Interviu cu un om fericit - de Vlad Mixich

Foto: viatalatara.wordpress.com

Interviu cu un om fericit: Am hotarat sa nu mai am deadline-uri si alte responsabilitati in afara ciorbei

Cand i-am spus ca vreau sa facem un interviu, Anca mi-a raspuns asa: “Stiu ca va ocupati de oamenii mari. Ei bine, eu sunt un om mic”. Prin urmare, de ce v-ati pierde timpul citind un interviu cu un “om mic”? Pentru ca Anca (“din timiditate”, ea doreste sa-si pastreze anonimatul, este un om mic care a descoperit secretul fericirii. Pe bune. Inceputul povestii il gasiti in cel mai neobisnuit interviu Hotview de pana acum, iar continuarea, pe blogul Ancai, numit Viata la tara.

Vlad Mixich: Esti mama. Citi copii ai?
Viatalatara: Sunt mama de trei copii, doua fete si mijlociul, un baiat.

V.M.: Povesteste-ne te rog, ce se vedea prin fereastra din camera copiilor in primii lor ani?
Viatalatara: Pana anul trecut, din camera copiilor se vedea un bloc de 4 etaje, in spatele caruia se mai vedea un bloc, de 8 etaje. Langa blocul de 8 etaje erau cativa plopi de care ne agatam cu ochii. Iar jos, numai masini, masini, masini. Dar asta se vedea numai cand spalam geamurile. Altfel, doar un strat gros de praf.

V.M.: Si acum ce se vede din camera copiilor?
Viatalatara: Acum se vede padurea care tocmai a inverzit, un verde des, aproape negru. Se mai vede si cerul albastru si casa vecinilor, zugravita viu. Nici un pic de gri! Iar noaptea se vad stelele. Parca mai mult decat padurea, cerul e schimbarea majora. Pentru ca deschiderea catre cer e, de fapt, o schimbare de perspectiva.

“Daca intru intr-o librarie centrala, parca merg la gradina zoologica”

V.M.: Ati locuit in Bucuresti. Cati ani si de ce?
Viatalatara: Haha! Buna intrebare, "de ce?". Da, am fost bucuresteni o vreme, eu incepand din liceu, sotul, din facultate. Asta inseamna, pentru mine, 16 ani. Nici unul dintre noi, totusi, nu a locuit la tara, ci fiecare in orasele de provincie, la bloc. Sotul chiar a trait la munte, eu la campie. De ce am ajuns aici? Ca sa ne facem toba de carte. Apoi, dupa ce am terminat facultatea, am ramas oarecum din inertie.

Inca mai gandeam dupa tiparele omului epocii de aur, ca un apartament in Bucuresti este o avere pe care cu niciun pret nu trebuie sa o instrainezi. E drept ca, tot cam de atunci, am inceput sa visam sa ne mutam la tara. Nu sa ne intoarcem in orasele copilariei, ci sa incepem un alt fel de viata, cu totul alt fel de viata.

V.M.: Daca ar fi sa descrii Bucurestiul cu ajutorul a doar trei cuvinte... ce ai folosi?
Viatalatara: O comoara invadata de barbari.

V.M.: Cu ce era umpluta dorinta voastra de a fugi din/de Bucuresti?
Viatalatara: Cred ca dorinta este un termen prea slab. Dorinta asta era mai mult un instinct de supravietuire. Gandeste-te la niste sobolani care fug de pe o nava care se scufunda. Ei, saracii, nu tanjesc, nu doresc, nu viseaza. Ei stiu ca trebuie s-o faca. Sau, alt exemplu: cineva iti baga capul sub apa. E adevarat, poti spune ca iti doresti sa respiri, dar cred ca e mai mult decat atat. Stii ca trebuie sa respiri. Bucurestiul ne sufoca, pur si simplu. Si nu metaforic o spun.

V.M.: Si v-ati mutat. Daca ar fi sa descrii cu ajutorul a doar trei cuvinte satul in care traiti acum... ce ai folosi?
Viatalatara: O comoara bine ascunsa.

V.M.: Cati kilometri sunt intre casa ta si libraria ta preferata din Bucuresti?
Viatalatara: Sa zicem 25. Nu i-am masurat.

V.M.: Ceainariile, concertele, serile la dans, berile cu prietenii, senzatia de animal urban care se simte puternic pentru ca traieste in buricul unei tari, toate acestea nu iti lipsesc?
Viatalatara: Am avut o groaza de nedescris, chiar in prima zi cand ne-am mutat, cand am simtit ca las in urma toate lucrurile astea. De parca mi se scurgea viata din mine. De fapt, era o dezbracare de blana de animal urban, si, vezi tu, dezbracarea asta am perceput-o ca pe o jupuire.

