În Tradiţia şi spiritualitatea ortodoxă, Sfânta Liturghie este centrul cultului divin, al teologiei creştine şi al misiunii Bisericii. În cadrul Sfintei Liturghii se realizează Taina Bisericii pe baza tripticului liturgic: Adunare- Euharistie- Biserică, prin sinergia sau conlucrarea permanentă şi eficientă dintre poporul lui Dumnezeu şi preot în sinaxa Bisericii[1]. În jurul Sfintei Liturghii polarizează toate Tainele Bisericii, cele Şapte Laude şi multe dintre ierurgiile bisericeşti. De aceea, potrivit teologiei ortodoxe, toată viaţa creştinilor izvorăşte şi gravitează în jurul Sfintei Liturghii[2]. În această Taină a Bisericii se realizează unirea reală şi deplină dintre credincioşi şi Dumnezeu şi între credincioşi laolaltă. În acest sens, pentru creştinul ortodox participarea la Sfânta Liturghie înseamnă bucuria deplină, împlinirea reală şi cea mai mare sărbătoare a vieţii lui. Părinţii Bisericii au considerat locaşul Bisericii drept o Liturghie cântată în piatră sau în lemn. Nu întâmplător, aceştia au numit, în mod sugestiv, spaţiul Bisericii:”cerul pe pământ”[3]. În plus, fastul liturgic, armonia imnelor bizantine, lumina diafană şi căldura spirituală a icoanelor, parfumul înmiresmat al tămâiei, prezenţa tainică a Sfinţilor şi a îngerilor în Sfânta Liturghie relevă universul spiritual în care se realizează marea simfonie teologică dintre Dumnezeu, om şi cosmos. De altfel, în evlavia şi conştiinţa credincioşilor, Sfânta Liturghie este cea mai profundă şi cea mai densă sinteză teologică a credinţei, spiritualităţii şi liturgicii noastre.
Dacă ar fi cazul să fim întrebaţi care este cel mai mare tezaur al credinţei noastre ortodoxe, am putea răspunde că este Sfânta Liturghie, pentru că ea cuprinde şi rezumă toată teologia şi viaţa Bisericii. Încă din perioada creştinismului primar, neofiţii sau iluminaţii la început, deveneau creştini şi cunoşteau această mare Taină a credinţei ortodoxe în Sfânta Liturghie. Tot aici aceştia creşteau, se hrăneau şi se desăvârşeau în Tainele credinţei ortodoxe. Evlavia creştinilor din Biserica veche se baza pe faptul că în Liturghie şi Biserică, Hristos înnoieşte şi transfigurează toate realităţile şi lucrurile. De fiecare dată când intrăm în Biserică avem credinţa că depăşim spaţiul şi timpul acestei lumi. În Biserică descoperim o altă mâncare (Euharistia), o altă vedere (icoana), un alt cuvânt (Cuvântul lui Dumnezeu), o altă cântare (imnele bizantine)şi o altă lume (Împărăţia lui Dumnezeu).
În perioada modernă, însă, mulţi dintre teologii contemporani au remarcat criza liturgică pe care o traversează Biserica Ortodoxă, considerată prin excelenţă o Biserică liturgică şi sacramentală. Dubla pseudomorfoză a teologiei ortodoxe, marcată de influenţele teologiei apusene, a afectat şi viaţa liturgică a Bisericii[4]. Această criză s-a manifestat printr-o falsă hermeneutică a cultului divin, dar şi printr-o hiperclericalizare a Bisericii, exprimată prin excluderea participării credincioşilor în mod activ la cultul divin. În termeni liturgici, „criza liturgică” se manifestă prin clericalizarea Bisericii şi reducerea elementului mirean la un element pasiv, spectator şi decorativ şi prin promovarea unui individualism ecleziologic, bazat pe relativizarea comuniunii ecleziale, pe promovarea necesităţilor individuale, spirituale şi liturgice şi pe o slăbire a conlucrării dintre preot şi credincioşi[5].
Ca urmare a acestei crize, teologii ortodocşi moderni au încercat să refacă sinergia liturgică dintre preot şi credincioşi pe baza celor trei elemente teologice: elaborarea unei teologii a laicatului, dezvoltarea unei hermeneutici sau a exegezei liturgice, fondate pe realismul liturgic şi reevaluarea unei ecleziologii a comuniunii, prin care să se reactualizeze toate ritualurile de comuniune pentru consolidarea dialogului liturgic dintre preot şi credincioşi, dar şi pentru realizarea unităţii spirituale a sinaxei euharistice[6].
În acest context ne întrebăm: cum s-ar putea reconsidera poziţia şi slujirea laicilor în Biserică şi cum ar putea fi transformaţi credincioşii, din elemente pasive şi decorative ale Bisericii, în elemente active, dinamice, pentru o colaborare liturgică eficientă între poporul lui Dumnezeu şi preot?
