Embrionul uman este un suflet - Diac. George Aniculoaie

Patriarhia Română susţine iniţiativa cetăţenească europeană „Unul dintre noi“, care solicită Uniunii Europene să înceteze finanţarea activităţilor care includ distrugerea embrionilor umani. Fidelă credinţei sale că viaţa specific umană începe din momentul fecundării, Patriarhia atrage atenţia asupra faptului că distrugerea de embrioni umani este un act inacceptabil din punct de vedere spiritual-moral.

Dumnezeu a creat viaţa sub toate aspectele ei, iar în ceea ce priveşte viaţa omenească, El a arătat o grijă deosebită. „Viaţa omenească nu este produsul devenirii spontane a lumii, ci, pentru apariţia ei, Dumnezeu a avut o grijă deosebită: omul nu apare la poruncă, ci în urma unui sfat şi a unui act special al Sfintei Treimi, act exprimat de aghiograf prin termenul de plăsmuire şi de suflare de viaţă. Viaţa omenească nu este determinată doar de plăsmuirea omului din pământ, ci şi (sau mai ales) de suflarea viu-făcătoare a lui Dumnezeu. Aceasta ne dovedeşte faptul că omul nu este simplă fiinţă biologică, ci este deodată suflet viu (Facere 2, 7) şi trup omenesc (nu orice trup) viu. Aşa a apărut primul om (Adam), aşa au apărut, apar şi vor apărea - cu voia lui Dumnezeu - oamenii în istorie: suflete vii în trupuri vii“, spune Comisia de Bioetică a Patriarhiei Române.
Omul este, aşadar, o fiinţă psiho-fizică ce a fost şi este creată de Dumnezeu după chipul Său (Facere 3, 28), în vederea asemănării cu El. „Consecinţa logică a acestei învăţături şi credinţe este aceea că toate fiinţele omeneşti sunt în mod fundamental egale între ele în ceea ce priveşte natura şi vocaţia lor. Ele posedă deodată, actual şi potenţial, aceeaşi demnitate şi aceeaşi valoare: sunt chip al lui Dumnezeu, dar chip într-un continuu proces de asemănare cu Dumnezeu. Revelaţia (consemnată în Sfânta Scriptură şi în Sfânta Tradiţie) ne oferă suficiente dovezi că ceea ce s-a zămislit în femeie este fiinţă omenească (nu simplu „produs de concepţie“), care nu exclude grija lui Dumnezeu şi care trebuie să se bucure de respectul datorat demnităţii umane. Cum Biserica are o grijă deosebită faţă de fiinţele umane neputincioase şi fără apărare, nu poate să nu se îngrijoreze cu privire la cele mai neputincioase fiinţe omeneşti, embrionii umani şi pruncii nenăscuţi“, mai spune Comisia de Bioetică.

Embrionul, fiinţă unică şi irepetabilă

Teologul Jean-Claude Larchet, în lucrarea sa „Etica procreaţiei în învăţătura Sfinţilor Părinţi“, alocă un capitol embrionului uman. Acesta susţine că „teoria însufleţirii imediate a omului, prin care se admite că el primeşte dintru început un suflet deplin, care îl face din clipa în care a fost conceput o fiinţă omenească deplină, un ipostas cu o existenţă independentă şi o persoană, corespunde Tradiţiei Bisericii de Răsărit, primită de timpuriu şi păstrată până în ziua de azi“. Însufleţirea imediată a omului este afirmată pe scurt la Sfântul Irineu, îşi găseşte temeiuri în opera Sfântului Grigorie de Nyssa, câştigă la Sfântul Maxim Mărturisitorul întreaga sa precizie în cadrul unei antropologii creştine profund elaborate şi este apoi confirmată de Părinţii care au urmat. „Prin concepţia creştină, care-l consideră drept ipostas, embrionului i se recunoaşte o valoare în sine şi, de asemenea, este privit ca o fiinţă unică şi irepetabilă, a cărei existenţă are astfel o valoare absolută, care obligă la respectarea sa, cu atât mai mult cu cât se consideră totodată că are de la început un suflet raţional şi mintal; el este văzut de asemenea ca persoană, care îşi transcende realitatea biologică şi chiar pe cea psihică, legată în chip obiectiv de o realitate mai presus de ea. În termeni biblici, această legătură se exprimă prin încredinţarea că embrionul, din prima clipă a existenţei sale, poartă în el chipul lui Dumnezeu şi este menit să dobândească asemănarea cu El în cadrul unei dezvoltări continue, care transcende dezvoltarea sa biologică“, mai spune Jean-Claude Larchet.

Multe alte consideraţii vin să confirme în ochii Părinţilor valoarea embrionului uman şi respectul care i se datorează, în special faptul că sufletul său este creat de Dumnezeu, sau faptul că el este privit ca un dar al lui Dumnezeu, care se cuvine cinstit ca atare, sau încă şi faptul că Logosul lui Dumnezeu, făcându-Se om, a binevoit să fie El însuşi prunc în pântecele Fecioarei, sfinţind prin chiar dumnezeirea Sa această primă modalitate şi primă etapă a existenţei omeneşti. „Ideea exprimată de Sfântul Maxim Mărturisitorul că logosul oricărei fiinţe omeneşti - în care se cuprind ipostasul şi natura ei, venirea la existenţă într-un anumit moment şi destinul său spiritual - a fost definit de voinţa dumnezeiască şi îşi are temeiul în Logosul dumnezeiesc mai înainte de toţi vecii vine şi ea în sprijinul recunoaşterii valorii embrionului şi fetusului uman, ca şi ideea, dezvoltată de unii Părinţi, că el continuă să trăiască şi chiar să crească în veşnicie, potrivit unei alte modalităţi de a fi, până la o maturizare care-i permite să se împărtăşească de bunătăţile dumnezeieşti“, conchide teologul Jean-Claude Larchet.

Deci, după cum învaţă Biserica, embrionul uman are suflet, este o fiinţă omenească deplină, un ipostas şi o persoană. Aşadar, orice experiment care are ca finalitate distrugerea embrionului uman este un atentat la viaţa omului. Pentru a stopa aceste experimente ucigaşe putem semna iniţiativa cetăţenească europeană „Unul dintre noi“, fie online, pe site-ul www.orthodoxero.eu, fie prin formularul printat pe care îl găsim în biserici.

