Ogoranu, Brazii de frâng, dar nu se îndoiesc, vol I – memorii publicate după 1990)

Eugenia Comanici şi Gheorghe Haşu s-au căsătorit în 2 februarie1947. El avea 25 de ani, iar ea nu făcuse 18. În iarna următoare, li s-a născut primul copil. Viaţa lor împreună a durat doi ani. Apoi au început cei 50 de ani de prigoană comunistă.

Fuga

În februarie 1949, gospodăria familiei Haşu a fost percheziţionată de Securitate. Fără mandat, fără explicaţii. În hornul casei a fost găsită o armă. „Era o puşcă ZB, confiscată de mine şi de fratele meu cu o lună înainte, de la nişte braconieri prinşi pe pământurile noastre. Am strigat la ei, au lăsat arma şi au fugit“ - declara Ghiţă în anchetele la Securitate de mai târziu.

Gheorghe şi fratele lui, Andrei, nu erau acasă;tatăl lor a fost ridicat. S-a întors după trei zile, bătut şi schimbat, sfătuindu-şi fiii să se ascundă dacă vor mai fi căutaţi de noii reprezentanţi ai statului. „Nu am avut încredere că vor soluţiona în mod drept aceastăchestiune. M-am ascuns pentru că nu am vrut să risc o eventuală nedreptate care mi s-ar fi putut face. Erau zvonuri în tot satul, erau arestări peste tot.“(Gheorghe Haşu – 1957, dosarele CNSAS)

Andrei şi Gheorghe dormeau într-o gaură săpată în grajd, sub locul vitelor. De acolo asistau în tăcere la percheziţiile tot mai dese ale Securităţii, la bătăile şi umilinţele pe care le îndurau părinţii, cele trei surori şi Eugenia, însărcinată cu al doilea copil. Noaptea, îşi căutau prietenii, în satele din zonă. Aşa au aflat că şi alţii se ascundeau, urmăriţi de Securitate: fii de chiaburi, membri ai partidelor istorice PNŢ ori PNL, studenţi, elevi, ţărani care se opuneau regimului. Întâlnirile începeau şi se încheiau cu o rugăciune – consemnează primii informatori ai Securităţii.

Ideea plecării în munţi a avut-o Andrei Haşu. În primăvara anului 1950, cei 12 tineri au fugit în munţi, aşteptând un moment favorabil răsturnării comunismului. Ştiau că în România există şi alte grupări de rezistenţă şi sperau că americanii nu vor accepta ca ţările din Europa răsăriteană să rămână sub dominaţie sovietică.

Prima condamnare

La câteva luni după fuga în munţi, partizanii au fost condamnaţi în lipsă pentru „constituire în bandă cu scop terorist şi crimăde uneltire împotriva regimului“. În iulie 1951, pe casa familiei Haşu din Pojorta a fost afişată sentinţa de condamnare. Ca prim conducător al grupului de rezistenţă din Făgăraş, Andrei Haşu a fost condamnat la moarte şi confiscarea averii. Avea să fie ucis de Securitate un an mai târziu, în februarie 1952, trădat de un sătean care ştia unde se ascunde. Fratele lui, Gheorghe, a primit 25 de ani de muncă silnică. Calea întoarcerii din munţi era închisă definitiv.

Părinţii partizanilor au fost obligaţi să semneze mandatele de arestare şi să achite cheltuielile de judecată. Sperând căGheorghe va apărea la proces, Securitatea o obligă pe Eugenia Haşu să intenteze proces de divorţ. În lipsa ambilor soţi, Tribunalul Făgăraş pronunţă sentinţa. Eugenia se întoarce în satul părinţilor. Odată cu ea, se mută securiştii în civil şi informatorii care o urmăreau.

Ultima întâlnire

În casa părintească, Eugenia Comanici naşte al doilea copil. Deşi era riscant, Gheorghe a coborât din munţi să-şi vadă fiul. Momentul e relatat de Ion Gavrilă Ogoranu – care în ultimii ani ai vieţii s-a întâlnit cu rudele partizanilor. E singurul din grup care nu a fost prins de Securitate:

„Era duminică dimineaţa. Fetiţa se trezise şi, aşezată pe pieptul lui, îi închidea ochii cu mânuţele şi îi poruncea: cuncă-te, tată, cuncă-te. Avea doi ani. Alături, mama îşi alăpta pruncul. Era atâta linişte în casă, în sat şi parcă în lume. (…) Securiştii s-au repezit la poarta încuiată şi o dărâmară. În casă, Ghiţă adună repede ceva haine cu el, îşi luăraniţa şi puşca, sări pe o fereastră în grădina unui vecin şi se îndepărtăprintre pomi. Tânăra nevastă acoperi patul unde dormise soţul, închise fereastra şi ascunse la repezeală hainele rămase de la el; se ruga în gând, cu copilul în braţe. În grabă, uită acele câteva fire de floarea-reginei, pe care soţul i le adusese de la munte, aşezate într-un pahar pe fereastră. Acest lucru i-a pus pe securişti la bănuială şi au făcut percheziţie, găsind hainele ascunse şi bocancii lui Ghiţă. Un ofiţer i-a aruncat copilul din braţe şi a început s-o lovească:

«Unde ai ascuns banditul, căţea?»“ (Brazii se frâng, dar nu se îndoiesc, vol I)

Eugenia, împreună fratele adolescent şi părinţii au fost duşi la Securitatea din Făgăraş. Au urmat zile şi nopţi de coşmar:„Tânăra nevastă a îngenunchiat înaintea lor: «Lăsaţi-mă să mă duc la copii. Credeţi-mă, nu ştiu unde poate fi bărbatul meu. Sau aduceţi-mi măcar copilul aici să-l alăptez că altfel îmi moare». «Un pui de bandit mai puţin, poate sămoară!» «Atunci omorâţi-mă şi pe mine, să se termine odată!»“

Zdrobiţi de bătăi, au fost eliberaţi peste câteva zile; peste o vreme au fost luaţi iar, apoi din nou... Tatăl Eugeniei avea săfie trimis la Canal. Mama Eugeniei, ca şi părinţii fraţilor Haşu, a fost urmărită, bătută şi anchetată periodic.

Arestat şi executat

Gheorghe Haşu a fost arestat în vara anului 1955, când ultimii partizani din munţi au fost prinşi prin trădare. Securitatea le-a întins o cursă, cu ajutorul unui fost sprijinitor al grupului – acesta le-a promis să intermedieze o fugă în Grecia.

Alături de ceilalţi, a fost condamnat la moarte prin împuşcare. Cel mai bun ţintaş al grupului din munţi explica la proces:„Deşi am avut armă, nu am făcut uz de ea nici când aveam ocazia. Au fost situaţii când eram la 5 metri în spatele unor soldaţi, dar nu am tras, pentru că nu am vrut să fac crimă. Nu am tras niciodată primii într-o confruntare. Am folosit arma doar ca apărare, când n-am avut de ales. În toţi anii, am tras de trei ori şi nu am omorât pe nimeni“ (CNSAS – declaraţie din timpul procesului)

În celula lui a fost introdus un informator sub acoperire. În noiembrie 1955, acesta raporta: „Gheorghe Haşu îşi face rugăciunea liniştit, ţine post“. O întâmplare din acelaşi post al Crăciunului:„Gheorghe Haşu se ruga în genunchi. Domnul ofiţer a intrat în celulă şi l-a întrebat ce face. El a spus că se roagă lui Hristos. Ofiţerul i-a interzis săse mai roage în genunchi. Gheorghe Haşu nu i-a răspuns nimic, dar a continuat să se roage în picioare“.

A fost executat în 17 noiembrie 1957, la Jilava, alături de ceilalţi partizani. Trupurile au fost aruncate într-o groapă comună.

Despre soarta lui Gheorghe, soţia lui nu a aflat nimic oficial decât după 1990. Abia atunci a încetat şi supravegherea Securităţii. Cei doi copii au avut dosar de mici, iar eticheta de „fii ai banditului” i-a urmărit la şcoală, apoi la serviciu. La câţiva ani dupăevenimentele din 1989, o soră a lui Ghiţă a descusut din spatele unei icoane singura fotografie cu el care a scăpat vigilenţei Securităţii.

În 2010, fiul lui a găsit întâmplător fotografii de la nunta părinţilor, ascunse de Ghiţă în podul casei, înainte de fuga în munţi.

Eugenia Comanici are 84 de ani, cinci nepoţi şişapte strănepoţi. Abia în 2012 a aflat de biletul pe care i l-a trimis soţul, acum 60 de ani.

SursA: http://apostolatintarafagarasului.blogspot.ro/2013/03/rezistenta-anticomunista-grupul-de-la.html

Conferința audio:  http://www.youtube.com/watch?v=sg5W9xDb00E

 

Embrionul uman este un suflet - Diac. George Aniculoaie

Patriarhia Română susţine iniţiativa cetăţenească europeană „Unul dintre noi“, care solicită Uniunii Europene să înceteze finanţarea activităţilor care includ distrugerea embrionilor umani. Fidelă credinţei sale că viaţa specific umană începe din momentul fecundării, Patriarhia atrage atenţia asupra faptului că distrugerea de embrioni umani este un act inacceptabil din punct de vedere spiritual-moral.

