vineri, 2 noiembrie 2012

Părintele Arsenie Boca - urmărit de Securitate şi pe patul de moarte

Arsenie Boca a fost permanent supravegheat de Securitate.
Din 1969 și-a avut chilia și atelierul de pictură la Sinaia unde s-a retras după 1984 și unde a și închis ochii, la 28 noiembrie 1989, în vîrstă de 79 de ani. A fost înmormântat, după dorința proprie, la mănăstirea Prislop, la 4 decembrie 1989 prorocind că aici va fi loc de pelerinaj. Mormântul părintelui Arsenie de la mănăstirea Prislop constituie azi unul din importantele locuri de pelerinaj din țară, în ultimii ani numărul de pelerini veniți pe 28 noiembrie fiind de 30 000 - 40 000 de oameni.
Cele şase dosare ale sale de la CNSAS demostrează că părintele a fost urmărit până în ultimul ceas.



Vă prezentăm în premieră două note informative, cu precizarea că un raport asemănător - document olograf al ofiţerului de Securitate care îl şi semnează – a mai fost întocmit acelaşi ofiţer de Securitate în data de 28 septembrie 1989, după ce părintele Boca suferise un infarct. Securitatea te veghea până la moarte!
Inspect. Jud. Prahova
Securit. Or. Sinaia
Mr. Cocârlea Const.
Inf. „Tâmplaru Ion” Vila „Cazoţi”
Nr. 024434/002/4.06.1984
Strict secret
Ex unic.
Notă informativă 193
Informez că în zilele de 18-25 mai a fost la domiciliul meu Boca Zian Vălean, preot călugăr pensionar, pictor bisericesc, pentru a desena modele de sculptură pe care eu le sculptez, lucrări ce urmează să fie montate la casa construită la Sinaia prin asociere cu alte călugăriţe.
Cu această ocazie mi-a relatat că are domiciliul stabil în Sinaia, strada Privighetorilor nr. 14. A mai precizat că deşi are domiciliul la Sinaia, unde de fapt şi locuieşte şi îşi petrece cea mai mare parte a timpului, primeşte pensia de la Patriarhie, unde merge în mod periodic. Nu şi-a mutat pensia la Sinaia, motivând că el este foarte cunoscut ca pictor bisericesc şi l-ar fi solicitat prea mulţi preoţi pentru a le executa diferite lucrări de pictură, însă el nu mai doreşte să lucreze, fiind bătrân şi bolnav.
Cu acest prilej, mi-a vorbit despre viaţă şi activitatea lui astfel: Mi-a povestit că a fost preot la mănăstirea Prislop (preot călugăr), că în tinereţe a fost călugăr pentru o perioadă în Grecia, timp în care a lucrat şi pictură religioasă. Printre altele mi-a povestit că a fost arestat de organele de stat pentru o perioadă de un an şi trimis la lucrările canalului Dunăre-Marea Neagră. Pentru această perioadă a precizat că nu are ce să reproşeze organelor de stat, întrucât s-a[u] comportat într-un mod corespunzător cu el. Mi-a povestit că în acest timp, cât se afla la canal, a decedat mama sa şi se zvonise că el ar fi evadat de la canal, motiv pentru care organele de stat au căutat să se convingă dacă este adevărat sau nu.
În realitate, el nu evadase şi se afla la canal. A arătat că a presimţit că s-a întâmplat ceva acasă, dar nu a ştiu până nu s-a comunicat oficial. Mi-a mai povestit că atât la mănăstirea Prislop, cât şi la Bucureşti, unde a domiciliat, a fost controlat în permanenţă de securitate şi dacă cineva s-ar interesa despre el s-ar putea convinge că şi-a văzut de treabă şi nu a desfăşurat nici un fel de activitate.
În prezent duce o viaţă retrasă, nu face şi nu primeşte vizite şi este preocupat de starea sănătăţii, cât şi pentru a mă ajuta în executarea sculpturilor şi altor lucrări pe care le are de făcut la casă. Aducând vorba despre cei care pleacă şi rămân în Occident, Boca Zian-Vălean a arătat că el nu ar pleca din ţara lui pentru nimic din lume, afirmând că în Occident este un mare haos şi pericol şi nu ar renunţa la liniştea pe care o are în ţara noastră.