Părinţii vorbesc de apariţia simultană a trupului şi a sufletului

„Am susţinut tovărăşia cărnii şi a sufletului de la început, de la unirea seminţelor înseşi, şi până la completa dezvoltare a fătului.“ „De la zămislire trupul şi sufletul sunt în acelaşi timp semănate, formate şi aduse la viaţă.“ (Tertulian)

 

„Sufletul nu este anterior trupului cât priveşte existenţa; şi nici trupul nu se formează înaintea lui, ci aceste două elemente apar în acelaşi moment“ (Sfântul Irineu)

 

„(...) îngerii sunt cei care aduc sufletul înainte de zămislire, iar când se spune în Evanghelie «pruncul a săltat (...) în pântecele meu» (Lc. 1, 44), aceasta arată că avea suflet.“ (Clement Alexandrinul)

 

„N-a fost dată nici o întâietate unuia sau altuia, nici sufletului faţă de trup, nici invers, pentru ca nu cumva din pricina unei deosebiri de timp să ajungă omul în vrajbă cu sine însuşi (...). Aşadar, cu dreptate se poate spune că nici sufletul nu exista înainte de trup şi nici trupul nu există înainte de suflet, ci pentru amândoi nu-i decât un singur început (...), şi anume în primele momente ale venirii noastre pe lume.“ „Embrionul este un izvor de căldură şi de putere, dovadă că este însufleţit.“ (Sfântul Grigorie de Nyssa)

 

„Trupul şi sufletul sunt părţi ale omului, şi părţile au cu necesitate o referire una la alta - pentru că ele constituie întregul care le caracterizează -, iar cele referitoare una la alta sunt din cele ce totdeauna şi oriunde au venit la existenţă deodată, constituind ca părţi, prin întâlnirea lor, forma întreagă.“ „E cu neputinţă ca sufletul şi trupul, ca părţi ale omului, să existe în timp unul înaintea altuia, pentru că altfel «logosul» - adică definiţia esenţială a omului -, la care se raportează fiecare dintre ele, se va evapora.“ (Sfântul Maxim Mărturisitorul)

 

„Trupul şi sufletul au fost făcute simultan (de Dumnezeu), şi nu întâi unul şi apoi celălalt (...).“ (Sfântul Ioan Damaschin)

 

„Sufletul se dă în acelaşi timp cu trupul, aşa încât este împreună existent cu el şi de o vârstă, din clipa formării trupului. Într-adevăr, omul a fost făcut în acelaşi timp din trup şi suflet şi ele nu sunt cumva unul mai înainte de celălalt sau unul după altul.“ (Sfântul Nichita Stithatul)

SursA: ZiarulLumina

Cum să realizezi un costum popular la...oraş (3)

Dragii  mei,

Slavă Domnului că am ajuns şi la Pasul cinci. Acum este momentul în care trebuie să investeşti răbdare, dragoste, timp şi să coşi - dis de dimineaţă, la prînz, seara, în miez de noapte (: E atît de frumos să coşi în miez de noapte şi să aculţi Paraclisul Prea Sfintei Născătoare de Dumnezeu.
Doamnele cu care am cusut povesteau - în timpul şezătorilor - că nu mai aveau timp de vorbit de rău sau să vadă ce mai fac vecinii (; Important era să termine modelul şi să numere corect cruciuliţele (:

Ideea dee bază, de la care am plecat intuitiv, a fost că am vrut să creăm o comunitate eclezială mai închegată şi care să aibă o unitate vizibilă, ancorată în trecutul nostru şi legată de tradiţia poporului român. Credincioşii de la Biserică provin din Moldova, Transilvania, Muntenia, Basarabia, etc. Unii dintre ei mai aveau costume populare de la părinţi sau bunici - dar aceştia sînt destul de puţini. În unele sate mi s-a spus că nu au existat costume populare, acum 50 sau 60 de ani.

De aceea, am vrut să realizăm un costum popular specific zonei noastre, cartierului în care trăim, cu scopul de a avea o identitate comună. Astfel, am îmbinat elemente decorative din diferite zone ale Moldovei şi Transilvaniei şi ...

aşa au ieşit costumele noastre populare. Sînt pline de sentimente. Sînt pline de dragoste, bucurie, tristeţe, lacrimi, sudoare, nervi, dar şi de flori şi de culori (:

Mulţumiri speciale tuturor ostenitoarelor şi ostenitorilor, începînd de la cele/cei mai mari şi sfîrşind cu cele/cei mai mici!

Hristos a înviat!

 

 

 

FotO: Eusebiu Andrieş

 

 

Pentru a vedea toate informaţiile referitoare la acest subiect, accesaţi şi link-urile:

 

http://ortodoxiesiviata.blogspot.ro/2013/02/cum-sa-realizezi-un-costum-popular.html

 

http://ortodoxiesiviata.blogspot.ro/2013/03/cum-sa-relizezi-un-costum-popular-la.html

 

 

Va urma şi o postare despre CUM să restaurezi un costum popular.

 

Părintele profesor Ioan I. Ică: „Spiritualitatea ortodoxă este una a urcuşului“

 

Oamenii au mai multă nevoie de lumina noastră decât de activitatea noastră, spunea un mitropolit rus contemporan. Lumină, înţelegere adâncă, nevorbită, o aşezare sufletească mai bună sunt darurile pe care ni le pune înainte autorul lucrării Scara, Sfântul Ioan, cel prăznuit în a patra duminică din Postul Paştilor. Arhidiaconul Ioan Ică jr, profesor la Catedra de spiritualitate a Facultăţii de Teologie „Andrei Şaguna“ din Sibiu, ne desluşeşte câteva din înţelesurile acestui timp de pregătire pentru marea sărbătoare a Învierii.