Daca pana atunci ma sufocam in oras, am crezut ca fara oras voi muri de-a dreptul. Apoi, mi-am dat seama ca starea asta tinea de un fel de ritual de trecere intre doua lumi. Ca nasterea, sau moartea. Nu faci decat sa schimbi mediul, ca apoi sa realizezi ca, din fericire, noul mediu e mai prielnic. Schimbi un bagaj cu altul. Dar nu ramai cu mana goala. Trecerea propriu-zisa a fost intr-adevar cu frisoane.

V.M.: Si acum nu iti lipseste nimic din oras?
Viatalatara: Acum, ca s-a creat o distanta - si nu doar spatiala - fata de oras, observ ca nu-mi lipseste nimic. Si ca, daca intru intr-o librarie centrala, parca merg la gradina zoologica. E acelasi sentiment de strain, exotic, straniu, neinteles si inutil. Oamenii mi se par diferiti fata de cum ii percepeam inainte. Si nu-mi dau seama daca, intr-adevar, s-au schimbat atat de mult intr-un an de zile, sau ochii mei s-au dezobisnuit de sclipiciosenii simandicoase. Sunt uimita de cultul corporal care nu era atat de accentuat in lumea intelectuala. Ehei, pe vremea mea, maica... :-)

V.M.: Ce insemna pentru tine "libertatea" cand traiai in Bucuresti si ce inseamna acum?
Viatalatara: Libertatea nu poate sa tina de un loc. E hilar. Imagineaza-ti libertatea prinsa in lesa, aici sau in Bucuresti. Libertatea nu o castigi daca stai la tara, nici daca stai in buricul targului. Poate fi o greseala sa crezi ca, daca te-ai mutat, gata, esti liber. Esti exact aceeasi persoana, poate mai putin stresata, e drept. Dar libertatea nu poate sa tina de nimic fizic. Nici de loc, nici de bani, nici macar de sanatate. Libertatea, si vorbesc in numele meu, nu poate exista decat in relatia cu Dumnezeu. Pentru ca numai Dumnezeu nu-ti cere nimic, dar iti ofera totul.


”Trebuie sa cauti cu orice pret viata”

V.M.: Copiii s-au schimbat in anul de cand traiti la tara? Nu iti faci griji ca nu vor avea parte de cea mai buna scoala si de cele mai bune cursuri de inot, cursuri de pian, cursuri de limbi straine si toate celelalte cursuri care nu exista la sat?
Viatalatara: S-au schimbat, sunt mai bronzati, asa e. Si mai sanatosi. Este incredibil pentru mine, o mare usurare ca le prieste aerul, soarele, pisicile si gandaceii. Ieri se jucau, de exemplu, de-a magazinul de gandacei - "Gandacerie" ii spuneau. Am inceput sa ne imprietenim cu natura. La Bucuresti faceam atac de cord daca vedeam ca misca vreo antenuta prin bucatarie. Si, la urma urmei, era normal sa fie asa. Orasul ajunge sa fie opusul naturii atunci cand betonul este predominant. Omul se adapteaza la beton si nu mai intelege fosnetul ierbii. Pentru ca nici nu-l mai aude.

Despre educatia copiilor am fost intrebati de toata lumea. Acum, ca sa fiu sincera, trebuie sa va spun doua lucruri. In primul rand, noi n-am dorit niciodata sa avem niste copii imbuibati de cursuri extra-scolare. Ne-am gandit sa ii privim atent si, daca se pare ca au un talent evident la ceva anume, sa investim in acea directie. Am observat la toti inclinatia catre desen si da, i-am inscris pe cei mari la cursuri de desen. In plus, am vrea sa-i dam si la un sport. Ne-ar fi placut inot, inca nu am renuntat la idee, cautam doar modalitatile de a ne lipi de alte familii care isi duc copiii in Bucuresti, la bazin.

In al doilea rand, este adevarat ca, in ceea ce priveste scolile, mi s-a strans inima gandindu-ma ca as fi putut, la oras, sa le ofer ceva mai bun. Dar, asa e viata, trebuie sa faci si compromisuri. Inainte de a ne muta la tara am facut o lista cu parti bune si parti rele ale orasului, sa vedem in ce directie inclina balanta. Ei bine, lista arata cam asa: la parti rele erau poluare, antene de telefonie, mizerie de nedescris, zgomot, stres permanent, lipsa locurilor de joaca, si altele, care nu imi vin acum in minte.