4.VI.1984
Tâmplaru Ion
Sarcini: Să stabilească dacă posedă la domiciliu literatură necorespunzătoare şi legionară; deplasările pe care le face şi scopul lor; comentariile ce le face; cu privire la relaţiile ce le are cu diferiţi preoţi; dacă are un rol de îndrumare şi coordonare a activităţii celor 12 călugăriţe cu care domiciliază.
Măsuri: Va fi dirijat cu sarcini pe lângă acesta şi inf. „Dobrin”.
ACNSAS, fond Informativ, dosar 2710, f. 11-13
Ministerul de Interne
Inspect. Jud. Prahova
Securit. Or. Sinaia
10.04.1989
Strict secret
Ex. unic
Astăzi, data de mai sus, m-am deplasat la domiciliul numitului Boka Zian-Vălean din Sinaia, str. Privighetorilor, nr. 16, jud. Prahova, pentru a verifica datele furnizate de f.s. „Tâmplaru”. Cu acest prilej am constatat că Boka Zian-Vălean este paralizat şi imobilizat la pat. Am încercat să discut cu el, însă cu greu am putut comunica cu el deoarece are o pareză facială şi abia se poate percepe ce vrea să spună. Pe de altă parte, fiind suferind cu inima este protejat pentru a nu se expune la eforturi fizice şi emoţii.
În discuţiile purtate cu îngrijitoarea sa, anume Sângeorzan Ioana, aceasta a relatat că Boka Zian-Vălean nu primeşte vizite şi se află sub supravegherea ei permanentă. Întrucât aceasta a fost folosită de organele noastre în rezolvarea unor sarcini informative a fost instruită şi i-a fost dat în grijă numitul Boka Zian-Vălean.
Ofiţer principal Mr. Cocârlea
Constantin/ss
ACNSAS, fond Informativ, dosar 2710, f. 18-18v.