A. Temeiuri dogmatice, liturgice şi canonice ale teologiei laicatului
a) Cuvântul laic provine de la cuvintele greceşti laikos (laic, care se referă la popor, profan) şi biotikos (cel care trăieşte). Acest cuvânt are un sens profan şi peiorativ[7]. În limbajul teologic „laicul” este cel care face parte din poporul lui Dumnezeu şi din trupul eclezial. În acest sens, laicul nu este un element profan, ci un mădular consacrat, sfânt al Bisericii.
b) Cuvântul mirean îşi are originea în cuvântul slav mir-mira şi semnifică lume şi pace. Creştinul este un om de lume, dar şi un om al păcii[8]. Acest cuvânt este prezentat într-un mod raţionalist şi negativ în dicţionarele de teologie ortodoxă, mirenii fiind excluşi de la funcţiile liturgice şi de la conducerea Bisericii:”Mirenii sau laicii sunt toţi care aparţin poporului (laos) lui Dumnezeu, prin Taina Botezului şi prin Taina Euharistiei. La început mirenii-laicii şi clerul formau un tot, poporul pe care Dumnezeu şi L-a agonisit (I Petru 2,9). Mai târziu, sub influenţe sociologice, s-a făcut diferenţă între laici şi cler- reprezentat de cei care au primit printr-o Taină specială Hirotonia, misiunea de a predica Evanghelia, de a binecuvânta poporul şi de a păstori o comunitate. Laicii nu au funcţii liturgice şi nu participă la conducerea Bisericii. Totuşi, mirenii au un rol important în misiunea Bisericii şi pot, în caz de necesitate, pericol de moarte a unui copil nebotezat, să boteze în mod valid”[9].
c) Cuvântul credincios are mai multe valenţe teologice. Acest cuvânt provine din limba greacă de la pistos,oi,on şi înseamnă credincios, fidel, adept al unei religii, lucru exact[10]. În limba greacă veche prin acest cuvânt se înţelege persoana care poate crede, cea care e vrednică de credinţă, cea care dă mărturie, garanţie, cea care are credinţă, cea care este supusă şi ascultătoare[11]. În limba latină, cuvântul credincios provine de la fidelis şi desemnează pe cel în care te poţi încrede, credincios, sigur, statornic, prietenos, iubitor; verbul latin credo-ere-didi-ditum înseamnă, de asemenea, a crede, a încredinţa, a se încrede, a împrumuta, a fi de părere, a socoti[12].
În limbajul teologic eclezial cuvântul credincios are două sensuri: unul mai larg, prin care se înţelege că toţi cei care au primit Botezul şi poartă numele de creştini sunt credicioşi şi unul restrâns, potrivit căruia credincioşii sunt doar cei care participă activ la viaţa Bisericii şi la Sfintele Taine. Origen, de pildă, împărţea creştinii din primele secole în două categorii: creştinii, la modul general după nume şi botez şi ecleziastici , cei care luau parte activ şi constant la Sfintele Taine, cinsteau doctrina ortodoxă şi ţineau de un episcop şi de o Biserică locală. În acelaşi mod, şi Sfânta Liturghie era împărţită astfel: Liturghia catehumenilor, la care participă iluminaţii şi creştinii în stare de penitenţă şi Liturghia credincioşilor, adică a celor care participau la Euharistie şi realizau în mod real Biserica[13].
1. Credincioşii Bisericii sunt membri constitutivi ai Bisericii şi mădulare ale Trupului tainic al lui Hristos. Prin Tainele Botezului şi Euharistiei credincioşii devin elemente indestructibile ale comunităţii ecleziale. Aşa cum nu poate exista Biserică fără episcop şi ierarhie bisericească, la fel nu poate exista Biserică fără credincioşi. În Biserica veche, pentru realizarea sinaxei euharistice era nevoie de adunarea şi chemarea poporului lui Dumnezeu, constituit din credincioşii unei Biserici sau enorii pentru săvârşirea Liturghiei împreună cu episcopul[14].
2. Credincioşii Bisericii deţin preoţia universală prin care participă la funcţia sacramentală a Bisericii. În Tainele Botezului şi Mirungerii laicii primesc preoţia universală, potrivit căreia slujesc şi participă la realizarea Trupului eclezial şi la misiunea Bisericii pentru a mântui lumea. În acest sens, Sfântul Petru spune despre credincioşi:”Iar voi sunteţi seminţie aleasă, preoţie împărătească, neam sfânt, popor agonisit de Dumnezeu ca să vestiţi în lume bunătăţile Celui ce v-a chemat din întuneric la lumina Sa cea minunată. Voi, care odinioară n-aveaţi parte de milă, iar acum sunteţi poporul lui Dumnezeu; voi, care odinioară n-aveaţi parte de milă, iar acum sunteţi miluiţi”(I Petru, II,9-10) Iar în Biserica veche una dintre practicile prin care se împărtăşea Sfântul Mir era punerea mâinilor. În acest sens, se confirma faptul că toţi credincioşii primeau Duhul Sfânt şi preoţia universală.