Dumnezeu a creat viaţa sub toate aspectele ei, iar în ceea ce priveşte viaţa omenească, El a arătat o grijă deosebită. „Viaţa omenească nu este produsul devenirii spontane a lumii, ci, pentru apariţia ei, Dumnezeu a avut o grijă deosebită: omul nu apare la poruncă, ci în urma unui sfat şi a unui act special al Sfintei Treimi, act exprimat de aghiograf prin termenul de plăsmuire şi de suflare de viaţă. Viaţa omenească nu este determinată doar de plăsmuirea omului din pământ, ci şi (sau mai ales) de suflarea viu-făcătoare a lui Dumnezeu. Aceasta ne dovedeşte faptul că omul nu este simplă fiinţă biologică, ci este deodată suflet viu (Facere 2, 7) şi trup omenesc (nu orice trup) viu. Aşa a apărut primul om (Adam), aşa au apărut, apar şi vor apărea - cu voia lui Dumnezeu - oamenii în istorie: suflete vii în trupuri vii“, spune Comisia de Bioetică a Patriarhiei Române.
Omul este, aşadar, o fiinţă psiho-fizică ce a fost şi este creată de Dumnezeu după chipul Său (Facere 3, 28), în vederea asemănării cu El. „Consecinţa logică a acestei învăţături şi credinţe este aceea că toate fiinţele omeneşti sunt în mod fundamental egale între ele în ceea ce priveşte natura şi vocaţia lor. Ele posedă deodată, actual şi potenţial, aceeaşi demnitate şi aceeaşi valoare: sunt chip al lui Dumnezeu, dar chip într-un continuu proces de asemănare cu Dumnezeu. Revelaţia (consemnată în Sfânta Scriptură şi în Sfânta Tradiţie) ne oferă suficiente dovezi că ceea ce s-a zămislit în femeie este fiinţă omenească (nu simplu „produs de concepţie“), care nu exclude grija lui Dumnezeu şi care trebuie să se bucure de respectul datorat demnităţii umane. Cum Biserica are o grijă deosebită faţă de fiinţele umane neputincioase şi fără apărare, nu poate să nu se îngrijoreze cu privire la cele mai neputincioase fiinţe omeneşti, embrionii umani şi pruncii nenăscuţi“, mai spune Comisia de Bioetică.

Embrionul, fiinţă unică şi irepetabilă

Teologul Jean-Claude Larchet, în lucrarea sa „Etica procreaţiei în învăţătura Sfinţilor Părinţi“, alocă un capitol embrionului uman. Acesta susţine că „teoria însufleţirii imediate a omului, prin care se admite că el primeşte dintru început un suflet deplin, care îl face din clipa în care a fost conceput o fiinţă omenească deplină, un ipostas cu o existenţă independentă şi o persoană, corespunde Tradiţiei Bisericii de Răsărit, primită de timpuriu şi păstrată până în ziua de azi“. Însufleţirea imediată a omului este afirmată pe scurt la Sfântul Irineu, îşi găseşte temeiuri în opera Sfântului Grigorie de Nyssa, câştigă la Sfântul Maxim Mărturisitorul întreaga sa precizie în cadrul unei antropologii creştine profund elaborate şi este apoi confirmată de Părinţii care au urmat. „Prin concepţia creştină, care-l consideră drept ipostas, embrionului i se recunoaşte o valoare în sine şi, de asemenea, este privit ca o fiinţă unică şi irepetabilă, a cărei existenţă are astfel o valoare absolută, care obligă la respectarea sa, cu atât mai mult cu cât se consideră totodată că are de la început un suflet raţional şi mintal; el este văzut de asemenea ca persoană, care îşi transcende realitatea biologică şi chiar pe cea psihică, legată în chip obiectiv de o realitate mai presus de ea. În termeni biblici, această legătură se exprimă prin încredinţarea că embrionul, din prima clipă a existenţei sale, poartă în el chipul lui Dumnezeu şi este menit să dobândească asemănarea cu El în cadrul unei dezvoltări continue, care transcende dezvoltarea sa biologică“, mai spune Jean-Claude Larchet.

Multe alte consideraţii vin să confirme în ochii Părinţilor valoarea embrionului uman şi respectul care i se datorează, în special faptul că sufletul său este creat de Dumnezeu, sau faptul că el este privit ca un dar al lui Dumnezeu, care se cuvine cinstit ca atare, sau încă şi faptul că Logosul lui Dumnezeu, făcându-Se om, a binevoit să fie El însuşi prunc în pântecele Fecioarei, sfinţind prin chiar dumnezeirea Sa această primă modalitate şi primă etapă a existenţei omeneşti. „Ideea exprimată de Sfântul Maxim Mărturisitorul că logosul oricărei fiinţe omeneşti - în care se cuprind ipostasul şi natura ei, venirea la existenţă într-un anumit moment şi destinul său spiritual - a fost definit de voinţa dumnezeiască şi îşi are temeiul în Logosul dumnezeiesc mai înainte de toţi vecii vine şi ea în sprijinul recunoaşterii valorii embrionului şi fetusului uman, ca şi ideea, dezvoltată de unii Părinţi, că el continuă să trăiască şi chiar să crească în veşnicie, potrivit unei alte modalităţi de a fi, până la o maturizare care-i permite să se împărtăşească de bunătăţile dumnezeieşti“, conchide teologul Jean-Claude Larchet.

Deci, după cum învaţă Biserica, embrionul uman are suflet, este o fiinţă omenească deplină, un ipostas şi o persoană. Aşadar, orice experiment care are ca finalitate distrugerea embrionului uman este un atentat la viaţa omului. Pentru a stopa aceste experimente ucigaşe putem semna iniţiativa cetăţenească europeană „Unul dintre noi“, fie online, pe site-ul www.orthodoxero.eu, fie prin formularul printat pe care îl găsim în biserici.