Părinte profesor, dacă pri­me­le duminici ale Postului Ma­re se disting ca o peri­oa­dă dogmatică, cele închina­te Sfântului Ioan Scărarul şi Mariei Egipteanca permit de­finirea unei noi perioade cu accent ascetic mai profund în acest răstimp de înnoire duhovnicească. Vor­bi­ţi-ne despre aceste trepte spre Învierea Domnului.
Într-adevăr, începând cu Du­minica Sfintei Cruci se intră în cea de a doua parte a ur­cu­şu­lui duhovnicesc al Postului Ma­re. De altfel, Sfânta Cruce nu se află doar în mijlocul postului, ea se află şi la începutul a­ces­tuia, în pomul din grădina Ra­iului de unde strămoşii noştri au fost izgoniţi. Ea se va afla şi la sfârşitul Postului Mare în des­­chiderea Raiului de către Dom­nul nostru Iisus Hristos prin jertfa Sa de pe cruce. În­ce­pând de acum, din această du­mi­nică, Biserica ne propune tu­tu­­ror credincioşilor spre râvnă, spre meditare, spre adâncire do­uă mari figuri din tradiţia mo­­nahală a vieţii noastre. Bi­se­rica vrea să spună credincio­şi­lor ei că Sfântul şi Marele Post în general trebuie să fie pri­vit ca o perioadă du­hov­ni­ceas­că de tip monahal pentru toţi creş­tinii. De altfel, Postul Ma­re, aşa cum spun şi cân­tă­ri­le, trebuia să fie zeciuiala, a ze­ce­a parte din an, 40 de zile e­chi­valentul aproximativ al ce­lor 365 de zile ale anului, în ca­re creştinii trebuie să trăiască a­semenea în­ge­rilor, să aibă o via­ţă du­hov­ni­cească asemenea mo­nahilor. Renunţare nu numai asupra ali­mentaţiei, dar şi a tuturor afectelor şi plă­ce­rilor pătimaşe ale trupului, ca oa­menii să se concentreze pe iden­titatea lor spirituală şi du­hov­nicească. În acest fel, mona­his­mul a fost în istoria şi este în tradiţia ortodoxă reperul şi fa­­rul du­hov­ni­cesc după care cre­dincioşii sunt îndemnaţi să-şi potrivească viaţa şi să şi-o în­drep­te în itine­rarul lor pământesc şi ceresc. Biserica ne oferă deci două figu­ri de oameni du­hov­niceşti, un bărbat desă­vâr­şit şi o femeie desăvârşită, un nou Adam într-un fel şi o nouă E­vă du­hov­nicească. Un nou A­dam în persoana Sfân­tului Ioan Scărarul, ma­re­le ascet de la poalele Muntelui Si­nai, iar apoi chipul de po­că­in­ţă şi de desăvârşire du­hov­ni­ceas­că tot din zona Orien­tului în persoana Cu­vi­oa­sei Maria E­­gipteanca. Lucrul acesta este pro­fund semnificativ în viaţa noas­tră, a credincio­şilor, şi ne a­du­ce aminte de faptul că toţi creş­tinii sunt chemaţi în a­ceas­tă perioadă nu numai să par­ti­ci­­pe, să străbată o cursă du­hov­nicească de 40 de zile a Sfân­tului şi Marelui Post, dar a­ceastă cursă nu se des­făşoară doar în timp, orizontal, ci se des­făşoară şi pe verticală, este o ascensiune, un urcuş du­hov­ni­cesc. Este un urcuş prin care ei sunt chemaţi să se d­e­păr­te­ze, să se rupă de cele ale pă­mân­tului şi să se unească cu re­a­lităţile duhovniceşti, cereşti şi veşnice, renunţând la lucru­ri­le vremelnice şi trecătoare ale a­cestei vieţi, asemenea mona­hi­lor, în cele din urmă.

Pentru că trebuia serbat cu Li­turghie, i s-a închinat o du­­minică specială, Du­mi­ni­ca a patra din Postul Ma­re, numită şi „Duminica scă­rii, a urcuşului către Dum­nezeu“. Autorul lucrării Sca­ra este socotit drept „le­gi­u­itorul ascezei“ şi „făptui­to­­rul“ prin excelenţă. Care es­te importanţa Sfântului Ioan Scă­ra­rul în spiritua­li­ta­­tea ortodoxă?
Sfântul Ioan Scărarul este o fi­gură centrală a spiritualităţii or­todoxe atât prin prăznuirea sa, despre care nu ştim foarte mul­te lucruri, cât şi prin opera sa. Ştim doar că a fost un ascet de tip isihast care s-a nevoit în retragere la poa­le­le Muntelui Sinai, ca mai apoi, la bă­trâ­neţe, egumen fiind, să şi conducă mănăstirea unde a int­rat. Pentru monahii de aici a redactat această uimitoa­re şi fascinantă lucrare care i-a a­tras pe credincioşii ortodocşi din toate timpurile şi a cărei o­ri­gi­na­li­ta­te stă mai puţin în con­ţinut, pentru că Sfântul Ioan Scă­ra­rul, trăitor în veacul al VI-lea, a făcut o sinteză a în­tre­gii experienţe du­hovniceşti a mo­nahismului egiptean, pales­ti­­nian şi sinaitic, importantă pen­tru modul de sistematizare şi organizare a experienţei du­hovniceşti.
Felul în care a ştiut să or­ches­­treze toate temele acestea ale vieţii duhovniceşti într-o ar­hi­tectură unică într-un fel a per­mis ca spiritualitatea orto­do­­xă să se definească de la el în­coace ca o spiritualitate a ur­cu­şului, a scării. Sigur că în a­ceas­tă scară a luat ca model pe Moi­se în primul rând şi Mun­te­le Sinai, la poalele căruia s-a ne­voit. Deci, viaţa creştină apare ca un urcuş. Viaţa creş­ti­nă ase­mă­nată unui munte care se ur­că în etape. O Scară în 30 de trep­t­e după cei 30 de ani ai vie­ţii Mântuitorului, deci, în a­ce­laşi timp, un urcuş du­hov­ni­cesc a­semenea lui Moise, dar şi o ma­turizare a omului duhov­­n­i­­cesc pe urmele Domnului nostru Iisus Hristos. De altfel, Sca­ra mai are un titlu, mai vechi. Ea se mai numeşte şi Tăbliţe du­hovniceşti, în sensul că Sfân­tul Ioan Scărarul, care a urcat Mun­tele Sinai asemenea lui Moi­se şi s-a întâlnit cu Dum­nezeu, ca şi el, se întoarce cu noi tăbliţe duhovniceşti pe care aş­terne în scris experienţa du­hov­nicească a urcuşului său spre Dumnezeu.