3. În teologia dreptului canonic structura ecleziologiei se bazează pe trei principii: principiul ierarhic, principiul sinodal şi principiul sobornicesc sau universal. Cu alte cuvinte, nu poate exista Biserică fără episcop, aşa cum confirma şi Sfântul Ciprian al Cartaginei: „Biserica este în episcop şi episcopul în Biserică”[15]. În acest sens, episcopul este conducătorul Bisericii locale şi chip al lui Hristos. Însă episcopul nu poate exista în afara sinodului sau a comuniunii euharistice cu ceilalţi ierarhi. Principiul sinodal relevă atât o necesitate ontologică a Bisericii locale(pentru că un episcop trebuie să fie hirotonit de mai mulţi episcopi), cât şi o mărturie spirituală comună a tuturor Bisricilor locale. În plus, Biserica nu poate exista fără principiul sobornicesc, care relevă rolul şi funcţia laicilor în toate cele trei domenii ale vieţii bisericeşti: didactic, sacramental şi administrativ[16]. Acest principiu sobornicesc sau universal a fost confirmat de Enciclica patriarhilor ortodocşi din anul 1848, adresată papei Pius al IX-lea:”Nici patriarhii, nici sinoadele nu pot introduce vreodată învăţături noi în rândul nostru pentru că păzitorul credinţei este trupul Bisericii, adică poporul sau credincioşii”[17]. În acelaşi mod, Sfântul Ciprian arată că Biserica „constă din credincioşi uniţi cu episcopul din turma adunată în jurul păstorului ei. Episcopul este în Biserică şi Biserica în episcop”[18].
4. Din punct de vedere liturgic, credincioşii constituie poporul lui Dumnezeu sau primul element al sinaxei ecleziale, cel de al doilea fiind preotul sau episcopul.Credincioşii nu sunt numai un element indispensabil pentru săvârşirea serviciilor liturgice sau a cultului divin, ci şi un element dinamic care participă la cultul liturgic şi colaborează cu preotul pentru realizarea cultului divin[19]. Cuvântul „Liturghie” (slujire comună, acţiune publică, lucrarea poporului) desemnează cel mai bine conlucrarea care există între preot şi credincioşi în cultul Bisericii. Cu alte cuvinte, Sfânta Liturghie este lucrarea poporului, adusă şi săvârşită de preot pentru popor şi în numele poporului.
B. Participarea credincioşilor la Sfânta Liturghie.
În Liturghia din primele secole ale creştinismului, sinaxa liturgică avea o structură dialogică, bazată pe conlucrarea dintre episcop şi popor. Această structură liturgico-dialogică era exprimată prin conlucrarea dintre adunarea euharistică, ce deţinea preoţia universală şi proestos, înzestrat cu preoţia sacramentală. Astfel, cele două preoţii, universală şi sacramentală, creau structura liturgică a Bisericii[20].
Această sinergie liturgică, conslujire a poporului sau credincioşilor cu preotul consta în aducerea darurilor de către credincioşi, citirea rugăciunii anaforalei cu voce tare de către preot şi participarea comunităţii la răspunsurile liturgice şi cântarea în comun, participarea laicilor la celelalte Taine unite cu Liturghia şi la o comuniune euharistică mai deasă.
- Ritualul aducerii darurilor sau ofrandei în Sfânta Liturghie.