Părinţii vorbesc de apariţia simultană a trupului şi a sufletului

„Am susţinut tovărăşia cărnii şi a sufletului de la început, de la unirea seminţelor înseşi, şi până la completa dezvoltare a fătului.“ „De la zămislire trupul şi sufletul sunt în acelaşi timp semănate, formate şi aduse la viaţă.“ (Tertulian)

 

„Sufletul nu este anterior trupului cât priveşte existenţa; şi nici trupul nu se formează înaintea lui, ci aceste două elemente apar în acelaşi moment“ (Sfântul Irineu)

 

„(...) îngerii sunt cei care aduc sufletul înainte de zămislire, iar când se spune în Evanghelie «pruncul a săltat (...) în pântecele meu» (Lc. 1, 44), aceasta arată că avea suflet.“ (Clement Alexandrinul)

 

„N-a fost dată nici o întâietate unuia sau altuia, nici sufletului faţă de trup, nici invers, pentru ca nu cumva din pricina unei deosebiri de timp să ajungă omul în vrajbă cu sine însuşi (...). Aşadar, cu dreptate se poate spune că nici sufletul nu exista înainte de trup şi nici trupul nu există înainte de suflet, ci pentru amândoi nu-i decât un singur început (...), şi anume în primele momente ale venirii noastre pe lume.“ „Embrionul este un izvor de căldură şi de putere, dovadă că este însufleţit.“ (Sfântul Grigorie de Nyssa)

 

„Trupul şi sufletul sunt părţi ale omului, şi părţile au cu necesitate o referire una la alta - pentru că ele constituie întregul care le caracterizează -, iar cele referitoare una la alta sunt din cele ce totdeauna şi oriunde au venit la existenţă deodată, constituind ca părţi, prin întâlnirea lor, forma întreagă.“ „E cu neputinţă ca sufletul şi trupul, ca părţi ale omului, să existe în timp unul înaintea altuia, pentru că altfel «logosul» - adică definiţia esenţială a omului -, la care se raportează fiecare dintre ele, se va evapora.“ (Sfântul Maxim Mărturisitorul)

 

„Trupul şi sufletul au fost făcute simultan (de Dumnezeu), şi nu întâi unul şi apoi celălalt (...).“ (Sfântul Ioan Damaschin)

 

„Sufletul se dă în acelaşi timp cu trupul, aşa încât este împreună existent cu el şi de o vârstă, din clipa formării trupului. Într-adevăr, omul a fost făcut în acelaşi timp din trup şi suflet şi ele nu sunt cumva unul mai înainte de celălalt sau unul după altul.“ (Sfântul Nichita Stithatul)

SursA: ZiarulLumina

Cum să realizezi un costum popular la...oraş (3)

Dragii  mei,

Slavă Domnului că am ajuns şi la Pasul cinci. Acum este momentul în care trebuie să investeşti răbdare, dragoste, timp şi să coşi - dis de dimineaţă, la prînz, seara, în miez de noapte (: E atît de frumos să coşi în miez de noapte şi să aculţi Paraclisul Prea Sfintei Născătoare de Dumnezeu.
Doamnele cu care am cusut povesteau - în timpul şezătorilor - că nu mai aveau timp de vorbit de rău sau să vadă ce mai fac vecinii (; Important era să termine modelul şi să numere corect cruciuliţele (:

Ideea dee bază, de la care am plecat intuitiv, a fost că am vrut să creăm o comunitate eclezială mai închegată şi care să aibă o unitate vizibilă, ancorată în trecutul nostru şi legată de tradiţia poporului român. Credincioşii de la Biserică provin din Moldova, Transilvania, Muntenia, Basarabia, etc. Unii dintre ei mai aveau costume populare de la părinţi sau bunici - dar aceştia sînt destul de puţini. În unele sate mi s-a spus că nu au existat costume populare, acum 50 sau 60 de ani.

De aceea, am vrut să realizăm un costum popular specific zonei noastre, cartierului în care trăim, cu scopul de a avea o identitate comună. Astfel, am îmbinat elemente decorative din diferite zone ale Moldovei şi Transilvaniei şi ...

aşa au ieşit costumele noastre populare. Sînt pline de sentimente. Sînt pline de dragoste, bucurie, tristeţe, lacrimi, sudoare, nervi, dar şi de flori şi de culori (:

Mulţumiri speciale tuturor ostenitoarelor şi ostenitorilor, începînd de la cele/cei mai mari şi sfîrşind cu cele/cei mai mici!

Hristos a înviat!

 

 

 

FotO: Eusebiu Andrieş

 

 

Pentru a vedea toate informaţiile referitoare la acest subiect, accesaţi şi link-urile:

 

http://ortodoxiesiviata.blogspot.ro/2013/02/cum-sa-realizezi-un-costum-popular.html

 

http://ortodoxiesiviata.blogspot.ro/2013/03/cum-sa-relizezi-un-costum-popular-la.html

 

 

Va urma şi o postare despre CUM să restaurezi un costum popular.