Din vechi timpuri, părinţii din mănăstirile noastre, din Mol­dova mai ales, au copiat, au tălmăcit şi au pus la în­de­mâna obştilor monahale Sca­ra. De la strălucitul mi­tro­­polit Varlaam, apoi Ve­ni­a­min Costache până la pă­rin­tele Stăniloae avem nu­me­­roase ediţii ale acestei cărţi. Care este noutatea pe ca­re această lucrare o aduce în lite­ra­tura bisericească?
Da, cercetătorii au scos la i­vea­lă o Scară a lui Varlaam ti­pă­rită după o variantă sla­vo­nă. Scara a preocupat marile per­sonalităţi ale vieţii ortodoxe ro­mâneşti, atestând un interes pro­fund al teologiei asupra a­ces­tui monument de viaţă du­hov­nicească. A fost pus la dis­po­­ziţia credincioşilor în mai mul­te variante. Scara a fost extrem de populară nu numai în rân­dul monahilor, acest lucru es­te specific lor, ci şi în rândul mi­re­nilor. Să nu uităm că lectura ei este recomandată de Triod să se facă zilnic în bise­rică la Cea­suri, este deci o lectură o­bli­gatorie în Postul Mare. Mo­na­hii ştiau după regulile ca­noa­n­elor că nici un sfânt nu poa­te fi prăznuit în această pe­ri­­oadă pentru că nu se face o Li­turghie deplină în cursul săp­tămânii, decât sâm­bătă sau du­minică, şi întrucât săr­bă­toa­rea lui, ca şi a Sfintei Maria E­gip­teanca, cade în a­cest interval special şi nu se poa­te prăznui cu Li­turghie, a­tunci au ţinut nea­pă­rat să-i prăz­nuiască şi în du­mi­­nicile acestea.

Când nu te mai poţi salva istoric, rămâne doar rezistenţa prin Duh

Scara Sfântului Ioan, pe lân­gă varianta tipărită, şi-a gă­sit lo­cul şi în varianta pic­tu­­ra­lă, în fres­că, amintim aici celebra Sca­ră de la Mă­nă­stirea Su­ceviţa. Cum şi de ce credeţi că s-a ajuns la a­cest lucru?
Scara a fost foarte populară şi citită atât de către monahi, cât şi de credincioşi, aşa cum a­ra­tă şi manuscrisele păstrate la Academia Română, şi pe lân­gă aceasta, ea şi-a găsit o re­flec­­ta­re unică într-un fel prin re­pre­zentarea în culoare, prin pic­tură. Scara e reprezentată şi la Sfântul Munte, însă cele mai cu­noscute şi cele mai gra­n­di­oa­se reprezentări le găsim la mă­nă­stirile cu frescă exterioară din Moldova. Şi aici, re­pre­zen­ta­rea lor ascunde şi o lecţie de is­torie, pentru că dacă a­na­li­zăm Suceviţa în finalul listei de mă­năstiri pictate exterior şi o com­parăm cu Moldoviţa sau Vo­roneţ, de pildă, vedem că sca­­ra e reprezentată pe locul un­de în bisericile mai vechi din tim­pul lui Petru Rareş era pictat asediul Con­stan­ti­no­po­lului. Ceea ce înseamnă că în a­cea vreme, a lui Rareş, Mol­do­va aş­tep­ta o eliberare po­li­ti­că mira­cu­loasă, asemenea Con­stan­tinopolului salvat de ru­gă­ciu­nile Maicii Domnului în timpul asediului de către avari şi per­sani. Dar la sfârşitul secolului al XVI-lea, ţara îşi pierduse a­ces­te speranţe de realizare a unui tri­umf politic, şi atunci în locul a­celei scene a fost pusă sce­na ur­cuşului spre Dum­ne­zeu, a ur­cu­şului monahilor şi creş­tinilor spre cer. Într-un fel, cre­dincio­şii erau invitaţi să nu-şi mai fa­că speranţe în aceas­tă lume, con­diţiile erau vi­trege pentru po­porul român, şi să se concen­tre­­ze pe urcuşul du­hov­ni­cesc, spre stabilitatea a­ceas­ta interi­oa­r­ă în faţa istoriei atât de tulburi. Şi-au dat sea­ma că ţara şi po­porul din Mol­dova se apără şi cu armele, dar atunci când re­zistenţa aceasta nu mai este cu putinţă din cauza copleşirii duş­manului numeros, rezisten­ţa aceasta trebuie continuată pe cale du­hov­nicească. Şi a­tunci ceea ce nu mai pot să facă ca­valerii cu sabia trebuie să fa­că credincioşii prin rugăciune şi prin virtuţi. Cu alte cuvinte, să men­ţină identitatea creştină tran­sferând lucrurile din pla­nul acesta militar şi istoric în pla­nul luptei duhovniceşti în fa­ţa vitregiilor istorice. E o lec­ţie de istorie extraordinară, pen­tru că oamenii au identificat această reprezentare a Scă­rii cu imaginea urcuşului spre Dum­nezeu; neputând să fie vic­to­­rioşi întotdeauna în istorie, au înţeles că nu au aici cetate stă­tătoare, ci că drumul sau ca­lea spre cer e deschisă tot­deauna şi că această cale se câş­tigă prin post, prin ru­gă­ciu­ne, practicarea celor 30 de vir­tuţi pe care Sfântul Ioan le-a sis­te­ma­tizat în fai­moasa sa lu­cra­re.