În istoria religiilor se poate observa că în fiecare religie oamenii nu participau la ritualul liturgic fără să aducă ofrande sau daruri. În Biserica veche toţi credincioşii care participau la Sfânta Liturghie aduceau daruri de pâine, vin, ulei, alimente, iar cei săraci aduceau apă şi flori drept ofrandă. Acest ritual al ofrandei este confirmat în Biserica veche de cele mai vechi documente creştine, de Apologia Sfântului Iustin Martirul şi de Tradiţia Apostolică a lui Ipolit al Romei[21]. În acest ritual se desfăşoară o relaţie dublă, ciclică, ontologică între Dumnezeu şi om: Dăruitor- Dumnezeu, dar-lumea şi primitor-omul şi om-dăruitor, dar-daruri euharistice şi primitor-Dumnezeu. Credinciosul aduce daruri euharistice lui Dumnezeu, iar Acesta le primeşte şi le transformă, şi oferă pe Cel mai mare dar, pe Hristos. „A primi daruri- spune Nicolae Cabasila- înseamnă a le aşeza între ale tale, a ţi le însuşi: atunci se numesc ele primite. Dar Dumnezeu îşi însuşeşte darurile noastre în aşa fel încât le preface în chiar Trupul şi Sângele Fiului Său Unul Născut...cât de mult preţuieşte primitorul ceea ce I s-a dat se vede şi din valoarea contradarului pe care îl dă în schimb! Este tot Trupul şi Sângele lui Hristos Însuşi. Căci Dumnezeu, primind pâinea şi vinul nostru, ne dă în schimb pe Fiul Său. Şi de aici se vede că Sfântul Trup şi Sfântul Sânge ni se dau de către Dumnezeu ca daruri în schimbul celor aduse de noi...”[22]
Darurile de pâine şi vin, oferite de credincioşi, reprezintă mulţumirea, recunoştinţa, munca, viaţa, efortul şi jertfa pe care fiecare o aduce Celui Prea Înalt. În Tradiţia Bisericii, fiecare credincios venea la altar cu lumânarea, pâinea sau prescura şi cu pomelnicul pentru ca, prin miridele extrase din pâine, să participe la o unire reală cu Mielul Domnului. Acest ritual reprezenta o contribuţie palpabilă a omului la Euharistie şi o participare reală la realizarea Bisericii Domnului. Această practică s-a păstrat până astăzi în Biserica Greacă şi în Biserica Rusă, dar şi în multe zone din România: Moldova, Ungro-Vlahia, zona Făgăraşului, Ţinutul pădurenilor şi în unele zone din Maramureş. Din păcate, în majoritatea parohiilor din România această practică s-a pierdut şi a fost înlocuită cu citirea numelor sau pomenirea credincioşilor în cadrul Ecteniei întreite, după citirea Evangheliei. Această practică este denaturată deoarece promovează un individualism eclezial şi duce la o substituire a ofrandei cu rugăciunea de cerere pentru necesităţile cotidiene.
Reactualizarea acestei practici vechi ar însemna pentru omul modern o conştientizare a relaţiei care există între Dumnezeu, om şi cosmos în rugăciunea euharistică, relaţie esenţială pentru ca orice creştin ortodox să aducă ofrandă lumea şi viaţa lui înaintea Creatorului: „Ale Tale dintru ale Tale, Ţie Îţi aducem, de toate şi pentru toate”. În acest ritual se relevă esenţa credinţei ortodoxe de a iubi prin chip de jertfă pe Dumnezeu şi pe aproapele. În Biserica veche, celelalte daruri aduse de către credincioşi erau folosite la agape (mese la care participau toţi membrii unei comunităţi creştine) şi pentru susţinerea şi ajutorul creştinilor şi al oamenilor săraci. În mod cert, ritualul aducerii darurilor ar consolida unitatea şi comuniunea eclezială a unei parohii. În plus, i-ar conştientiza pe credincioşi să participe real şi să contribuie cu adevărat la marea Jertfă euharistică.
- Dialogul liturgic dintre preot şi credincioşi. Citirea rugăciunilor anaforalei cu voce tare de către preot.
Practica citirii rugăciunilor de către preot cu voce tare, în cadrul Sfintei Liturghii, era frecventă în Biserica veche. În ecleziologia paulină, structura dialogică dintre proestos şi adunarea euharistică era evidentă. În teologia Sfântului Apostol Pavel, rugăciunile şi actele din cadrul jertfei euharistice erau cunoscute de întreaga comunitate pentru că toţi credincioşii participau la acest mister euharistic ( I Corinteni 11, 23-24; I Corinteni 10,16; Efeseni 3, 8-10)[23]. În Apologia Sfântului Iustin Martirul se arată dialogul liturgic dintre proestos şi adunarea euharistică în marea rugăciune euharistică; pe urmă, fraţii aduceau proestosului pâinea şi paharul cu apă şi vin; acesta le lua, lăuda şi preamărea pe Tatăl tuturor în numele Fiului şi al Duhului Sfânt; aducea mulţumire pentru că ne-a făcut vrednici de aceasta. Când el termina rugăciunile şi mulţumirea, tot poporul răspundea: Amin[24]. În timpul împăratului Justinian, în secolul IV, prin Novela 137 se recomanda ca toţi preoţii să nu citească rugăciunile Sfintei Liturghii în taină, ci cu voce tare: „pentru ca Sfânta Jertfă să fie oferită Domnului nostru Iisus Hristos şi Tatălui şi Duhului Sfânt cu ecfonise (cu voce tare) de sfinţii episcopi şi preoţi”[25].
În cartea „Limonariu sau livadă duhovnicească”, a lui Ioan Moshu se relatează întâmplarea cu copii care au săvârşit Liturghia. În urma rostirii cu voce tare a anaforalei s-a pogorât foc din cer, care a mistuit pâinile şi chiar şi pietrele pe care copii aduceau jertfa. Iar pe acel loc, pe care copii au fost martorii acestei minuni, mai târziu s-a construit o mănăstire. „S-a întâmplat că acel care o făcea pe preotul să ştie pe de rost anaforaua, pentru că este obiceiul în Biserică, ca la Sfintele Slujbe, copii să stea în faţa sfântului altar şi să se împărtăşească cu Sfintele Taine, îndată după clerici. Şi pentru că în unele locuri preoţii obişnuiesc să rostească cu glas mare rugăciunile, s-a întâmplat ca aceşti copii să înveţe rugăciunea sfintei anaforale, din faptul că aceasta a fost rostită cu glas mare neîncetat”[26].