 

Părintele profesor Ioan I. Ică: „Spiritualitatea ortodoxă este una a urcuşului“

 

Oamenii au mai multă nevoie de lumina noastră decât de activitatea noastră, spunea un mitropolit rus contemporan. Lumină, înţelegere adâncă, nevorbită, o aşezare sufletească mai bună sunt darurile pe care ni le pune înainte autorul lucrării Scara, Sfântul Ioan, cel prăznuit în a patra duminică din Postul Paştilor. Arhidiaconul Ioan Ică jr, profesor la Catedra de spiritualitate a Facultăţii de Teologie „Andrei Şaguna“ din Sibiu, ne desluşeşte câteva din înţelesurile acestui timp de pregătire pentru marea sărbătoare a Învierii.

Părinte profesor, dacă pri­me­le duminici ale Postului Ma­re se disting ca o peri­oa­dă dogmatică, cele închina­te Sfântului Ioan Scărarul şi Mariei Egipteanca permit de­finirea unei noi perioade cu accent ascetic mai profund în acest răstimp de înnoire duhovnicească. Vor­bi­ţi-ne despre aceste trepte spre Învierea Domnului.
Într-adevăr, începând cu Du­minica Sfintei Cruci se intră în cea de a doua parte a ur­cu­şu­lui duhovnicesc al Postului Ma­re. De altfel, Sfânta Cruce nu se află doar în mijlocul postului, ea se află şi la începutul a­ces­tuia, în pomul din grădina Ra­iului de unde strămoşii noştri au fost izgoniţi. Ea se va afla şi la sfârşitul Postului Mare în des­­chiderea Raiului de către Dom­nul nostru Iisus Hristos prin jertfa Sa de pe cruce. În­ce­pând de acum, din această du­mi­nică, Biserica ne propune tu­tu­­ror credincioşilor spre râvnă, spre meditare, spre adâncire do­uă mari figuri din tradiţia mo­­nahală a vieţii noastre. Bi­se­rica vrea să spună credincio­şi­lor ei că Sfântul şi Marele Post în general trebuie să fie pri­vit ca o perioadă du­hov­ni­ceas­că de tip monahal pentru toţi creş­tinii. De altfel, Postul Ma­re, aşa cum spun şi cân­tă­ri­le, trebuia să fie zeciuiala, a ze­ce­a parte din an, 40 de zile e­chi­valentul aproximativ al ce­lor 365 de zile ale anului, în ca­re creştinii trebuie să trăiască a­semenea în­ge­rilor, să aibă o via­ţă du­hov­ni­cească asemenea mo­nahilor. Renunţare nu numai asupra ali­mentaţiei, dar şi a tuturor afectelor şi plă­ce­rilor pătimaşe ale trupului, ca oa­menii să se concentreze pe iden­titatea lor spirituală şi du­hov­nicească. În acest fel, mona­his­mul a fost în istoria şi este în tradiţia ortodoxă reperul şi fa­­rul du­hov­ni­cesc după care cre­dincioşii sunt îndemnaţi să-şi potrivească viaţa şi să şi-o în­drep­te în itine­rarul lor pământesc şi ceresc. Biserica ne oferă deci două figu­ri de oameni du­hov­niceşti, un bărbat desă­vâr­şit şi o femeie desăvârşită, un nou Adam într-un fel şi o nouă E­vă du­hov­nicească. Un nou A­dam în persoana Sfân­tului Ioan Scărarul, ma­re­le ascet de la poalele Muntelui Si­nai, iar apoi chipul de po­că­in­ţă şi de desăvârşire du­hov­ni­ceas­că tot din zona Orien­tului în persoana Cu­vi­oa­sei Maria E­­gipteanca. Lucrul acesta este pro­fund semnificativ în viaţa noas­tră, a credincio­şilor, şi ne a­du­ce aminte de faptul că toţi creş­tinii sunt chemaţi în a­ceas­tă perioadă nu numai să par­ti­ci­­pe, să străbată o cursă du­hov­nicească de 40 de zile a Sfân­tului şi Marelui Post, dar a­ceastă cursă nu se des­făşoară doar în timp, orizontal, ci se des­făşoară şi pe verticală, este o ascensiune, un urcuş du­hov­ni­cesc. Este un urcuş prin care ei sunt chemaţi să se d­e­păr­te­ze, să se rupă de cele ale pă­mân­tului şi să se unească cu re­a­lităţile duhovniceşti, cereşti şi veşnice, renunţând la lucru­ri­le vremelnice şi trecătoare ale a­cestei vieţi, asemenea mona­hi­lor, în cele din urmă.