„Îngerii - lumină monahilor, călugării - lumină mirenilor“

Sfântul Ioan Scărarul apare în această duminică, şi nu nu­­mai, drept modelul mo­na­­hi­lor şi al ştiinţei du­hov­ni­ceşti în care suntem ini­ţi­aţi în timpul Postului Mare prin cateheza liturgică, prin re­­gulile postului şi typiko­nul slujbelor. Cum interpre­taţi caracterul acesta ascetic, de factură monahală, în­su­şit de oamenii din ce­ta­te?
E o caracteristică a Orto­do­xi­ei în ultimă instanţă, latura du­hovnicească şi amprenta mo­na­hală. Ortodoxia a îndrăgit în­­totdeauna monahii şi i-a pri­vit mereu ca oameni care îm­ping realizarea duhovnicească a creştinismului până la exi­gen­­ţele lui maximale. Orto­do­xia niciodată nu a căutat căile do­moale, căile foarte bătătorite ale lumii. Ortodoxia a mers în­tot­deauna cu sfinţii, cu cei care au ales viaţa conformă cu E­van­ghelia, cu toate exigenţele ei. Şi atunci, mai cu seamă în Pos­tul Mare, creştinii sunt in­vi­­taţi de Triod, de toate slujbele şi de toate citirile să îşi aducă a­minte de cei care realizează idealul Împărăţiei lui Dum­nezeu pe calea cea mai radica­lă, mai exigentă. Este o invi­ta­ţie la neuitare prin faptul că ori­ce creştin este chemat să tră­­iască duhovniceşte în Îm­pă­ră­ţia ce­ru­lui chiar dacă vie­ţu­ieş­te în lume. Să fie în acelaşi timp în lume, dar şi dincolo de lu­me. Monahii sunt cei care au în­vă­ţat dintotdeauna să pri­veas­că lumea din afara ei, să nu se scufunde în lume, să nu se lase copleşiţi de grijile, de ob­se­­­siile, de patimile ei. Au în­vă­ţat arta detaşării duhovniceşti, ar­ta luminării, arta desă­vâr­şi­rii şi arta aceasta du­hov­ni­ceas­că a racordării la lumea de din­co­lo, şi nu numai la lumea a­ceas­­ta materială. Mai cu sea­mă în lumea aceasta, care este din ce în ce mai consumistă, toc­mai acum mesajul a­ces­ta monahal este mai de ac­tu­­alitate şi necesar, pentru a nu ne lăsa scu­fun­­daţi în secularism, adică de a face ca viaţa noastră să fie în lo­gica, în preocupările şi intere­se­­le acestei lumi. Iar orice du­mi­­nică şi orice Liturghie ne scot din logica acestei lumi şi ne raportează la ordinea lui Dum­nezeu, dar monahismul ne a­rată cum putem face ca Îm­p­ă­ră­ţia lui Dumnezeu şi viaţa ce­reas­că să prindă contur în inte­ri­­o­rul nostru, în interiorul a­ces­tei lumi. Şi e frumos ce spu­ne Sfântul Ioan Scărarul, că „în­­gerii sunt lumină călu­gă­ri­lor, iar că­lu­gării trebuie să fie lu­mină mi­renilor şi celor din lu­me“. Ve­dem aici un fel de co­mu­nicare a luminii dumne­ze­ieşti, a virtuţii pe care monahul o primeşte din cer şi de la vie­ţu­itorii cerului şi pe care o tran­spu­ne în viaţă, iar lumina pe care o dobândeşte prin des­pă­ti­mi­re, prin virtuţi, prin ru­gă­ciu­ne e che­mat să o radieze asupra vie­ţii tuturor creştinilor. Mi­renii nu pot să îm­plinească toa­te e­xi­­­genţele vieţii monahale, dar tre­buie să ştie că există aceas­tă variantă de creştinism şi să se înveţe să primească din da­ru­­rile şi să se folosească din ru­gă­­ciunile, şi din postul, şi din via­ţa celor care aleg calea a­ceas­ta a crucii, calea cerului fă­ră nici un fel de compromisuri.

SursA: ziarul lumina

Duminica Sfintei Cruci în Ardeal

În Duminica Sfintei Cruci din Postul Mare, credincioşii braşoveni au fost binecuvântaţi de IPS Mitropolit Laurenţiu şi au cinstit un fragment din lemnul Sfintei Cruci, adus din oraşul grecesc Koropi. Lemnul Sfintei Cruci şi moaştele Sfântului Mucenic Pantelimon şi ale Sfântului Nectarie Taumaturgul s-au aflat spre închinare pentru câteva zile la Braşov.

Credincioşii din cartierul braşovean Noua au participat la Sfânta Liturghie arhierească oficiată de Înalt Preasfinţitul Laurenţiu, Arhiepiscopul Sibiului şi Mitropolitul Ardealului, în măreaţa biserică zidită în această parte mărginaşă a oraşului de sub Tâmpa. La Liturghia oficiată în Duminica Sfintei Cruci, sutele de credincioşi au cinstit un fragment din lemnul Sfintei Cruci, adus de pr. Corneliu Erneanou din catedrala oraşului grecesc Koropi, din apropierea Atenei. Lemnul Sfintei Cruci, moaştele Sfântului Mucenic Pantelimon şi cele ale Sfântului Nectarie Taumaturgul s-au aflat spre închinare pentru câteva zile în Biserica „Adormirea Maicii Domunului“ din Braşov.

În soborul de preoţi de la Sfânta Liturghie s-au aflat stareţul Mănăstirii „Brâncoveanu“ de la Sâmbăta de Sus, arhim. Ilarion Urs, protopopul de Braşov, Dănuţ-Gheorghe Benga, pr. Corneliu Erneanou din Grecia, cei doi sluitori ai bisericii din Noua, pr. Simion Cibian şi pr. Cornel Toma, alţi preoţi din oraş şi din împrejurimi. La Sfânta Liturghie, diac. Ionuţ Marius Urs a fost hirotonit preot misionar în Protopopiatul Făgăraş II, iar protopopul de Braşov a citit la momentul potrivit Pastorala IPS Mitropolit Laurenţiu la această duminică din Postul Mare, prin care îi îndeamnă pe credincioşi să arate milostenie faţă de copiii abandonaţi în maternităţi şi să îi primească în plasament sau chiar să-i înfieze.

Conferinţă duhovnicească la ASCOR Braşov

După Sfânta Liturghie, IPS Mitropolit Laurenţiu a vorbit credincioşilor despre Duminica Sfintei Cruci, înţelesurile duhovniceşti ale Crucii şi despre Evanghelia din această zi. „Sfânta Cruce apare acum ca un copac cu multe ramuri, la umbra căruia fiecare suflet ostenit de drumul luptei cu ispitele, drumul postului, să poată să stea şi să se odihnească pentru a primi forţă pentru partea a doua a drumului. Fiecare duminică a postului este un popas prin care mulţumim lui Dumnezeu pentru c-am reuşit să trecem peste săptămâna respectivă şi cerem ajutor pentru următoarea săptămână. În această duminică, mesajul este acela de a ne lua crucea, de a ne asuma cel de-al treilea înţeles al Crucii, acela de încercare din partea lui Dumnezeu, dar nu ca pedeapsă din partea Lui“, a spus IPS Mitropolit Laurenţiu.
IPS Mitropolit Laurenţiu a susţinut, apoi, o conferinţă duhovnicească în Aula Universităţii „Transilvania“ din Braşov, la invitaţia Asociaţiei Studenţilor Creştini Ortodocşi din România, filiala Braşov. Ierarhul a vorbit despre popasurile duhovniceşti din duminicile Postului Mare şi despre călătoria pe care credincioşii o au de făcut în această perioadă premergătoare Sfintei Învieri. Braşovenii au participat în număr mare la conferinţa duhovnicească şi au adresat întrebări cu referire la post, rugăciune şi alte aspecte ale vieţii spirituale.