La parti bune era un singur lucru: scoli si gradinite civilizate. Atunci am hotarat ca, intre a ne creste copiii intr-un mediu ostil sau a le oferi o scoala mai putin geniala, sa alegem partea a doua. Oricum, stiam ca ne vom ocupa de ei acasa si, pana la facultate, i-am putea pregati chiar in regim de homeschooling, daca s-ar fi pus problema.

Dar frumusetea vine abia acum. E drept, la gradinita din sat nu i-am inscris, pentru ca nu arata bine. Dar intr-un orasel din apropiere am gasit o gradinita de exceptie, cu cadre didactice dedicate muncii lor, sufletiste si mult mai calme si mai calde decat educatoarele din Bucuresti. In plus, colegii copiilor sunt mai linistiti, mai bine-educati, intr-un cuvant, un mediu radical imbunatatit. Si, ca sa nu va inchipuiti ca arata ca la tara, va spun ca gradinita, ca si scoala pe care o vom frecventa de la anul, sunt foarte moderne.

In concluzie, cred ca daca iti doresti foarte mult un lucru si, mai ales, daca ai curaj sa il faci, Dumnezeu iti da mai mult decat ai visat sau sperat vreodata. In cazul nostru, cel putin, asa a fost.

V.M.: Sa vorbim si despre bani. Care este acum nivelul cheltuielilor voastre lunare? Mai mare decat era cand locuiati in Bucuresti?
Viatalatara: Imi este foarte greu sa raspund. Nu am facut o comparatie la punct si la virgula. Iata un exemplu: la Bucuresti, intretinerea se ridica, iarna, pana la 3 milioane. Aici am platit gazele, in aceeasi perioada a anului, 6 milioane, cu aproximatie. Dar casa este de vreo patru ori mai mare decat apartamentul de doua camere, semidecomandat, de la oras. In plus, la apartament trebuia sa platim mai mult ori de cate ori venea cineva in vizita si statea cateva zile. La casa insa, costurile sunt direct proportionale cu consumul, nu sunt umflate, nici facute medie aritmetica per bloc.

Iarasi, sa vorbim si despre banii de benzina. Teoretic, de aici distantele sunt mai mari (discutam strict la nivel financiar, pentru ca daca am pune factorul stres din traficul bucurestean, lucrurile ar fi mult mai clare). Totusi, de cand ne-am mutat, ne simtim atat de bine acasa incat am plecat foarte rar in vacante, pe cand inainte, din cauza disconfortului de la bloc, eram nevoiti sa iesim in fiecare week-end. Fiecare iesire ne costa, bineinteles, mai mult decat benzina pana la munte si inapoi. De asta spun ca nu se poate trasa o linie exacta, cu rigla. Doar cu o mana tremuranda...

V.M.: Ati pastrat serviciul din Bucuresti?
Viatalatara: In momentul in care am parasit Bucurestiul am renuntat si la serviciul meu, desi, subliniez, era un serviciu pe care-l faceam de acasa. Mai exact, eram redactor si trimiteam-primeam textele pe internet. Cu toate ca a fost jobul meu preferat, intr-un mediu minunat, cu oameni de exceptie, cu toate ca si la tara am avut internet din ziua a doua in care ne-am mutat, deci as fi putut foarte bine sa continui, am hotarat sa renunt si sa ma intorc la cratita.

Sa nu mai am deadline-uri si alte responsabilitati in afara ciorbei. Nevoia de a scrie si de a comunica am canalizat-o catre blog. Am aceasta conceptie mai traditionala, ca mama trebuie sa fie alaturi de copii. Nu neaparat ca gospodina, pentru ca nu am atins un nivel atat de inalt. :-) Ci ca mama care nu isi trimite copiii pe maini straine de la varste foarte mici, ca mama care nu se intoarce obosita si nervoasa de la serviciu si-si descarca nervii pe copii, ca mama care isi face timp sa le citeasca o poveste sau sa faca un puzzle cu ei.

Mi-au placut mult cuvintele unui psiholog american, care intreaba asa: daca ti-ai cumpara o masina noua, ai da-o a doua zi pe mainile unui strain? Ei, cu cat este mai valoros un copil decat o masina? Si nu la pret ma refer, ci la nepretuirea lui.

Prin urmare, eu nu am serviciu, traim din salariul sotului meu. Cand vor fi mai mari copiii, poate. Pana atunci, visez sa fac ceva frumos, asa, de acasa, cum ar fi sa scriu carti de povesti...