Pentru că trebuia serbat cu Li­turghie, i s-a închinat o du­­minică specială, Du­mi­ni­ca a patra din Postul Ma­re, numită şi „Duminica scă­rii, a urcuşului către Dum­nezeu“. Autorul lucrării Sca­ra este socotit drept „le­gi­u­itorul ascezei“ şi „făptui­to­­rul“ prin excelenţă. Care es­te importanţa Sfântului Ioan Scă­ra­rul în spiritua­li­ta­­tea ortodoxă?
Sfântul Ioan Scărarul este o fi­gură centrală a spiritualităţii or­todoxe atât prin prăznuirea sa, despre care nu ştim foarte mul­te lucruri, cât şi prin opera sa. Ştim doar că a fost un ascet de tip isihast care s-a nevoit în retragere la poa­le­le Muntelui Sinai, ca mai apoi, la bă­trâ­neţe, egumen fiind, să şi conducă mănăstirea unde a int­rat. Pentru monahii de aici a redactat această uimitoa­re şi fascinantă lucrare care i-a a­tras pe credincioşii ortodocşi din toate timpurile şi a cărei o­ri­gi­na­li­ta­te stă mai puţin în con­ţinut, pentru că Sfântul Ioan Scă­ra­rul, trăitor în veacul al VI-lea, a făcut o sinteză a în­tre­gii experienţe du­hovniceşti a mo­nahismului egiptean, pales­ti­­nian şi sinaitic, importantă pen­tru modul de sistematizare şi organizare a experienţei du­hovniceşti.
Felul în care a ştiut să or­ches­­treze toate temele acestea ale vieţii duhovniceşti într-o ar­hi­tectură unică într-un fel a per­mis ca spiritualitatea orto­do­­xă să se definească de la el în­coace ca o spiritualitate a ur­cu­şului, a scării. Sigur că în a­ceas­tă scară a luat ca model pe Moi­se în primul rând şi Mun­te­le Sinai, la poalele căruia s-a ne­voit. Deci, viaţa creştină apare ca un urcuş. Viaţa creş­ti­nă ase­mă­nată unui munte care se ur­că în etape. O Scară în 30 de trep­t­e după cei 30 de ani ai vie­ţii Mântuitorului, deci, în a­ce­laşi timp, un urcuş du­hov­ni­cesc a­semenea lui Moise, dar şi o ma­turizare a omului duhov­­n­i­­cesc pe urmele Domnului nostru Iisus Hristos. De altfel, Sca­ra mai are un titlu, mai vechi. Ea se mai numeşte şi Tăbliţe du­hovniceşti, în sensul că Sfân­tul Ioan Scărarul, care a urcat Mun­tele Sinai asemenea lui Moi­se şi s-a întâlnit cu Dum­nezeu, ca şi el, se întoarce cu noi tăbliţe duhovniceşti pe care aş­terne în scris experienţa du­hov­nicească a urcuşului său spre Dumnezeu.

Din vechi timpuri, părinţii din mănăstirile noastre, din Mol­dova mai ales, au copiat, au tălmăcit şi au pus la în­de­mâna obştilor monahale Sca­ra. De la strălucitul mi­tro­­polit Varlaam, apoi Ve­ni­a­min Costache până la pă­rin­tele Stăniloae avem nu­me­­roase ediţii ale acestei cărţi. Care este noutatea pe ca­re această lucrare o aduce în lite­ra­tura bisericească?
Da, cercetătorii au scos la i­vea­lă o Scară a lui Varlaam ti­pă­rită după o variantă sla­vo­nă. Scara a preocupat marile per­sonalităţi ale vieţii ortodoxe ro­mâneşti, atestând un interes pro­fund al teologiei asupra a­ces­tui monument de viaţă du­hov­nicească. A fost pus la dis­po­­ziţia credincioşilor în mai mul­te variante. Scara a fost extrem de populară nu numai în rân­dul monahilor, acest lucru es­te specific lor, ci şi în rândul mi­re­nilor. Să nu uităm că lectura ei este recomandată de Triod să se facă zilnic în bise­rică la Cea­suri, este deci o lectură o­bli­gatorie în Postul Mare. Mo­na­hii ştiau după regulile ca­noa­n­elor că nici un sfânt nu poa­te fi prăznuit în această pe­ri­­oadă pentru că nu se face o Li­turghie deplină în cursul săp­tămânii, decât sâm­bătă sau du­minică, şi întrucât săr­bă­toa­rea lui, ca şi a Sfintei Maria E­gip­teanca, cade în a­cest interval special şi nu se poa­te prăznui cu Li­turghie, a­tunci au ţinut nea­pă­rat să-i prăz­nuiască şi în du­mi­­nicile acestea.