O altă mărturie despre participarea laicilor la rugăciunile Bisericii din cadrul Liturghiei o constituie pluralul liturgic. În Canonul euharistic cuvântul „noi” desemnează faptul că episcopul sau preotul rosteau rugăciunile la plural, în numele tuturor credincioşilor sau al întregii Biserici. În aceste texte liturgice se arată că preotul concelebrează cu poporul, iar poporul cu preotul. De aceea, rugăciunile euharistice sunt rostite la plural deoarece sunt săvârşite de întreaga Biserică şi în numele întregii Biserici[27]. Ori, în primele secole, Biserica nu era redusă doar la preot, ci presupunea în mod necesar adunarea euharistică. În Canonul euharistic al Liturghiei Sfântului Ioan Gură de Aur rugăciunea euharistică se făcea de întreaga Biserică:” Pentru toate acestea Îţi mulţumim Ţie şi Unuia Născut Fiului Tău şi Duhului Tău Celui Sfânt pentru toate pe care le ştim şi pe care nu le ştim; pentru binefacerile Tale, ce ni s-au făcut nouă”[28]. Poporul lui Dumnezeu, adunat la Euharistie, prin intermediul proestosului aducea jertfa euharistică într-un cult comun cu sfinţii îngeri, cu credincioşii cei adormiţi înaintea Sfintei Treimi. În aceste rugăciuni nu se ruga numai episcopul sau preotul, ci întreaga Biserică:”Noi cu aceste fericite puteri, Iubitorule de oameni, Stăpâne, strigăm şi grăim: Sfânt şi Prea Sfânt, Unul Născut Fiul Tău şi Duhul Tău Cel Sfânt”[29].
În rugăciunea epiclezei se precede transformarea darurilor euharistice în Trupul şi Sângele lui Hristos, se invocă Duhul Sfânt peste întreaga adunare şi peste darurile aduse:”Noi aducem această slujbă duhovnicească, Te rugăm şi cu umilinţă la Tine cădem: trimite Duhul Tău Cel Sfânt peste noi, peste aceste daruri ce sunt puse înainte”[30].
Prin urmare, citirea rugăciunilor anaforalei ar crea un dialog real între preot şi credincioşi şi ar accentua participarea directă a credincioşilor la misterul liturgic.
- Participarea comunităţii la răspunsurile liturgice şi cântarea în comun.
Cântarea în comun îşi are originea în Vechiul Testament. Psalmistul David arată că la evrei întreaga comunitate cânta toate imnele religioase. „Toată suflarea să laude pe Domnul!” ( Ps. 150,6) În acelaşi sens, în frăţiile evreieşti (saburoth) şi la cinele iudaice avea loc un dialog liturgic între conducătorul cinei şi participanţi[31].
În Biserica veche, de asemenea, creştinii cântau imne lui Hristos, începând de la miezul nopţii şi până când apăreau zorii zilei[32]. Mult timp, în Biserică, s-a păstrat cântarea în comun (omofonia) deoarece era atât un mijloc de participare reală a credincioşilor la misterul liturgic, cât şi un factor de consolidare a comunităţii creştine. Mai târziu, cântarea s-a redus la un grup al credincioşilor (strană) sau la corurile bisericeşti. Acest fapt a dezvoltat aspectul artistic al Liturghiei, dar a diminuat latura spirituală a acesteia şi, mai ales, participarea reală a credincioşilor la Liturghie.
În multe Biserici locale şi parohii s-a păstrat această cântare în comun chiar în zilele noastre. Acest fapt demonstrează că participarea credincioşilor este reală şi că Biserica sau comunitatea creştină este vie, lucrătoare. În alte comunităţi ecleziale (din păcate, în majoritatea lor), dialogul liturgic a fost redus numai la următoarele pasaje liturgice:
- citirea Apostolului;
- rostirea Simbolului de Credinţă;
- rostirea sau cântarea rugăciunii Tatăl nostru;
- cântarea imnului trisaghion (Sfinte Dumnezeule) şi a imnului Fie numele Domnului binecuvântat de acum şi până în veac;
- pricezne sau chinovic.
Anul acesta (N.B. anul 2005), în sesiunea de vară a Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române s-a hotărât ca în toate Bisericile din România să se revină la cântarea în comun a întregii comunităţi şi la melosul bizantin românesc, înlocuindu-se astfel cântarea populară regională din timpul Sfintei Liturghii. Această practică şi hotărâre răspunde necesităţilor cu care se confruntă Biserica noastră de a-i face pe credincioşi să participe în mod real şi autentic la Liturghie, care nu înseamnă altceva decât slujba sau lucrarea poporului condus de preot.