SursA: Ziarul Lumina

Părintele Savatie: ”Europa Liberă” nemulțumită de preferințele Parisului sau cum am fost discriminat la mine acasă pentru faptul că am reprezentat Romania la Salon du Livre de Paris

 

Împreună cu Jean-François Colosimo, președintele CNL, la standul României la Salon du Livre de Paris într-o discuție despre ceea ce face România frumoasă și interesantă, Ortodoxia, prilejuită de tema oficială a mesei rotunde propuse de organizatori cu titlul: ”România – țara îngerilor”

 

“Literatură română și moldoveni la Salonul Cărții de la Paris”. Așa se cheamă o cugetare apărută pe pagina Europalibera.org și care își dorește să dea o direcție mai bună Moldovei. Nu știu cine este autorul acestui articol, în sensul că mi-e total necunoscut, dar pomenirea mea de către el într-un context plin de aiureli, care mai are și menirea să scuze niște bani și să instituționalizeze niște mofturi și fudulii autohtone, mă obligă să reacționez. Din acest motiv, cînd voi face referire la el, voi spune Europa Libera, platforma care îl publică (să nu se supere Vasile Botnaru, ci mai degrabă să vegheze politica editorială a Europei Libere care nu ar trebui să admită discriminarea de tipul celei ateist-comuniste, de această dată făcută în numele Europei). N-aș fi știut nimic și poate că aș fi trăit fericit pînă la adînci bătrîneți dacă nu mi-ar fi atras atenția Nicoleta Esinencu la Paris (unde eu nu aveam internet), că ”un…” (nu dau tot citatul) de la Europa Liberă mă numește naționalist și că se întreabă ce caută un ”călugăr naționalist” printre scriitorii unei țări. Folosindu-mă de ocazie (pe care sper că Europa Liberă o oferă – aceea de drept la replică), fac cîteva precizări.

1) Europa libera: “Scriitorii trimiși de ICR sînt Ștefan (Savatie) Baștovoi, Eugen Uricaru și Varujan Vosganian, într-o alegere, în parte cel puțin, discutabilă. Este Baștovoi, scriitorul-călugăr cu tente naționaliste, oare, omul de carte cel mai reprezentativ în acest moment pentru Republica Moldova? “
Eu nu am fost trimis de ICR și nici măcar invitat de ICR – sînt invitatul CNL (Centrul National al Cărții al Franței). Drept dovadă este căldura cu care am fost tratat personal de către Domnul Jean-François Colosimo, președintele CNL care, spre deosebire de cetățeanul de la Europa Liberă nu suferă de complexul și prejudecata că un călugăr nu poate fi și un om de carte și, de aceea, mi-a făcut o invitație la vestitul Institut Ortodox Saint Serge din Paris unde am avut o conferință în doi și care va apărea, cu ajutorul lui Dumnezeu, într-un volum în România. Una dintre temele tratate în conferința pariziană a fost și discriminarea pe criterii religioase foarte resimțită în Mass Media moldovenească, precum și felul în care Europa înțelege să-și asume literatura și spiritualitatea creștină, televiziunile oferă spațiu generos reportajelor religioase și chiar transmiterii în direct a slujbelor bisericești. În Moldova activiștii pentru drepturile omului atacă la CNA televiziunile locale care fac reportaje despre evenimentele religioase și au cîștig de cauză. Păcat că Moldova nu a fost invitată la Salon du Livre de Paris, că nu a avut jurnaliști acreditați și, prin urmare, nimeni de la Europa Liberă nu a putut participa la această dezbatere pentru a învăța de ce este Europa “liberă”.

2) Europa liberă: “Un semn personal de întrebare (cel legat de umila mea persoană), știind că la Paris, Chișinăul și moldovenii sînt reprezentați de Editura Cartier și Emil Galaicu-Păun (ale cărui note pariziene le puteți citi în blogul său de pe site-ul nostru web!)! Ca și de Nicoleta Esinencu!”
De asemenea țin să precizez faptul că Republica Moldova nu a fost în nici un fel reprezentată la Salon du Livre de Paris nici prin editura Cartier și nici prin cei cîțiva scriitori care, e adevărat, au avut dineuri la Ambasada Moldovei, s-au plimbat prin Paris și au băut vin din pahare de plastic, dar nu au fost incluși în programul Salonului. Este de apreciat efortul editorului Gheorghe Erizeanu de a scoate Moldova din anonimat prin intermediul cărților care, însă, cu mare părere de rău, nu se poate face și fără suportul asumat al statului moldav. Din acest punct de vedere, Europa Liberă denaturează realitatea și face o politică proastă încercînd să impună minciuna că Moldova a fost reprezentată la standul României de la Paris. De ce? Mai bine ar investiga de unde provin banii pentru vacanța de o săptămînă a moldovenilor la Paris (salonul a durat 5 zile, iar moldovenii au aterizat cu o zi întîrziere, deci mai zăbovesc și acum acolo, după ce toți au plecat). Desigur e un semn personal de întrebare: oare banii, de unde or fi nu știu, s-au dat pentru a citi la Ambasada Moldovei poeme precum “Motanul la calculator”? Împleticirea printre picioarele organizatorilor a moldovenilor, stînjeneala pe care o retrăiam atunci cînd stăpînii standului românesc mă întrebau cine sînt “domnii” și ce vor, e vrednică de un film scurt marca Cobileanski. Cu excepția Doamnei Elena Prust și a Domnului Slavian Guțu de la Banca Mondială, moldovenii nici măcar nu au catadixit să zică bună ziuă. În ce-l privește pe prietenul meu Emil Galaicu Păun, un om onest și intelectual pedant, care de bună seamă levitează deasupra hăului invidiei moldovenești (precizez pentru stenograful de la Europa liberă că Emil Păun a scris o carte care se cheamă “Levitații deasupra hăului”), prezența sa a fost așteptată și oricînd va fi între scriitorii români și moldoveni, dacă tot s-a creat un precedent, dar nu pentru că are blog la Europa Liberă, ci pentru că este un scriitor bun și un om de treabă.