Citiţi mai mult: EVZ.ro

joi, 1 noiembrie 2012

Autobiografia scrisă după arestarea de către Securitate de Ieromonahul Arsenie


" Subsemnatul m-am născut în 1910, septembrie 29, în Vața de Sus, jud. Hunedoara. Școala primară și liceul în orășelul Brad, același județ. De pe atunci mi se remarca o anumită înclinație spre singurătate și spre probleme de religie, chiar peste puterile mele de atunci. Așa spre pildă am o carte a lui Immanuel Kant: „Religia în limitele rațiunii” iscălită: „Boca Zian cl. IV. lic.”La intrarea în cursul superior de liceu am rămas orfan de tată, care era cizmar de meserie și foarte bun pedagog cu fiul său. Știu până astăzi că m-a bătut odată pentru ca să nu mai pierd timpul – ceea ce i-am făgăduit cu lacrimi și n-am uitat până acum, și de multe ori mi-a folosit în viață.
În cursul liceului mi-au plăcut foarte mult: matematicile, fizica, religia, desenul și muzica. Terminând liceul și luând bacalaureatul la prima prezentare, înclinam spre științele pozitive, dar dacă aveam avere sau garantau tutorii pentru mine intram la aviație la Cotroceni – ceea ce n-a fost, împiedicându-mă sărăcia. Drept aceea a biruit înclinația contemplativă, sau speculativă și în 1929 m-am înscris la Academia Teologică din Sibiu.
În cursul teologiei mi-am vândut casa părintească spre a-mi putea continua studiile. Eram și bursier. Mamei nu i-am cerut niciun ajutor și nici nu mă înduram, întrucât era divorțată de tata iar eu eram dat tatii prin sentința de divorț, ca fiind, pe baza meseriei, mai sigur că mă va da la școală. În timpul teologiei mi se lămurea frumusețea chipului viețuirii călugărești și doream să mă instruiesc, pe cât puteam, mai temeinic, cu deosebire în latura mistică a vieții. Cu prilejul acela aveam următoarele note caracteristice: deprindeam pe mama cât mai fără mine și cât mai fără corespondență, ca oarecum să mă uite și să nu-i vie greu când va afla că m-am călugărit. Apoi, de la plecarea din Brad, mi-am pus o anumită disciplină austeră, care avea mai multe amănunte greu de crezut. Așa de pildă mi-am propus ca toată vremea teologiei să nu fac nici o cunoștință cu fete. Ceea ce n-am reușit, întrucât tocmai în anul acela 1929 Ministerul îngăduie și fetelor să studieze teologia, și m-am pomenit cu câteva colege. Dar cunoștințe în oraș am izbutit să n-am. Asta am reușit toată vremea teologiei, deși făceam parte și din „Reuniunea de muzică Gh. Dima” din Sibiu, de sub dirijorul N. Oancea, și care era mixtă. Aveam problema voinței în stăpânirea simțurilor. Mai mult chiar, mă preocupa, studiind mistica comparată a diferitelor religii superioare, ca să văd prin proprie experiență, cât se întinde sfera voinței în domeniul vieții sufletești și biologice. Mă interesa să văd dacă e adevărat ce afirmă cărțile asupra actelor reflexe, și asupra instinctelor, că anume sunt independente de voință și controlul conștiinței. Experiența mea personală însă mi-a dovedit că acțiunea voinței și a conștiinței se poate întinde și peste instincte și actele reflexe după o oarecare variabilă. Mă ajutau la aceste adânciri și studiile ce le făcea pe vremea aceea Mircea Eliade la Calcutta, trimis de Universitatea din București, pentru studii orientalistice. Iar parte de studii le tipărea în Revista de filosofie din București, și-mi parveneau pe această cale.
Toate acestea mă interesau să le aflu și să le probez în vederea călugăriei. Mă abțineam de la „voia în oraș”, ci stam în curtea școlii cu poarta deschisă. Cu colegii nu ieșeam în oraș decât dacă trebuia în interesul școlii, a vreunui profesor, sau însoțiți de profesori, cum era cazul cu reuniunea de muzică. N-am dansat și n-am învățat lucrul acesta. Îmi dase tata grija asta – și mai cu deosebire când eram teolog nu-mi puteam închipui să fac așa ceva.
De viața altora în afara zidurilor teologiei am fost în cea mai perfectă indiferență și necunoștință. Toate preocupările mele erau și sunt până astăzi interioare, nu exterioare. Vorbirea mi-a fost urâtă de când mă știu. Chiar numele călugăresc l-am ales pentru că Avva Arsenie își alesese nevoința tăcerii, prin care s-a desăvârșit interior.
Teza de licență în Academia Teologică rezuma strădaniile mele spre acea desăvârșire interioară a omului, și purta titlul: „Încercări asupra vieții duhovnicești”. Terminam teologia prin 1933.
În vacanță mă ocupam cu pictura.
Pictura mi-a lungit școala. Căci aflând Mitropolitul Nicolae Bălan că am talentul acesta, m-a trimis anul următor 1933/34 la Academia de Arte frumoase din București, care am terminat-o în cinci ani. Profesori principali aveam pe dl. Francisc Șirato, Costin Petrescu și Fr. Reiner, ultimul de la Facultatea de medicină. La medicină de multe ori nu puteam merge din cauza frământărilor și grevelor studențești, care mă supărau pentru motivul că pierdeam vremea și cunoștințele de anatomie și antropologie cu profesorul meu, care de multe ori era pus în imposibilitatea să-și țină cursul. Abia aci m-am lovit de mișcările politice studențești, care mi-au produs o impresie neplăcută. În mișcări studențești n-am intrat nici de fapt, nici de drept, întrucât Academia de Arte frumoase nu era considerată în cadrul Universității, ci ca o școală aparte. Deci pe noi de la Bellearte ne tratau ca fiind înafară de studenții ce să se poată înscrie în centrul studențesc București. Am fost complet în afară de orice mișcare studențească sau înscriere în vreo mișcare politică.
Vremea în București am petrecut-o nelipsind de la școală niciodată. Bolnav încă n-am fost, ca să lipsesc pe pricina asta. Lucram la atelier foarte mult. Primăvara mergeam de la 5 dimineața și mă întorceam la internatul Radu Vodă unde locuiam, seara la cină. Trei ani am stat la internat, ca să fie o garanție pentru mine că nu mă ocup cu nici o pierdere de vreme. Pe-acolo mai veneau și studenți legionari care ne chemau cu ei. Nu m-am dus niciodată. Școala mă absorbea total și n-aveam vreme de pierdut. (Bătaia din copilărie pentru a nu pierde vremea mă urmărea ca un înger păzitor.)
Studiam foarte mult. Timpul ce-mi mai rămânea liber acasă îl foloseam citind și discutând teologie cu încă un coleg de-al meu care studia Conservatorul. Așa s-a întâmplat că odată, plăcându-mi foarte mult scrierea mistică a sfântului Ioan Scărarul, am tradus-o în românește, în vreme de 5 luni. M-a ajutat foarte mult la încheierea convingerii mele de-a intra în călugărie.
În vremea aceea, mișcarea legionară era în toi și se discuta de ea în toate părțile. Eu ca un independent de politic, nu mi-am găsit înclinație către mișcare. Apoi s-a întâmplat că nici nu m-a mai chemat nimeni. Singura mea participare a fost asta: când se întorceau din Spania, morți, Moța și Marin, am ieșit cu colegi întâmplători prin curte până la trotuarul străzii „Calea Griviței”, pe care trecea convoiul de la Gara de Nord spre Calea Victoriei. Căci Academia noastră era pe Calea Griviței. Deci am privit o parte din convoi și pe cei doi morți. Atâta tot.
Colegi la școală am avut de toate soiurile și neamurile. Aveam, la alți profesori, pe unul Vulpescu; ăsta era comunist, purta cravată roșie, însă discuții n-am avut împreună niciodată. Aveam coleg de clasă pe un evreu Ițhoc Steinberg – eram prieteni. Îi spuneam câteodată: Măi Steinberg, tu ești evreu și eu creștin, deci ar fi să fim unul împotriva altuia. Eu însă am să fiu mai bun ca tine și tu n-ai să te poți supăra pe mine, dacă în felul acesta te voi concura în viață.
Mai pe urmă, când am citit Biblia, am văzut că ultima misiune mondială e a evreilor, eventual a unei idei a evreilor.
Am terminat Belleartele cu bine, am făcut anul de practică, ce însă a fost mai scurt; am plecat, trimis de Mitropolitul Nicolae Bălan, în Sfântul Munte, ca să deprind călugăria de acolo. La plecare erau cele mai aspre cercetări ca nimeni din cei ce-au fost legionari vreodată să nu poată ieși din țară. Eu, neavând absolut nimic la activ, am obținut pașaport de călătorie: în Europa „sans Russie”, de la Prefectura poliției din Sibiu.
Iar întrucât eram diacon, am obținut și încuviințările speciale de la cele trei Patriarhii: a României, a Constantinopolului și a Atenei, precum și a celor două guverne: român și grec, precum că n-am nimic suspect la activ, ci simpla chemare către desăvârșirea interioară prin meșteșugul călugăriei.
M-am întors în țară la 8 iunie 1938. Țin minte data pe aceea, că intrând în țară prin Moravița am văzut drapelele românești, de acel 8 Iunie de odată.