Când nu te mai poţi salva istoric, rămâne doar rezistenţa prin Duh

Scara Sfântului Ioan, pe lân­gă varianta tipărită, şi-a gă­sit lo­cul şi în varianta pic­tu­­ra­lă, în fres­că, amintim aici celebra Sca­ră de la Mă­nă­stirea Su­ceviţa. Cum şi de ce credeţi că s-a ajuns la a­cest lucru?
Scara a fost foarte populară şi citită atât de către monahi, cât şi de credincioşi, aşa cum a­ra­tă şi manuscrisele păstrate la Academia Română, şi pe lân­gă aceasta, ea şi-a găsit o re­flec­­ta­re unică într-un fel prin re­pre­zentarea în culoare, prin pic­tură. Scara e reprezentată şi la Sfântul Munte, însă cele mai cu­noscute şi cele mai gra­n­di­oa­se reprezentări le găsim la mă­nă­stirile cu frescă exterioară din Moldova. Şi aici, re­pre­zen­ta­rea lor ascunde şi o lecţie de is­torie, pentru că dacă a­na­li­zăm Suceviţa în finalul listei de mă­năstiri pictate exterior şi o com­parăm cu Moldoviţa sau Vo­roneţ, de pildă, vedem că sca­­ra e reprezentată pe locul un­de în bisericile mai vechi din tim­pul lui Petru Rareş era pictat asediul Con­stan­ti­no­po­lului. Ceea ce înseamnă că în a­cea vreme, a lui Rareş, Mol­do­va aş­tep­ta o eliberare po­li­ti­că mira­cu­loasă, asemenea Con­stan­tinopolului salvat de ru­gă­ciu­nile Maicii Domnului în timpul asediului de către avari şi per­sani. Dar la sfârşitul secolului al XVI-lea, ţara îşi pierduse a­ces­te speranţe de realizare a unui tri­umf politic, şi atunci în locul a­celei scene a fost pusă sce­na ur­cuşului spre Dum­ne­zeu, a ur­cu­şului monahilor şi creş­tinilor spre cer. Într-un fel, cre­dincio­şii erau invitaţi să nu-şi mai fa­că speranţe în aceas­tă lume, con­diţiile erau vi­trege pentru po­porul român, şi să se concen­tre­­ze pe urcuşul du­hov­ni­cesc, spre stabilitatea a­ceas­ta interi­oa­r­ă în faţa istoriei atât de tulburi. Şi-au dat sea­ma că ţara şi po­porul din Mol­dova se apără şi cu armele, dar atunci când re­zistenţa aceasta nu mai este cu putinţă din cauza copleşirii duş­manului numeros, rezisten­ţa aceasta trebuie continuată pe cale du­hov­nicească. Şi a­tunci ceea ce nu mai pot să facă ca­valerii cu sabia trebuie să fa­că credincioşii prin rugăciune şi prin virtuţi. Cu alte cuvinte, să men­ţină identitatea creştină tran­sferând lucrurile din pla­nul acesta militar şi istoric în pla­nul luptei duhovniceşti în fa­ţa vitregiilor istorice. E o lec­ţie de istorie extraordinară, pen­tru că oamenii au identificat această reprezentare a Scă­rii cu imaginea urcuşului spre Dum­nezeu; neputând să fie vic­to­­rioşi întotdeauna în istorie, au înţeles că nu au aici cetate stă­tătoare, ci că drumul sau ca­lea spre cer e deschisă tot­deauna şi că această cale se câş­tigă prin post, prin ru­gă­ciu­ne, practicarea celor 30 de vir­tuţi pe care Sfântul Ioan le-a sis­te­ma­tizat în fai­moasa sa lu­cra­re.

„Îngerii - lumină monahilor, călugării - lumină mirenilor“

Sfântul Ioan Scărarul apare în această duminică, şi nu nu­­mai, drept modelul mo­na­­hi­lor şi al ştiinţei du­hov­ni­ceşti în care suntem ini­ţi­aţi în timpul Postului Mare prin cateheza liturgică, prin re­­gulile postului şi typiko­nul slujbelor. Cum interpre­taţi caracterul acesta ascetic, de factură monahală, în­su­şit de oamenii din ce­ta­te?
E o caracteristică a Orto­do­xi­ei în ultimă instanţă, latura du­hovnicească şi amprenta mo­na­hală. Ortodoxia a îndrăgit în­­totdeauna monahii şi i-a pri­vit mereu ca oameni care îm­ping realizarea duhovnicească a creştinismului până la exi­gen­­ţele lui maximale. Orto­do­xia niciodată nu a căutat căile do­moale, căile foarte bătătorite ale lumii. Ortodoxia a mers în­tot­deauna cu sfinţii, cu cei care au ales viaţa conformă cu E­van­ghelia, cu toate exigenţele ei. Şi atunci, mai cu seamă în Pos­tul Mare, creştinii sunt in­vi­­taţi de Triod, de toate slujbele şi de toate citirile să îşi aducă a­minte de cei care realizează idealul Împărăţiei lui Dum­nezeu pe calea cea mai radica­lă, mai exigentă. Este o invi­ta­ţie la neuitare prin faptul că ori­ce creştin este chemat să tră­­iască duhovniceşte în Îm­pă­ră­ţia ce­ru­lui chiar dacă vie­ţu­ieş­te în lume. Să fie în acelaşi timp în lume, dar şi dincolo de lu­me. Monahii sunt cei care au în­vă­ţat dintotdeauna să pri­veas­că lumea din afara ei, să nu se scufunde în lume, să nu se lase copleşiţi de grijile, de ob­se­­­siile, de patimile ei. Au în­vă­ţat arta detaşării duhovniceşti, ar­ta luminării, arta desă­vâr­şi­rii şi arta aceasta du­hov­ni­ceas­că a racordării la lumea de din­co­lo, şi nu numai la lumea a­ceas­­ta materială. Mai cu sea­mă în lumea aceasta, care este din ce în ce mai consumistă, toc­mai acum mesajul a­ces­ta monahal este mai de ac­tu­­alitate şi necesar, pentru a nu ne lăsa scu­fun­­daţi în secularism, adică de a face ca viaţa noastră să fie în lo­gica, în preocupările şi intere­se­­le acestei lumi. Iar orice du­mi­­nică şi orice Liturghie ne scot din logica acestei lumi şi ne raportează la ordinea lui Dum­nezeu, dar monahismul ne a­rată cum putem face ca Îm­p­ă­ră­ţia lui Dumnezeu şi viaţa ce­reas­că să prindă contur în inte­ri­­o­rul nostru, în interiorul a­ces­tei lumi. Şi e frumos ce spu­ne Sfântul Ioan Scărarul, că „în­­gerii sunt lumină călu­gă­ri­lor, iar că­lu­gării trebuie să fie lu­mină mi­renilor şi celor din lu­me“. Ve­dem aici un fel de co­mu­nicare a luminii dumne­ze­ieşti, a virtuţii pe care monahul o primeşte din cer şi de la vie­ţu­itorii cerului şi pe care o tran­spu­ne în viaţă, iar lumina pe care o dobândeşte prin des­pă­ti­mi­re, prin virtuţi, prin ru­gă­ciu­ne e che­mat să o radieze asupra vie­ţii tuturor creştinilor. Mi­renii nu pot să îm­plinească toa­te e­xi­­­genţele vieţii monahale, dar tre­buie să ştie că există aceas­tă variantă de creştinism şi să se înveţe să primească din da­ru­­rile şi să se folosească din ru­gă­­ciunile, şi din postul, şi din via­ţa celor care aleg calea a­ceas­ta a crucii, calea cerului fă­ră nici un fel de compromisuri.