3) Și încă o precizare, făcută de această dată de CNL. Scriitorii invitați la Salon trebuie să aibă o carte publicată în franceză la o editură recunoscută, cartea să fie bună și scriitorul să trezească interes. Și ca să crape detractorul meu de ciudă destăinui că mă întorc de la Paris cu propunerea de editare pentru o nouă carte după un prînz cu editorul francez, fără să fie prin preajmă nici zare de icerist. Așadar, nu e suficient să-ți traduci singur cărțile și să le tipărești la risograful lui Ion Mînăscurtă sau la vreo altă unealtă tipografică disponibilă în Chișinău, trebuie să te vrea editorul francez, altfel nu te ajută nici ICR-ul și nici chiar AIE!

În speranța că autorul denigratorului și denaturatului articol de la Europa Liberă se va schimba în bine pe viitor, că va deveni mai European, adică va lupta cu propriile prejudecăți și oftigi atunci cînd ele i se urcă în gît și nu le va îngădui ca de acolo să coboare spre degete, iar din degete pe tastele calculatorului, urez o primăvară frumoasă ascultătorilor și cititorilor Europei Libere. E uimitor, dar Europa are preferințele sale chiar și atunci cînd își alege scriitorii din Moldova. Este un alt șoc existențial pe care va trebui să-l depășească mulți de pe la noi și de pe aiurea.

SursA: savatie.wordpress.com

Decalogul Părintelui Savatie

1. Să nu uiţi că trebuie să mori
Când aveam doi ani, am căzut din sania înhămată la cal, iar tata s-a dus fără să mă observe. Tata era pădurar pe atunci şi întâmplarea a avut loc chiar la poarta cantonului din Oricova. Când calul a pornit, eu am căzut pe spate, în zăpadă, amestecându-mă cu cerul alb de iarnă. Atunci am avut pentru prima oară descoperirea singurătăţii şi a morţii. Nu am plâns şi nici nu am strigat. Ţin minte că eram îmbrăcat într-o salopetă albastră cu glugă. M-am întors tăcut în casă, la mama, mergând atât de încet, încât să-i dau răgaz tatei să mă ajungă din urmă.

2. Să nu uiţi că trebuie să iubeşti
Cel mai cumplit lucru care i se poate întâmpla unui om este să nu fie iubit. Dar cred că şi mai cumplit este să nu iubeşti. Întotdeauna mi-a fost uşor să iubesc oamenii, să mă bucur că-i văd. De aceea, nu am avut nicio piedică în a înţelege Evanghelia. Când făceam vreo bazaconie, mamica îmi spunea: „Du-te de la mine, nu te mai iubesc”. Asta era pentru mine pedeapsa supremă, pe care eu o trăiam ca pe o izgonire din Rai. Sfântul Isaac Sirul spunea că focul iadului nu este altceva decât dragostea pierdută pe care eşti condamnat să o contempli veşnic.

3. Să nu preţuieşti în bani ceea ce Dumnezeu ţi-a dat în dar
Am înţeles asta în adolescenţă. Eu fiind elev la Liceul de Artă („Octav Băncilă”) din Iaşi, mama m-a dus la Petersburg să văd Ermitajul. Acolo, am stat la o familie de abhazi, o femeie divorţată cu doi copii, dar foarte descurcăreaţă. O chema Izolda şi ea mi-a cumpărat prima mea chitară. Dumnezeu să-i dea sănătate! Avea grătar şi făcea mulţi bani. Eu niciodată nu am văzut atât de mulţi bani. Vindea frigărui noaptea, până spre dimineaţă, că erau nopţile albe. Uneori ieşeam şi eu cu ei, că era interesant. Ei făceau şi vindeau frigărui, iar eu desenam într-o mapă pe care o sprijineam pe genunchi. Cât oamenii mâncau, eu aveam timp să le „fur” portretele. Un bărbat chel şi vesel s-a apropiat de mine şi a început să exclame: „Păi ăsta sunt eu! Sunt chiar eu! Cât să-ţi dau ca să mi-l vinzi?”. Eu zic, vi-l dau aşa, eu nu vând. Şi i-am dat acel portret. Bărbatul totuşi mi-a dat un dolar, era în 1991. Apoi s-a dus. Eu am rămas cu acel ban. L-am pus într-un caiet şi nu l-am folosit niciodată.

4. Să nu crezi răul
De câte ori am crezut un rău despre cineva, am avut doar de pierdut. M-am simţit murdar, părtaş la o lucrare de urâţire a omului. Am vorbit şi eu de rău, iar timpul mi-a demonstrat de fiecare dată că nu am avut dreptate. Prefer să greşesc prin a-mi păstra o părere bună despre un om rău decât să ajung să cred o vorbă proastă despre un om bun. Orice rău este o minciună. Răul, aşa cum spunea fericitul Augustin, nu există. Răul este o mare absenţă, absenţa binelui şi a iubirii. De aceea, a crede răul este totuna cu a te cufunda în absenţă, în minciună.

5. Să nu te crezi pierdut
Eu sunt o fire înclinată spre deznădejde, cunoscând toate relele care ies din această cădere sufletească. Dar într-o zi mi-a venit gândul salvator. Mi-am zis că Dumnezeu cunoştea căderile mele, şi cele trecute, şi cele viitoare şi totuşi m-a creat, iar Dumnezeu nu aduce pe nimeni pe lume spre pierzare. Dacă ne-am născut înseamnă că Dumnezeu şi-a pus toată încrederea în noi. E o mare încurajare să te gândeşti că Dumnezeu are încredere în tine. La disperare omul e capabil de orice rău, el se porneşte cu război împotriva propriei fiinţe, având parcă o plăcere demonică din a-şi călca propriile principii, practic sinucigându-se spiritual. Cred că orice duhovnic adevărat îşi începe sfătuirea de după spovedanie prin cuvintele: „Să nu deznădăjduieşti”.

6. Să nu te crezi sfânt
Sfântul Siluan Athonitul zicea: „Două gânduri să nu le primeşti şi să nu le crezi, primul că nu te vei mântui şi al doilea că eşti sfânt”. Să nu te crezi mai bun ca alţii. Lucrarea pe care o faci, prin darul lui Dumnezeu, poate fi mai bună decât a vecinului, dar asta nu înseamnă că tu eşti mai bun ca el, doar lucrarea e mai bună. Darurile date de Dumnezeu nu se iau înapoi, dar oricine se mândreşte cu lucrările sale ajunge să se întunece şi să folosească darul prosteşte, după care ajunge să-şi piardă demnitatea.