V.M.: Aveti multi prieteni care au facut aceeasi alegere ca si voi?
Viatalatara: Avem prieteni care au facut pasul asta inaintea noastra si exemplul lor ne-a ajutat foarte mult. La nivel psihologic, adica. Ne-a dat curaj. Cu toate ca situatia lor era diferita de a noastra, cu toate ca zona era alta, deci nu puteam face comparatii, ne-am dat seama ca se poate, cu putina nebunie. Cred ca nicio familie nu poate fi comparata cu alta.

De exemplu, chiar noi, daca am fi fost cu 5 ani mai in varsta, ne-am fi aflat intr-un alt context si cu serviciile si cu copiii. De asta cred ca exista un moment propice pentru toti, uneori mai aproape in timp, alteori mai departe, important este sa nu-l lasi sa treaca, sa nu te osifici intr-un loc sau intr-o modalitate de gandire. Trebuie sa cauti cu orice pret viata, iar daca n-o gasesti in oras, atunci pleaca fara sa te mai uiti in urma.

“La casa esti un fel de Robinson Crusoe”

V.M.: Crezi ca incepe, incet-incet, sa se nasca un exod de la oras la sat?
Viatalatara: Exodul catre sate este mult mai evident in Occident. Da, si aici sunt multi care s-au mutat de la oras, dar sunt si mai multi care inca sovaie sau ar vrea sa pastreze si apartamentul la bloc, sa aiba si casa la tara. Dar, pentru ca nu isi permit sa isi faca o casa fara sa vanda apartamentul, prelungesc aceasta dorinta la infinit, ca o bicicleta care pedaleaza in gol. Este o risipa de energie, o secatuire.

O spun din propria mea experienta. Noi am cautat sapte ani o casa pana cand ne-am mutat. Si asta, in conditiile in care am vrut de la inceput sa vindem apartamentul. Dar, cum spuneam, a fost o chestiune de curaj si, bineinteles, de bani. Am avut sansa sa vindem apartamentul exact inainte de a pica piata imobiliara. Daca mai pedalam un pic fara lant, acum vedeam pe geam un bloc mic, in fata unui bloc mare.

V.M.: Ati cautat 7 ani casa voastra de la tara! Acum tocmai s-a implinit un an de cand v-ati mutat in ea. Traiti o poveste de film american?
Viatalatara: Nu stiu daca as compara viata noastra cu un film american, pentru ca nu imi plac filmele americane, cu atat mai putin cele la care te referi. Da, suntem fericiti, traim un vis implinit, dar nu in stilul hollywoodian. Fara neoane si fara artificii. Mi se pare ca fericirea sta tocmai in descoperirea firescului, a bucuriei din lucrurile simple, care nu se cumpara de la supermarket.

Un an, de fapt, e o perioada scurta pentru a face un bilant. In anul care a trecut a fost mai mult o cura de dezintoxicare. Cred ca abia de acum inainte vom incepe sa punem caramida peste caramida. Am destelenit intai, urmeaza semanatul, apoi incoltitul semintelor. Abia mai tarziu vom culege si fructele.

V.M.: Dar exista si dezavantaje cu care inca nu v-ati acomodat?
Viatalatara: Dezavantajele, daca le pot numi asa, tin mai ales de locuirea la casa, care te implica mai mult decat cea de la bloc. La casa ai intotdeauna ceva de facut, iar daca ai si gradina, deja nu mai ai timp sa te plictisesti. Intr-un apartament din oras, cel mult ti se sparge o teava din cand in cand sau te inunda vecinul. La casa insa, daca bati azi un cui, observi ca maine ai de batut doua. Dar e o chestiune de obisnuinta.

Acum, vad un apartament in care totul e pus la punct ca pe ceva rigid, care nu-mi mai trezeste interesul. Si, din cauza asta, la un orasean apare mai acut nevoia de noutate, de shopping, de consum. Orice, numai sa aiba ceva de facut. La casa e alta situatie: esti un fel de Robinson Crusoe care trebuie sa se descurce cu ce a salvat de pe nava. O continua improvizatie, care pentru unii poate fi interesanta, iar pentru altii, obositoare.

V.M.: Se plang multi de "viata la bloc". Care sunt motivele pentru care nu exista mai multi oameni care sa aleaga o casa la tara in detrimentul unei cutii intr-un bloc? Le e frica? Nu au timp?
Viatalatara: Mi-am pus si eu intrebarea asta, crezand ca raspunsul e atat de simplu. Ca oamenii n-au bani, de exemplu. Asta pana cand am vazut blocuri prapadite in fata carora erau parcate masini de lux. Proprietarul unei asemenea masini ar fi putut oricand sa se mute de acolo. Si totusi, n-o facea, deci nu avea aceasta nevoie. Daca pe mine ma bucura, de exemplu, o plimbare cu talpile goale prin iarba plina de roua, nu inseamna ca altuia nu i-ar provoca un guturai.