- Participarea credincioşilor la celelalte Sfinte Taine unite cu Liturghia.
În Biserica veche, toate Tainele erau unite cu Sfânta Liturghie deoarece la acestea participa întreaga comunitate eclezială. Din păcate,în epoca noatră, Botezul, Mirul, Nunta, Maslul au devenit ceremonii de familie şi tind să răspundă doar necesităţilor practice ale credincioşilor. În acest mod, Tainele Sfinte nu mai au un caracter comunitar şi eclezial şi sunt separate de Taina Euharistiei, care are rolul de a le pecetlui şi de a le desăvârşi. De pildă, Taina Botezului şi Taina Mirungerii pruncilor relevă un eveniment la care ar trebui să participe toată comunitatea eclezială, deoarece Biserica se îmbogăţeşte cu un nou mădular al Trupului tainic al lui Hristos. De asemenea, Mărturisirea de credinţă rostită de naşi, dar şi rugăciunile Botezului ar trebui să fie spuse de întreaga comunitate eclezială. În acelaşi mod, şi la Taina Nunţii ar trebui să participe nu numai invitaţii, ci toată comunitatea sau Biserica, ca să se roage pentru noua familie care devine „o mică Biserică”. De altfel, Taina Nunţii încadrată în Sfânta Liturghie presupune Spovedirea şi Împărtăşirea mirilor în ziua nunţii pentru a se uni în chip deplin şi real în Hristos. Nu în ultimul rând, Maslul unit cu Liturghia relevă rugăciunea întregii comunităţi creştine pentru cei bolnavi şi oferirea posibilităţii acestora de a primi „leacul nemuririi” sau Sfânta Euharistie. Din nefericire însă, în puţine comunităţi ecleziale Sfintele Taine se săvârşesc unite cu Sfânta Liturghie datorită existenţei unui individualism eclezial, dar şi a unei adaptări pragmatice la cerinţele minime spirituale ale „creştinismului modern”.
- Participarea credincioşilor la comuniunea euharistică.
În primele trei secole ale creştinismului, creştinii se împărtăşeau des cu Sfintele Taine. În perioada post-apostolică, toţi creştinii care participau la Sfânta Liturghie primeau Sfânta Euharistie. În timpul Sfântului Vasile cel Mare, credincioşii se împărtăşeau de patru ori pe săptămână[33]. După secolul IV, în timpul Sfântului Ioan Gură de Aur, datorită faptului că evlavia creştinilor a scăzut, credincioşii se împărtăşeau la praznicele mari sau măcar o dată pe lună[34]. Totuşi, chiar dacă participarea la Sfânta Euharistie se reduce, în această perioadă apare Liturghia Darurilor, care arată dorinţa şi necesitatea credincioşilor de a participa mai des la comuniunea euharistică, mai ales în perioada Postului Mare.
În secolul XIV exista tradiţia potrivit căreia nu trebuiau să se depăşească patruzeci de zile fără ca un creştin să se împărtăşească. „De aceea, Tainele acestea ni s-au oferit pentru ca să fim una cu El. Noi, arhiereii şi preoţii în chip des cu cercetare, umilinţă şi Spovedanie să ne împărtăşim cu înfricoşatele Taine când le slujim (în timpul Liturghiei). Iar ceilalţi, în chip des, prin Spovedanie, cu frângerea inimii şi cu cucernicia sufletului să se cuminece. Nimeni dintre cei care se tem şi Îl iubesc pe Domnul să nu lase să treacă patruzeci de zile fără să se împăttăşească. Iar la împărtăşirea cu Hristos, dacă se va păzi, precum va putea să se apropie, să se apropie şi mai curând. Şi, dacă este cu putinţă, şi în fiecare duminică. Mai ales cei bătrâni şi cei bolnavi. Căci aceasta ne este viaţa şi tăria”[35].
Pe baza acestor considerente teologice şi recomandări liturgice, este de dorit ca la fiecare Liturghie să se împărtăşească o parte a sinaxei ecleziale cu pregătirea cuvenită, post, rugăciune şi Spovedanie. În acest sens, şi Nicolae Cabasila spune că scopul Liturghiei este dublu: sfinţirea darurilor peentru sfinţirea credincioşilor. De fapt, şi ritualul liturgic pregăteşte comunitatea pentru Împărtăşanie: „Să luăm aminte, Sfintele Sfintelor! Cu frică de Dumnezeu, cu dragoste şi cu credinţă să vă apropiaţi”. În acest sens, s-ar cuveni ca în Biserici, la fiecare Liturghie să participe credincioşii la comuniunea euharistică astfel:
- copii până la şapte ani pot fi împărtăşiţi în fiecare duminică şi fără Spovedanie;
- se recomandă să se împărtăşească mai des şi bolnavii care au o stare de curăţie cuvenită pentru Împărtăşanie;
- bătrânii care duc o viaţă cuvioasă şi care se pregătesc pentru această Taină;
- orice credincios ce duce o viaţă curată şi care îndeplineşte pregătirea cuvenită pentru Euharistie: post, rugăciune, Spovedanie;
- timpul Împărtăşaniei îl hotărăşte duhovnicul prin dezlegarea şi binecuvântarea ce o acordă credinciosului pentru comuniunea euharistică.