7. Să nu te pui chezaş
De câte ori m-am pus chezaş pentru cineva, am încurcat oamenii şi am făcut rău. De când mă ţin minte, mă băgam să salvez pe toată lumea. Narcomani, beţivi, femei bătute de bărbat şi aşa mai departe. N-am salvat pe nimeni, numai necazuri, bani furaţi, lucruri dispărute, probleme cu vecinii. Am ajuns la concluzia că dacă vrei să ajuţi pe cineva, ajută cât te ţin curelele, dar fără să implici şi alţi oameni. Asta înseamnă să te pui chezaş pentru cineva, să garantezi că el se va îndrepta, că te reprezintă. Mare greşeală. Odată am citit din Pildele lui Solomon sfatul acesta: „Să nu te pui chezaş”. Noi, când citim Scriptura, înţelegem şi reţinem doar atât cât am experimentat, celelalte cuvinte nici nu le vedem.

8. Să nu te răzbuni de două ori
Răzbunarea este un păcat, dar este omenească. Scriptura spune să nu pedepseşti de două ori pentru aceeaşi greşeală, principiu care a ajuns şi în dreptul roman. Pot înţelege un gest de răzbunare, deşi e mai bine să nu te răzbuni, dar mă înstrăinez de omul care se răzbună de două ori, adică la nesfârşit, pentru o singură greşeală. Când m-am răzbunat o dată, a mai mers cum a mai mers, m-a iertat Dumnezeu, dar când m-am răzbunat a doua oară, s-a întors totul în capul meu şi am ajuns să înţeleg că m-am războit cu mine însumi.

9. Să nu învingi cu orice preţ
Oamenii care caută să fie învingători cu orice preţ, în cele din urmă, pierd totul. Prefer să fiu considerat învins uneori pentru a-mi păstra şansa să înving la urmă. Odată un episcop român mi l-a lăudat pe Adrian Năstase (se întâmpla prin 2004): „Vă daţi seama, omul acesta (Adrian Năstase) a avut doar note de zece, niciun nouă! E extraordinar, nu-i aşa?”. Eu i-am răspuns: „Eu nu am încredere în oamenii care au avut numai note de zece”. „De ce?”, m-a întrebat episcopul surprins. „Pentru că ei nu ştiu să piardă, iar omul care nu ştie să piardă te vinde pentru o victorie vremelnică”.

10. Să nu râzi de ruşinea nimănui
Când eram mic, am auzit băieţii mai mari râzând de cineva care a fost prins într-un păcat ruşinos. Apoi, de fiecare dată când mă întâlneam cu acel om sau auzeam vorbindu-se de el, îmi venea în minte, fără să vreau, păcatul pe care îl făcuse. Dar nicodată nu am spus cu buzele mele acel păcat şi m-am purtat aşa cu acel om ca şi cum nu aş şti nimic. Nici acum, când el a murit, nu pot spune ce am auzit, pentru că nu vreau să-i răscolesc ruşinea.

SursA: e-mail

 

Cum să realizezi un costum popular la ... oraş (2)

Iertare că nu am mai postat nimic pe tema asta. Nu din cauză că nu am mai cusut, că nu am mai înaintat cu proiectul nostru utopic şi real - în acelaşi timp, ci din cauză că vremea s-a tot diminuat. Asta pentru că vrem să terminăm costumele pînă de Înviere, adică să avem haine noi şi albe - aşa cum se cuvine să ne îmbrăcăm la cel mai mare praznic creştin ortodox.

Pasul doi a însemnat corelarea mai multor activităţi pentru ca să pornim la realizarea iilor.
Am avut nevoie de:

• alegerea unui model;
• material;
• aţe.

a. Modelul ales a fost următorul, din cartea Cusături populare din Moldova:

Am hotărît ca modelul floral mare să fie cusut pe ambele mîneci şi pe piept, iar modelul spiralat pe manşeta mînecilor şi pe poale. De asemenea, fiecare dintre noi a avut posibilitatea să fie şi creativă, în sensul în culorile folosite nu au fost impuse. Fiecare femeie a fost artist popular şi a combinat culorile aşa cum a vrut.

b. Materialul
La magazinul de unde am cumpărat materialul, aveau 4 metri de matador, 13,50 metri de canafas şi 17,50 de panama. Le-am cumpărat pe toate, pentru că e vorba de 20 de costume populare. Pînă la momentul la care scriu, pentru mîneci şi piept/spate am consumat deja 25 de metri, deci ne-au mai rămas 10 metri. Din păcate, nu ne ajung pentru poale. Aici a intervenit a nu mai ştiu cîta ispită sau încercare (: De aceea, ne-am hotărît să tăiem bucăţi (benzi) materialul care ne-a mai rămas, să coasem pe el modelul spiralat şi apoi să aplicăm benzile pe pînza pe care o vom achiziţiona.

 

c. Aţele
La început am ales aţe mouline. Am cumpărat mai multe nuanţe ale unor culori, pentru că fiecare femeie a vrut un costum popular în care să predomine o anumită culoare. Apoi, am avut aceleaşi probleme ca şi cu materialul: aţele erau puţine faţă de cererea noastă. Şi pentru a nu risca să nu mai găsim aceleaşi culori şi grosime, am renunţat şi am cumpărat bobine. Totuşi, unele dintre noi au combinat bobinele cu mouline-ul.

• Mouline:

 

 

 

• Bobine:

 

 

 

Pasul trei - găsirea unei croitorese şi pasul patru - realizarea cătrinţei au fost cei mai grei şi cei mai complicaţi. Dacă nu ar fi fost o doamnă din comunitatea eclezială din care fac parte - o adevărată mecena a zilelor noastre - nu ştiu cum am fi scos-o la capăt. Datorită milostivirii Domnului şi datorită acestei doamne cu inimă mare, am găsit o croitoreasă - cu muuuuultă răbdare şi dragoste - care a pornit la drum împreună cu noi. Cred că vă daţi seama că nu e lucru uşor să croieşti 20 de ii şi 20 de poale în 2 luni!

Iniţial am întrebat în Biserică dacă are cineva un război de ţesut acasă, la ţară. Mulţi au venit şi au spus că le-au pus pe foc ): Foarte trist!

Într-un sfîrşit, tot prin doamna trimisă de Domnul, am găsit o altă doamnă, care a terminat deja 10 cătrinţe (:

 

Va urma (:

 

Pentru a vedea informaţiile pe această temă, vizitaţi şi:

http://ortodoxiesiviata.blogspot.ro/2013/02/cum-sa-realizezi-un-costum-popular.html