 
De la data aceasta, până la Paștile anului viitor când am intrat în călugărie, mi-am adunat unelte de pictură, materiale, am mai învățat la Chișinău cu niște meșteri ruși poleitura cu aur „cicanca”, și alte lucruri trebuitoare unui atelier de pictură.
În Vinerea Izvorului după Paștile anului 1939, am fost tuns în călugărie primind numele Arsenie.
Un an m-am ocupat cu gospodăria, eram primul și singurul călugăr la Mănăstirea Brâncoveanu – Sâmbăta de Sus jud. Făgăraș. De pictură nu-mi mai rămânea vreme. Al doilea an la fel. Până când m-am luat de grijă că am învățat pictura degeaba. Se întâmplă în vremea asta că ne veneau oameni cu durerile lor și evlavie la Mănăstire și călugări. Mai intrase în călugărie Părintele Serafim Popescu. L-am rugat pe el să primească preoția – eu simțindu-mă nevrednic. A primit-o. Așa au început slujbele la Mănăstire după puteri.
Într-o iarnă, probabil prin 1941, ne trezim cu o avalanșă de oameni de toate vârstele și treptele, năpădindu-mă să stau de vorbă cu ei despre necazurile lor. Aci m-am trezit să fac duhovnicie cu oamenii, deși nu eram preot. Știam că tot ce pățesc oamenii, li se trage de pe urma greșelilor sau păcatelor. Așa m-am văzut silit să primesc preoția și misiunea majoră a propovăduirii lui Hristos-Dumnezeu adevărat și Om adevărat, precum și a sfințirii omului, ca să aibă pacea lui Dumnezeu în sine, absolut în orice împrejurări s-ar afla în viață. I-am învățat să fie curați față de oameni și față de Dumnezeu; să dea Cezarului ce e al Cezarului (ascultare cetățenească, dajdie etc.) și lui Dumnezeu ce e al lui Dumnezeu (cuget curat, suflet purificat și trup curățit de patimi).
Despre această învățătură, martori îmi sunt toți cei ce-au ascultat povețele cele după Dumnezeu pe care li le-am dat: iubirea de Dumnezeu, iubirea de toți oamenii, fără deosebire, și viața curată, care fac cu putință reîntoarcerea noastră, a împlinitorilor, iarăși în Împărăția de obârșie, de unde ne-a trimis Dumnezeu spre scurtă cercare a cumințeniei și a iubirii noastre, pe pământ, în stadia și arena vieții.
Asta îmi este toată misiunea și rostul pe pământ, pentru care m-a înzestrat cu daruri – deși eu sunt nevrednic. Pentru asta sunt solicitat în toate părțile, ca să propovăduiesc iubirea lui Dumnezeu și sfințirea oamenilor prin iubire.
De alte gânduri și rosturi sunt străin. "