SursA: ziarul lumina

Duminica Sfintei Cruci în Ardeal

În Duminica Sfintei Cruci din Postul Mare, credincioşii braşoveni au fost binecuvântaţi de IPS Mitropolit Laurenţiu şi au cinstit un fragment din lemnul Sfintei Cruci, adus din oraşul grecesc Koropi. Lemnul Sfintei Cruci şi moaştele Sfântului Mucenic Pantelimon şi ale Sfântului Nectarie Taumaturgul s-au aflat spre închinare pentru câteva zile la Braşov.

Credincioşii din cartierul braşovean Noua au participat la Sfânta Liturghie arhierească oficiată de Înalt Preasfinţitul Laurenţiu, Arhiepiscopul Sibiului şi Mitropolitul Ardealului, în măreaţa biserică zidită în această parte mărginaşă a oraşului de sub Tâmpa. La Liturghia oficiată în Duminica Sfintei Cruci, sutele de credincioşi au cinstit un fragment din lemnul Sfintei Cruci, adus de pr. Corneliu Erneanou din catedrala oraşului grecesc Koropi, din apropierea Atenei. Lemnul Sfintei Cruci, moaştele Sfântului Mucenic Pantelimon şi cele ale Sfântului Nectarie Taumaturgul s-au aflat spre închinare pentru câteva zile în Biserica „Adormirea Maicii Domunului“ din Braşov.

În soborul de preoţi de la Sfânta Liturghie s-au aflat stareţul Mănăstirii „Brâncoveanu“ de la Sâmbăta de Sus, arhim. Ilarion Urs, protopopul de Braşov, Dănuţ-Gheorghe Benga, pr. Corneliu Erneanou din Grecia, cei doi sluitori ai bisericii din Noua, pr. Simion Cibian şi pr. Cornel Toma, alţi preoţi din oraş şi din împrejurimi. La Sfânta Liturghie, diac. Ionuţ Marius Urs a fost hirotonit preot misionar în Protopopiatul Făgăraş II, iar protopopul de Braşov a citit la momentul potrivit Pastorala IPS Mitropolit Laurenţiu la această duminică din Postul Mare, prin care îi îndeamnă pe credincioşi să arate milostenie faţă de copiii abandonaţi în maternităţi şi să îi primească în plasament sau chiar să-i înfieze.

Conferinţă duhovnicească la ASCOR Braşov

După Sfânta Liturghie, IPS Mitropolit Laurenţiu a vorbit credincioşilor despre Duminica Sfintei Cruci, înţelesurile duhovniceşti ale Crucii şi despre Evanghelia din această zi. „Sfânta Cruce apare acum ca un copac cu multe ramuri, la umbra căruia fiecare suflet ostenit de drumul luptei cu ispitele, drumul postului, să poată să stea şi să se odihnească pentru a primi forţă pentru partea a doua a drumului. Fiecare duminică a postului este un popas prin care mulţumim lui Dumnezeu pentru c-am reuşit să trecem peste săptămâna respectivă şi cerem ajutor pentru următoarea săptămână. În această duminică, mesajul este acela de a ne lua crucea, de a ne asuma cel de-al treilea înţeles al Crucii, acela de încercare din partea lui Dumnezeu, dar nu ca pedeapsă din partea Lui“, a spus IPS Mitropolit Laurenţiu.
IPS Mitropolit Laurenţiu a susţinut, apoi, o conferinţă duhovnicească în Aula Universităţii „Transilvania“ din Braşov, la invitaţia Asociaţiei Studenţilor Creştini Ortodocşi din România, filiala Braşov. Ierarhul a vorbit despre popasurile duhovniceşti din duminicile Postului Mare şi despre călătoria pe care credincioşii o au de făcut în această perioadă premergătoare Sfintei Învieri. Braşovenii au participat în număr mare la conferinţa duhovnicească şi au adresat întrebări cu referire la post, rugăciune şi alte aspecte ale vieţii spirituale.

SursA: Ziarul Lumina