Pana la urma, cred ca alegerea unei case la tara nu se face neaparat dintr-o dorinta de mai bine, sau mai frumos. Nu te muti pentru ca iarba verde e mai estetica decat blocul insipid. Te muti dintr-o nevoie mai profunda, pe care personal am comparat-o cu instinctul de supravietuire. Atunci cand acest instinct reuseste sa te scoata din inertie, inseamna ca nevoia de schimbare pe care ai simtit-o a fost vitala.

Cel care, de exemplu, a investit intr-o masina de lux, a avut alta nevoie vitala, aceea de a-si consolida statutul social. Daca pe mine viata la bloc ma usuca sufleteste, pe el il sfasie lipsa de apreciere a colegilor, sa zicem. Fiecare are un sistem propriu de valori si se misca in cadrul acestui sistem. De unde si traiectoriile diferite, pentru fiecare in parte.

V.M.: Tie nu iti place nici plasticul...
Viatalatara: E drept, nu-mi place. Nu e natural. E un fel de otrava care ni se serveste pe tava ambalata frumos si, de ce nu, apetisant. Si nu doar la margarina ma refer. Plasticul a inceput sa castige teren intr-un mod infiorator. Avem idealuri de plastic, ganduri de plastic, sentimente de plastic, vene de plastic, sange de plastic. Unii ar vrea sa fie integral din plastic, sa nu ii mai doara, sa nu mai imbatraneasca, sa nu mai moara. Problema e ca, daca totusi mor, vor fi greu biodegradabili.

Breaking news cu motanul care mananca un porumbel

V.M.: Intreaga poveste a mutarii voastre de la oras la sat poate fi citita pe un blog minunat: viatalatara.wordpress.com . Cu toate ca vrei sa iti pastrezi anonimatul, ai simtit nevoia sa faci publica aceasta poveste. De ce?
Viatalatara: Este foarte dificil sa raspund pentru ca nu exista un singur raspuns la intrebarea asta. Daca o luam cronologic, am inceput sa scriu pentru a salva o istorie personala pe care altfel ma temeam ca o voi uita. Scriam numai si numai pentru mine. Nimeni nu stia de blog, decat sotul meu, care insa nu ma citea. Asta se intampla cu vreo doua luni inainte sa ne mutam, cand casuta era deja a noastra si am simtit nevoia unei priviri inapoi.

Atunci mi-am dat seama ca, odata mutati, voi uita totul, voi uita de unde am plecat si cat am alergat pentru a ajunge acolo. Asa ca m-am apucat de scris. O punere impotriva uitarii. Apoi am realizat ca, scriind, era mai mult decat atat. Era o cautare a sensului tuturor acestor cautari. Un fel de anamneza.

Primii cititori au aparut mai tarziu, atunci cand ne-am mutat si le-am spus prietenilor despre blog. Treptat, am inceput sa abordez si alte subiecte: carti, filme, ecologie, sanatate, religie...Cam tot ce ma interesa si lasa o urma in mine. In perioada asta am realizat ca scriu si din alt motiv, ca un fel de pedalare intelectuala de intretinere. Simteam nevoia sa alternez treburile atat de concrete ale gospodariei cu ceva mai abstract. Pana la urma, asta ma facea sa nu ma plictisesc de ciorbe.

Incet, blogul a depasit cercul prietenilor desi nu mi-am imaginat vreodata ca il vor deschide mai mult de 5-6 persoane intr-o zi. A fost momentul in care mi-am dat seama ca nu scriu doar pentru mine, ca oamenii au la fel de multa nevoie sa citeasca povesti cu greieri pe cat am eu sa le scriu. Am ajuns un fel de reporter special din taranie care vine cu “breaking news” despre motanul care mananca un porumbel. Scriu pentru ca lumea e plina de povesti care asteapta sa fie spuse.

V.M.: Daca maine dimineata, cand te-ai trezi, ai putea alege ca o minune sa se intample... Care ar fi acea minune?
Viatalatara: Daca as putea alege sa se intample o minune, atunci as alege ca inimile tuturor oamenilor, deci si a mea, sa devina inimi de copii.


La o zi dupa aceasta ultima intrebare am primit un e-mail de la Anca: Trebuie sa-ti spun ceva extraordinar! Mai stii ce dorinta mi-am pus ieri? Ei bine, azi de dimineata am fost prin oras. La o intersectie, un tip intr-un Opel negru, decapotabil, asculta la maxim "In padurea cu alune aveau casa doi pitici..."

Sursa: HotNews.ro