R. Vâlcii. 17 iulie 1945 Ieromonahul Arsenie.

SursA: wikipedia

miercuri, 31 octombrie 2012

"Ortodoxia în ţările africane" - librăria Sophia, joi, 1 noiembrie 2012, ora 18.00


"Mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-le în Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh,
învăţându-le să păzească toate câte v-am poruncit vouă;

şi iată, Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârşitul veacului. Amin!” (Mat. 28. 19,20)...

Urmând îndemnului biblic, lucrarea misionară a Bisericii Ortodoxe Române a depăşit graniţele ţării,
fiind susţinută şi mărturisită de clerici şi mireni, deopotrivă. Fiind o temă deloc de ignorat,

librăria Sophia vă invită
joi, 1 noiembrie 2012, ora 18.00,
la un dialog pe tema

"Ortodoxia în ţările africane"

Invitaţi:
pr. Matei Vulcănescu
Andrei Vlădăreanu
Marian Maricaru

În cadrul acestei întâlniri va fi lansat şi volumul "18 zile în Congo" de arhim. Gheorghe Hrisostomu.

marți, 23 octombrie 2012

Filmul “Dacii – Noi dezvăluiri”


Poporul român este continuatorul dacilor, nu și al romanilor, iar filmul “Dacii – Noi dezvăluiri”, prin dovezile istorice și probele materiale pe care le prezinta, considerăm că va dovedi acest lucru.

Realizat prin contribuția mai multor personalități, inclusiv doi istorici, documentarul pe care îl oferim astăzi spre vizionare, completează într-o manieră mai riguroasă, mai științifică filmul “Dacii – Adevăruri tulburătoare”, demolând teoria falsă a romanizării Daciei.

Cu siguranță, multe dintre lucrurile prezentate în acest film vor fi, pentru publicul larg, surprize de proporții…

Câți dintre români știu oare că dacii liberi i-au atacat, după anul 106, pe romanii din provincia cucerită și că au obținut și victorii asupra lor? Că retragerea romanilor din Dacia a fost făcută ca urmare a presiunilor dacilor liberi? Că aceștia au atacat Imperiul Roman, la sud de Dunăre, și după retragerea aureliană din anul 271?… Sau câți știu că în secolul III după Christos, dacii liberi au reușit, pentru o scurtă perioadă, să unifice zona sudică, din Balcani, a Daciei lui Burebista?

Cam cât de romanizați puteau să fie dacii ca să facă aceste lucruri? Pentru că este o aberație colosală să pretinzi că dacii “cu o mână” se luptau să îi alunge pe romani, iar “cu cealaltă” preluau limba, tradițiile și cultura acestora, ba mai își și ofereau femeile romanilor ca să se nască “noul popor”!

Despre toate acestea și multe alte evenimente istorice uimitoare în filmul “Dacii – Noi dezvăluiri”.

Vizionare cu folos!