Majoritatea teologilor contemporani consideră că e absolut necesar ca la fiecare Liturghie să se împărtăşească credincioşi, dar cu pregătirea cuvenită. Şi părintele Dumitru Stăniloae îndeamnă: „Gândindu-ne la tradiţia din timpurile de început ale Bisericii şi la îndemnul dat prin preot la fiecare Liturghie:*cu frică de Dumnezeu, cu credinţă şi cu dragoste să vă apropiaţi*, se pare că s-ar cuveni ca să nu rămână nici o Sfântă Liturghie la care să nu se împărtăşească câţiva credincioşi dintre cei cu o viaţă curată. Dar credem că nu e bine să se împărtăşească toţi credincioşii sau foarte mulţi la fiecare Liturghie fără spovedanie şi post, chiar dacă ei se socotesc lipsiţi de păcate grele. Aceasta poate duce la un automatism lipsit de simţire al primirii Sfintei Împărtăşanii. Trebuie să trăim cu cutremur acest moment atât din pricina obişnuinţei noastre cu tot felul de gânduri şi de critici ale altora, de supărări cu alţii, cât şi din conştiinţa că ne împărtăşim cu Trupul prea curat al Domnului cerului şi pământului şi cu prea scump Sângele Lui”[36].
O altă formă de activare a credincioşilor în cadrul Liturghieie consta în participarea acestora la agape sau la mesele oferite pentru creştinii săraci. În Bisericile din Grecia, dar şi în Bisericile Ortodoxe din Occident fiecare comunitate are în preajma Bisericii sau chiar la subsol o sală de mese unde credincioşii fac agape sau mese ale iubirii după Sfânta Liturghie. Această practică a existat în Biserica veche şi a fost reluată şi în unele Biserici din epoca noastră.
De asemenea, în Bisericile în care se aduceau multe ofrande se practica imediat după Liturghie împărţirea şi distribuirea ajutoarelor pentru săraci, pentru văduve şi pentru călători. Împreună cu aceste daruri se ducea Euharistia de către slujitorii Bisericii la casele bolnavilor. În Liturghia descrisă de Sf. Justin Martirul se arată această grijă pentru săraci îndeplinită imediat după Liturghie. În acest context, primii creştini săvârşeau Liturghie după Liturghie :”Cei ce se găsesc cu dare de mână şi vor, dau fiecare ceea ce voieşte după intenţia lui, iar ceea ce se adună se depune la întâistătător, iar el se îngrijeşte şi ajută pe orfani şi pe văduve, pe cau lipsiţi din vreo astfel de cauză, pe cei ce se găsesc în închisori, pe străinii care se găsesc în trecere şi, într-un singur cuvânt, el devine purtătorul de grijă al tuturor celor ce se găsesc în nevoi”[37].
Prin urmare, considerăm că ar fi benefic pentru creştinismul contemporan, să se reitereze aceste practici ale Bisericii vechi pentru o angajare mai mare şi o activare reală a credincioşilor în Sfânta Liturghie, dar şi pentru a realiza o colaborare eficientă între preot şi credincioşi - cu scopul de a avea Biserici sau comunităţi ecleziale vii.
[1] Alexandru Schmemann, Euharistia.Taina Împărăţiei, trad. Boris Răduleanu, Xenia Mămăligă, Ed. Anastasia, Bucureşti, 1992, p.18.
[2] Gheorghios Capsanis, Themata ekklesiologias kai poimantikes, Aghion Oros, 1999, p.46-47.
[3] Vasilios Gondikakis, L'Experience monastique în revista "Contacts", nr. 2/1975, p.104-105.
[4] Alexandru Schmemann, Introducere în teologia liturgică, Trad. Vasile Bârzu, Ed. Sofia, 2002, p.69-75.
[5] Idem, op.cit., p.56-57.