Daniel Roxin
 
 





vineri, 12 octombrie 2012

Eveniment la Librăria Sophia - 15 octombrie, ora 12:00


Librăria Sophia vă invită
luni, 15 octombrie 2012, ora 12.00
la un dialog cu părintele Vasilios Thermos pe tema
SUFLETUL
sănătate, boală, vindecare
din experienţa preotului şi a psihiatrului


Invitaţi:

pr. Gheorghe Holbea
pr. Şerban Tica
___________________________________________________________________________________
Părintele VASILIOS THERMOS s-a născut în Levkada, în 1957, şi a studiat medicina şi teologia la Universitatea din Atena. Profesează psihiatria şi psihologia la copii, adolescenţi şi tineri. A urmat cursuri ale universităţilor Harvard, Boston, Andover, Newton.
Interesul său fundamental este pentru dialogul dintre teologia-pastorală şi psihiatrie-psihanaliză, pentru psihologia clerului şi a organismului bisericesc, psihologia şi psihopatologia religiozităţii, pentru adolescenţă şi problemele ei.
A lucrat în programe educative ale clericilor, a publicat diverse cărţi şi articole, a participat la multe emisiuni televizate şi radiofonice, cât şi la conferinţe. Slujeşte în cadrul Mitropoliei Tebei şi Levandei.

Dintre cărţile publicate de pr. Vasilios Thermos, editura Sophia a tradus în limba română:
1. Om la orizont! Psihologia şi psihiatria ortodoxă

2. Sfaturi pentru o creştere sănătoasă a copiilor

3. Pentru o înţelegere a adolescenţei. Primăvara înnegurată

4. Despre problemele vieţii creştine contemporane
Vă aşteptăm cu drag!

vineri, 5 octombrie 2012

Autostrada Sibiu-Nădlac + oraşul din Turdaş = cea mai veche aşezare din lume

Aşezarea neolitică de la Turdaş – descoperită pe şantierul autostrăzii
Primul oraş din Transilvania era pe tronsonul Sibiu – Nădlac
Turnuri, palisade, cuptoare, vase de ceramică, dar şi cinci schelete umane au ieşit de sub pământ, în urma săpăturilor, uimindu-i pe specialişti
Cercetările arheologice de pe traseul viitoarei autostrăzi Sibiu-Nădlac au scos la iveală primul oraş din Transilvania – aşezarea neolitică de la Turdaş din judeţul Hunedoara.

Circa 100 de hectare are aşezarea de la Turdaş

Potrivit specialiştilor, aceasta era un centru regional de de producţie şi distribuţie a ceramicii. Sabin Luca, directorul Muzeului Naţional Brukenthal din Sibiu, instituţie care a coordonat o parte din lucrările arheologice de pe traseul viitoarei autostrăzi Sibiu-Nădlac, a declarat pentru Mediafax că în punctul Luncă din judeţul Hunedoara, în apropierea râului Mureş, a fost descoperit primul oraş din Transilvania – aşezarea neolitică de la Turdaş, care datează “de dinainte de piramide”.
Fortificaţii şi sacrificii umane
Aşezarea de la Turdaş era cunoscută de arheologi încă de la jumătatea secolului al XIX-lea, datorită materialului deosebit de bogat descoperit. Această aşezare, estimată la 100 de hectare suprafaţă, era, de fapt, un oraş, lucru dovedit de existenţa fortificaţiilor din lemn, unul chiar consacrat religios, dovadă fiind sacrificiile umane descoperite. “Am găsit un sistem de fortificaţie, de împrejmuire, compus din 11 palisade şi şanţuri succesive, pe o profuzime de 200 de metri. Am descoperit două porţi de intrare în sistemul de fortificaţie, cu turnuri, totul din lemn. Acest sistem, de o aşa de mare dimensiune, nu s-a putut cerceta în Europa fiindcă costă foarte mult. Am surprins aceste palisade, şanţuri, turnuri, care ocroteau un nucleu care, din punctul meu de vedere, în stadiul iniţial avea cam 100 de hectare împrejmuit. La distanţe de aproximativ 200 de metri, în interiorul primei sau celei de-a doua fortificaţii este pus câte un sacrificat. Am găsit vreo cinci schelete. Ceea este curios este că nici unul nu e în aceeaşi poziţie, deci e clar că e sacrificiu, nu este o înmormântare. I-au sacrificat în diverse ritualuri. Sunt puşi fie pe burtă cu mâinile şi picioarele legate, fie pe spate cu mâinile şi picioarele legate, fie cu capul tăiat şi pus pe piept”, a declarat pentru Mediafax, Sabin Luca, directorul muzeului Brukenthal. Acesta mai spune că aşezarea de la Turdaş a fost un centru regional de producţie şi distribuţie a ceramicii, fapt dovedit de descoperirea unui număr foarte mare de cuptoare şi obiecte din ceramică, de la vase, în stilul Turdaşului, “unic în Europa”, până la statuete antropomorfe, zoomorfe, şi “statuete pe tron”, care exemplifică regalitatea şi care au mai fost găsite doar în “două – trei situri din Europa”.
În situl de la Turdaş au fost descoperite şase orizonturi diferite, datate în neoliticul timpuriu, eneoliticul timpuriu şi dezvoltat, perioada dacicăşi cea medievală, în jurul secolului XII.
SursA: servuspress.ro

DESCOPERIRE FABULOASĂ, la Hundeoara! Ce s-a găsit sub pământ te va pune pe gânduri!

Arheologii români au făcut o descoperire de senzaţie în judeţul Hunedoara! Aici a fost descoperit un oraş imens, cel mai vechi din Transilvania, şi chiar mai vechi decât piramidele egiptene!
De cele mai multe ori, arheologii români au ocazia de a descoperi istoria României, ascunsă sub straturi de pământ, doar când autorităţile vor să mai construiască una-alta. E şi cazul celui mai vechi oraş din Transilvania, ridicat pe la anul 4.200 î.Hr, înainte să apară piramidele din Egipt (2.630 - 2.611 î.Hr.). Aşezarea a fost descoperită în timp ce muncitorii săpau pentru amenajarea autostrăzii Sibiu- Nădlac.

Se întinde pe 100 de hectare

Situl aflat în Turdaş, Hunedoara, se întinde pe 100 de hectare, are fortificaţii, cartiere, iar printre ruine au fost găsite multe vase şi statuete valoroase. "Un sistem de apărare din acea vreme, pe o aşa mare suprafaţă, nu s-a putut cerceta în Europa: costă foarte mult. Noi am avut această şansă datorită autostrăzii", a declarat Sabin Adrian Luca, coordonatorul cercetărilor.

Scrieri de 7.000 de ani în aceeaşi zonă

Civilizaţiei Turdaş îi aparţine şi cea mai veche scriere din lume (aproximativ 7.000 de ani). Este vorba despre celebrele tăbliţe de lut (foto) descoperite, în anul 1961, la Tărtăria, localitate situată între Alba Iulia şi Orăştie. Acestea sunt inscripţionate cu semne asemănătoare cu cele ale scrierii sumeriene, dar cu cel puţin o mie de ani mai vechi decât orice alfabet. Scrierea a rămas, deocamdată, nedescifrată.
SursA: libertatea.ro

Plus inca 2 fotografii cu santierul din apropierea viitoarei autostrazi. Am vazut ca e o mare descoperire arheologica, dar nu banuiam ca e atit de valoroasa si de ampla (:



FotO: N.T.
 

joi, 6 septembrie 2012

Rugăciune de Mihai Eminescu

Această  icoană este o frescă (pictură murală) aparţinând veacului al XIV-lea, ce se găsea altădată în partea dreaptă a exonartexului bisericii centrale a Mănăstirii Vatoped, şi care, după săvârşirea minunii, a fost mutată într-un paraclis special cu numele Preasfânta Născătoare de Dumnezeu «Paramythia».


Crăiasă alegându-te
Îngenunchem rugându-te,
Înalţă-ne, ne mântuie
Din valul ce ne bântuie;
Fii scut de întărire
Şi zid de mântuire,
Privirea-ţi adorată
Asupră-ne coboară,
O, Maică prea curată
Şi pururea Fecioară,
Marie!


Noi, ce din mila Sfântului
Umbră facem pământului,
Rugămu-ne-ndurărilor
Luceafărului mărilor;
Ascultă-a noastre plângeri,
Regină peste îngeri,
Din neguri te arată,
Lumină dulce clară,
O, Maică prea curată
Şi pururea Fecioară,
Marie!