[6] A se vedea mai multe comentarii liturgici apărute în teologia ortodoxă contemporană. A. Schemann, The Euharisty: Sacrament of the Kingdom, Crestwood Press, 1988 (ed. rom.”Euharistia.Taina Împărăţiei”, Ed. Anastasia, Bucureşti, 1994); Pr.D. Stăniloae, Spiritualitate şi Comuniune în Liturghia Ortodoxă, Craiova, 1986; Pr. P. Vintilescu, Liturghierul explicat, Bucureşti, 1972; Paul Evdokimov, La priere de l’Eglise d’Orient, Desclee de Brouwer, 1985( ed. Rom.”Rugăciunea în Biserica de Răsărit”, Polirom, Iaşi, 1996); Vasilios Gondikakis, intrarea în Împărăţie, Ed. Deisis, Sibiu, 1996; C. Andronikoff, Le sens de la Liturgie. La relation entre Dieu et l’homme, Ed. Cerf, Paris, 1988.
[7] Dicţionar Neogrec-Român, Ed. Demiurg, Bucureşti, 2000, p. 319.
[8] Dicţionar Rus-Român, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1981, p. 75.
[9] Ioan Bria, Dicţionar de Teologie Ortodoxă, Ed.IBMBOR, Bucureşti, 1994, p.254.
[10] Dicţionar Neogrec-Român, p.441.
[11] A. Bailly, Dictionaire Grec-Francais, Ed. Hachette, Paris, 1950, p.1569.
[12] Dicţionar Latin-Român, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1993, p.179; p.111
[13] Origen, Contra lui Celsus, 6, 27, PG. 11, 133A şi Omilii la Isaia, PG. 13, 291.
[14] N. Affanasiev, Trapeza Gospodia, Ed. Institutului Ortodox,
[15] Ciprian al Cartaginei, Epistola XVI, 8.
[16]
[17] Enciclica patriarhilor răsăriteni din anul 1848 în vol. I. Karmiris, Ta dogmatika kai simbolika mnimeia tes orthodoxou katholikes ekklisias, tom.III, Athina, 1953, p.320.
[18] Ciprian al Cartaginei, Epistola XVI, 8.
[19]
[20] Idem, op.cit., p.30.
[21] Sf. Justin Martirul, Apologia I, cap.LXVII, în vol. Apologeţi de limbă greacă, trad.Olimp Căciulă, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1980, p.71 şi Ipolit al Romei, Tradiţia Apostolică, vol.XI, Sources Chretiennes, Paris, 1968, p.90-93.
[22] Nicolae Cabasila, Tâlcuirea dumnezeieştii Liturghii, trad. E. Branişte, Ed., Bucureşti, 1992, p.99-100.
[23] N.Affanasiev, L’Eglise du Saint Esprit, p.75-76.
[24] Sf. Justin Martirul, Apologia I, cap.LXV, p.70.
[25] Justinian, Novela 137, după
[26] Ioan Moshu, Limonariu sau Livada duhovnicească, trad. Teodor Bodogae, Ed. Episcopiei Alba-Iulia, Alba-Iulia, 1991, p.192.
[27]
[28] Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur, Rugăciunea teologică, Liturghier, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1974, p.122.
[29] Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur, Liturghier, p.123.
[30] Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur, Rugăciunea Epiclezei, Liturghier, p.125.
[31] A. Schmemann, Introducere în teologia liturgică, p.96-97 şi D. Stăniloae, Cântarea liturgică comună, mijloc de întărire a unităţii dreptei credinţe, Ortodoxia, nr.1/1989, p.58-72.
[32] Scrisoarea lui Pliniu cel Tânăr către împăratul Traian, X.96, p.58-59, în vol. Plinius cel Tânăr, Opere complete, trad. Liana Manolache, Ed. Univers, Bucureşti, 1977, p.343-344. “(Creştinii) afirmau însă că singura lor vină sau greşeală era că obişnuiau să se adune într-o anumită zi în zori să înalţe pe rand cântarea lui Hristos ca unui zeu”.
[33] Sf. Vasile cel Mare, Epistola XCIII: ”e bine, chiar folositor, să ne împărtăşim în toate zilele cu trupul şi sângele lui Hristos. Pe când noi înşine ne împărtăşim de patru ori pe săptămână: duminica, miercuri, vineri, sâmbătă şi în alte zile când se serbează pomenirea unui sfânt”.
[34] Sf. Ioan Gură de Aur, Cuvântul 74 la Botezul Domnului: “Ştiu că mulţi dintre voi datorită obiceiului sărbătorii vor merge să se împărtăşească. Se cuvine însă, precum de multe ori am zis, să nu cântaţi la sărbători când vreţi să vă împărtăşiţi, ci să vă curăţiţi conştiinţa şi aşa să vă împărtăşiţi”.
[35] Sf. Simeon al Tesalonicului, Peri tou telos hymon kai tes ieras taxeos tes Kederas, PG. 155, col. 672.
[36] Dumitru Stăniloae în Ioanichie Bălan, Convorbiri duhovniceşti, Ed. Episcopia Romanului şi Huşilor, 1990, p.64.
[37] Sf. Justin Martirul, Apologia I, LXVII, p.71.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu